a8

Ovidiu Pecican

Iubirea în absolut

Documentele referitoare la Cercul Literar de la Sibiu se înmulţesc substanţial prin noul volum de corespondenţă trimisă de poetul şi dramaturgul, dar şi regizorul Radu Stanca, Scrisori către Doti (ed. de Ion Vartic, Bucureşti: Ed. Muzeul Literaturii Române, 2016, 240 p.). După epistolarul Radu Stanca – I. Negoiţescu (Un roman epistolar, 1978), adevărat manifest al prieteniei şi solidarităţii de ideal, vine acum romanul unei iubiri exemplare între doi artişti de vocaţie: poetul însuşi şi cea care i-a devenit soţie, actriţa Dorina Ghibu alias Doti.
O spun din capul locului: surpriza este de proporţii. Cărţile apolinice şi incandescente sunt rarissime în literatura noastră. Ori pentru că românii sunt naturi mai curând dionisiace, ori fiindcă frâne interioare îi fac mai degrabă pudici, ori dintr-o realitate ce ţine de însăşi condiţia lor – arondată unei aurea mediocritas, în cel mai bun caz – nu prea avem cărţi de soiul celei care, întârziind decenii la întâlnirea ei cu publicul, apare abia astăzi. Câţi dintre autorii din literatura noastră, declarându-şi dragostea, au izbutit să treacă pragul unei retorici mai curând convenţionale, punând în scenă deplin credibil, la mare altitudine şi cu mijloace de sintaxă şi de vocabular şi economice, şi necenzurate, o pasiune deplin luminoasă, atingând incandescenţa? Câţi dintre ei şi-au trăit iubirea la cotele unei spiritualităţi aflate în continuă atingere cu sacrul, transfigurată de sentimentul continuu al unui mysterium tremendum şi aflată într-o continuă uimire şi cutremurare? La drept vorbind, mai nici unul. Avem poeme de dragoste şi romane construite în jurul unei siluete feminine râvnite şi adorate, dar până acum nimic care să se situeze la cote compatibile cu povestea lui Tristan şi Isolda, cu cea a lui Siegfried şi a Kremhildei, cu epistolele călugăriţei portugheze Mariana de Alcoforado sau cu – cine şi-ar fi imaginat? – castelul interior al Sfintei Tereza de Avila.
În mod cu totul neaşteptat, ca din senin – dar, de fapt, din sipete închise cu cele şapte peceţi ale marii iubiri –, scrisorile lui Radu Stanca adresate femeii admirate, iubite, care i-a devenit foarte repede logodnică şi soţie ajung astăzi la cunoştinţa cititorilor, invitaţi la contemplare empatică şi sfioasă, cum se cuvine să se întâmple în faţa unui mare eveniment cultural. Adresanta face astăzi extraordinarul gest de a dărui tuturor celor ce cred în iubire şi în literatură dovada că marea iubire există, că ea eliberează şi formează, că împlineşte şi că dăinuie până şi dincolo de viaţa celor direct implicaţi în ea, exact ca în poveste, dar cu toată concreteţea, puritatea şi duritatea vieţii înseşi.
Apariţia acestei corespondenţe intime atinge o fibră de mare profunzime şi rezonanţă, răsturnând, foarte probabil, topul operelor celor mai valoroase ale lui Radu Stanca. Poet înzestrat şi dramaturg cu o operă încă insuficient de frecventată, baladinul Cercului Literar de la Sibiu (Cluj) a izbutit, fără dubiu, cea mai osmotică întâlnire dintre talentul şi spiritul lui creator de literatură, pe de o parte, şi capacitatea proprie de absorbţie a experienţelor fundamentale ale vieţii. Corpusul scrisorilor către Doti este, probabil, într-o evaluare ţinând de istoria literaturii noastre, cea mai importantă carte de sertar apărută după căderea cenzurii, la sfârşitul lui 1989, alături de romanul Luntrea lui Caron al lui Lucian Blaga, de Jurnalul fericirii şi de predicile lui N. Steinhardt (Dăruind vei dobândi), de încă unul sau două titluri.
Protagonistul acestei corespondenţe, artistul care îi scrie muzei pe care are infinitul noroc de a o întâlni aievea, în carne şi oase, şi de a o convinge să îl însoţească până la sfârşitul vieţii (ba chiar şi pe urmă), se dovedeşte pregătit pentru marea întâlnire a vieţii lui, înarmat cu sensibilitatea, cu instinctul vital, cu fervoarea de-a dreptul religioasă pe care fericitul eveniment i-o suscită. Suntem la mii de leghe peste natura şi nivelul literar atinse în Geniul şi zeiţa lui Aldous Huxley sau de Mantissa lui John Fowles. De astă dată arhetipala muză s-a încarnat şi, într-un chip nesperat, nu dezamăgeşte, nu defectează… Dar nici cel pe care ea ajunge să îl structureze interior şi să îl covârşească de iubire nu este imun sau în contratimp. Iubirea ţâşneşte, efectiv, din el şi, trecând pe hârtie, continuă să ardă chiar şi după tot timpul scurs de la data înscrisă în finalul scrisorilor.
