a9

Vladimir Tismăneanu

                                                 Demonii istoriei între umanism prometeic și mizeria utopiei

Istoria secolului XX a fost una a pasiunilor revoluţionare sau, dacă vrem, a hybrisului radical dezlănţuit. Ambele patologii politice absolutiste au fost combinaţii de utopism şi scientism. Lenin, de pildă, a fost înamorat de algebra revoluţiei, Hitler şi Mussolini au fost nu mai puţin intoxicaţi de legile istoriei. Chiar şi aşa, în pofida acestui pozitivism, machiavelicii revoluţionari – şi aici trebuie să menţionăm indivizi precum Mao, Castro, chiar Che Guevara – au acţionat ca şi cum construcţia revoluţionară poate fi împlinită aici şi acum. Este tocmai ceea ce Eric Voegelin a diagnosticat drept imanentizarea eschatonului, suprimarea distincţiei dintre Cetatea Omului şi Cetatea lui Dumnezeu. Îmi amintesc ca ieri conversaţia lămuritoare pe care am avut-o în anii 1990 cu un om foarte înţelept, marele sociolog weberian S.N. Eisenstadt. Pentru el, şi sunt complet de acord, fundamentalismul politic înseamnă exact disoluţia graniţei dintre imanenţă şi transcendenţă, convingerea febrilă că egalitatea absolută poate fi asigurată în această lume. Dar, aşa cum ştim, în numele acestei ambiţii nesăbuite, milioane de oameni şi-au pierdut viaţa

Trebuie să păstrăm în minte contextul istoric şi spiritual în care s-a petrecut acest asalt împotriva valorilor liberale. Intelectualii au fost indignaţi de ceea ce percepeau a fi mărginirea experienţei burgheze. Până în 1914, Europa era măcinată de sensul apocaliptic al amurgului universal şi dorinţa pentru ceva complet nou, deopotrivă constructiv şi distructiv, o nevoie chiliastică de redempţiune şi explorarea unei mutaţii antropologice. În maniere diferite, Marx şi Nietzsche au prevestit această formidabilă aventură. Într-un eseu despre Simone Weil, publicat la începutul anului 1963, Susan Sontag observa cu acurateţe: „Eroii culturali ai civilizaţiei noastre liberal-burgheze sunt anti-liberali şi anti-burghezi; sunt scriitori ajunşi repetitivi, obsesivi şi necuviincioşi, care impresionează prin forţă – nu doar prin tonul autorităţii lor personale şi prin pasiunea lor intelectuală, dar şi prin sentimentul unei extremităţi intelectuale şi personale acute. Bigoţii, istericii, distrugătorii sinelui – aceştia sunt scriitorii care stau mărturie pentru vremurile teribil de binevoitoare în care trăim…“ Aceasta pare să fie atât şansa, cât şi blestemul epocii noastre marcate de confuzie socială, anxietate culturală şi iluzii politice…

Spre deosebire de Hitler, care a fost un brigand şi un impostor, alţi revoluţionari machiavelici au fost intelectuali. Mă gândesc la Mussolini, Lenin, Troţki, Gramsci, chiar Stalin. Dar ei erau visceral suspicioşi faţă de oscilaţiile, ezitările şi dubitaţiile intelectuale. Aceasta a fost diferenţa dintre bufoni şi preoţi pe care a subliniat-o atât de pătrunzător Leszek Kołakowski. Profeţii utopici sunt monomani, recurg invariabil la semne de exclamare. Pe când intelectualii critici îmbrăţişează abordarea opusă, cultivă interogaţia, negarea, protestul. Nu vreau să romanţez aici figura intelectualului, dar trebuie să insist că încă de la facerea sa, dictatura bolşevică a fost intelectofobă. Citeam zilele acestea despre momentul tragic inevitabil care subîntinde şi corupe orice tentativă de a-l exonera pe Lenin şi a-l prezenta drept un fel de tiran benign. Vladimir Ilici a fost obsedat de putere şi a abhorat gândirea critică.