Radu Stanca vorbeşte despre sentimentul care îl animă, evocându-l ca pe „… o dragoste nesfârşită, dragoste din care se nasc acum toate zilele şi clipele mele, toate nădejdile mele de viitor şi toate făgăduielile luminoase ale împlinirii noastre desăvârşitoare.// Am găsit în sfârşit făptura unică, incomparabilă, de atâta vreme căutată, care să reverse sensul destinului meu; acea fiinţă minunată, din începuturi, a cărei prezenţă să mă umple de un alt eu, definitiv, adevărat, deplin – eul dorit, fremătător de viaţă, rod al miraculoasei prefaceri săvârşită de tine în mine. […] Acum nu mai e nimic în mine care să nu fii tu – nu mai e nici un colţ în sufletul meu unde să nu locuieşti tu… […] … fiecare act al meu e o răsfrângere luminoasă a ta. Creşti din toate cuvintele mele… […] Răscrucile mele s-au desfăcut toate şi acum un singur drum îmi stă înainte: drumul tău. Şi vreau să merg pe el, cu fruntea sus, până la capăt; până acolo unde sălăşluieşte Dumnezeu. […] Simt împrejurul meu, de când te am, o spiritualitate serafică – un aer de înălţimi siderale, peste care nici o aripă a vechilor mele nelinişti nu mai fâlfâie. Sunt în plină lumină… // Şi-aş vrea să mulţumesc cuiva pentru cele ce se întâmplă acum cu mine; acelei forţe supreme care a potrivit astfel lucrurile încât să intri în viaţa mea; acelui fluid extraterestru care pune-n mişcare orbitele astrale şi destinele omeneşti şi care mi te-a adus mie, împlinind o dorinţă pe care o am de când mă ştiu. Vreau să-i mulţumesc, să oficiez lauda cea mai fierbinte care s-a adus vreodată acestei energii de dincolo de marginile înţelegerii omeneşti“ (scrisoarea nr. 6).
Numai numărul redus de exemplare al acestei ediţii de colecţie, îngrijită şi prefaţată scrupulos de Ion Vartic, explică de ce Scrisorile către Doti nu au devenit încă best seller-ul anului şi cum de tinerii nu le poartă cu ei peste tot, aşa cum, odinioară, ţineau la piept Suferinţele tânărului Werther de Goethe sau poate La răscruce de vânturi de Emily Brontë. Totodată, rămâne oarecum surprinzător că biserica ortodoxă nu a solicitat încă drepturile de reproducere pentru o nouă ediţie, căci măcar o bună parte dintre scrisorile lui Radu Stanca sunt – surprinzător pentru momentul când au fost aşternute, în plină epocă stalinistă, aşadar în regim de teroare poliţienească, de represiune la adresa burgheziei şi a cărturărimii, şi de dictat ateu în societate – adevărate imnuri închinate iubirii (legea adusă de Isus) şi lui Dumnezeu, fără ipocrizie şi fără fiţe stilistice de duzină. Poetul-dramaturg găseşte expresiile cele mai acurate şi mai puternice în profunzimile sufleteşti proprii, pledând, prin această sinceritate, mai bine decât cei mai iscusiţi retori de formaţie ecleziastică, în slujba marii iubiri care împlineşte în eternitate. El ridică, totodată, osanale şi instituţiei căsătoriei, nepăsător la experienţele de viaţă neizbutite şi încrezător definitiv şi deplin pe seama virtuţilor cuplului a cărui cununie a fost oficializată în faţa altarului. „Un jurământ sfânt mi se naşte pe buze, acum în preajma marei împliniri şi totul se leagă de azi înainte, pentru mine, de acest jurământ. Îmi voi închina ce e mai bun în mine îndeplinirii lui – căci jur să închin totul pentru fericirea ta…“ (scrisoarea nr. 8). Şi Radu Stanca conchide, înainte de a începe un nou imn, înainte de a descrie un nou cerc, îmbătat de iubire: „Cu tine dobândesc nu numai un rost, dar şi un loc printre binecuvântaţii lumii – căci tu îmi aduci fericirea.// A fi fericit e ceea ce face pe om, om“ (scrisoarea nr. 8).
În faţa corespondenţei lui Radu Stanca cu Doti categoria capodoperei rămâne palidă şi inoperantă.