„N-ar ajunge toată apa mării spre a spăla o singură pată de sânge intelectual…“, scria Lautréamont. Nikolai Gumiliov, născut în 1886 la Kronstadt, a fost ucis acum 95 de ani, pe 25 august 1921, la Sankt Petersburg (pe atunci Petrograd). A fost un poet al „Epocii de argint“ (o perioadă în poezia rusă de la începutul secolului xx), fondatorul Mişcării acmeiste (curent literar modernist în literatura rusă din zorii veacului trecut), un critic şi un călător. În 1910, s-a căsătorit cu Anna Ahmatova şi au avut un fiu, Lev Gumiliov, născut în 1912, devenit apoi zek al Gulagului şi una din figurile marcante ale eurasianismului. Nikolai şi Anna s-au separat în 1918. Susţinător al monarhiei, Gumiliov nu a acceptat revoluţia bolşevică. Cu toate acestea, a refuzat să emigreze convins fiind că nu va fi supus la represalii. A crezut că afirmarea deschisă şi onestă a vederilor pro-monarhiste reprezintă cea mai bună apărare şi că bunul său renume ar fi o garanţie împotriva represiunii. O poziţie care a funcţionat bine în timpul prelegerilor şi lecturilor sale, când auditoriul i-a acceptat „monarhismul“ drept teatru sau bizarerie poetică.

Pe 3 august 1921, Gumiliov a fost arestat de Ceka sub acuzaţia de a fi participat la un complot anti-sovietic. După declasificarea documentelor acestui caz, s-a aflat că fusese învinuit de „omisiune de denunţ“ atunci când i-ar fi fost oferită calitatea de membru într-o organizaţie conspirativă a ofiţerilor, invitaţie pe care oricum a refuzat-o ferm. În august, a fost executat prin împuşcare de către un pluton pentru a fi participat la un complot contra-revoluţionar (circulă diferite versiuni asupra detaliilor acestei presupuse participări). Membrii plutonului de execuţie au declarat mai târziu că fuseseră impresionaţi de stăpânirea de sine pe care a arătat-o în faţa ineluctabilei sorţi. Numele i-a fost reabilitat abia în 1991…

Privesc experienţa comunistă ca pe o mizerie a utopiei. Este şi subtitlul unei cărţi pe care am publicat-o în 1988 despre criza ideologiei marxiste în Europa de Est (a se vedea şi traducerea apărută la Polirom în 1997). Soarta marxismului în acele ţări este un subiect la fel de fascinant precum destinele supuse Marelui Experiment. Marxismul şi-a pierdut dimensiunea emancipatoare originară şi a devenit doar un instrument apologetic răsuflat. A fost hiper-simplificat, dar, la urma urmelor, Kołakowski avea dreptate: aceste eforturi fuseseră inspirate, într-o manieră extrem de mediată şi convolută, de Marx însuşi. Aşa cum ştim, a existat cândva o mare revistă mensuală intelectuală, cu sediul la Londra, numită „Encounter“. Primii ei editori au fost Irving Kristol, Melvin Lasky şi Stephen Spender. Mel Lasky a rămas editor până la dispariţia revistei, în 1991. Se întâmplă să fi dat zilele trecute peste numărul din ianuarie 1981 care include lungul interviu al lui George Urban cu Leszek Kołakowski, intitulat „The Devil in History“ (Diavolul în istorie) şi o casetă de două pagini care conţinea un fragment din introducerea la „The Main Currents of Marxism“ (Principalele curente ale marxismului).

Fie-mi permis să citez aici câteva dintre acele cuvinte extrem de actuale şi înţelepte tipărite cu litere îngroşate: „Sfântul Pavel nu a fost personal responsabil pentru Inchiziţie şi pentru Biserica Catolică la sfârşitul secolului xv, dar cercetătorul, creştin au ba, nu se poate mulţumi să observe cum creştinătatea a fost coruptă sau denaturată de conduita papilor şi episcopilor nedemni; ar trebui mai degrabă să caute să afle ce anume din epistolele pauline a dat naştere, la timpul sorocit, unor acţiuni nevrednice şi criminale. Atitudinea noastră în problema lui Marx şi a marxismului ar trebui să fie aceeaşi, şi, în acest sens, prezentul studiu nu reprezintă doar o evaluare istorică, ci o încercare de analiză a ciudatei sorţi a unei idei care a încolţit în umanismul prometeic şi a culminat în tirania monstruoasă a lui Stalin“. Acesta este imperativul metodologic şi moral care ne inspiră pe Marius Stan şi pe mine în eforturile noastre curente de a finaliza un volum despre Marx şi mistica revoluţiei totale…