a4

Marta Petreu

Despre cenzură

Două cărţi despre cenzură a publicat anul trecut Liviu Maliţa, Cenzura pe înţelesul cenzuraţilor (Tracus Arte) şi Literatura „eretică“. Texte cenzurate politic între 1949 şi 1977 (Cartea Românească). Dl Maliţa este un „recidivist“, s-a ocupat de totalitarismul comunist şi cenzură şi mai înainte, fiind coordonator la Viaţa teatrală în şi după comunism (2006), editor la Cenzura în teatru. Documente. 1948-1989 (2006) şi la Ceauşescu, critic literar (2007). Filolog ca formaţie, Liviu Maliţa face parte dintre tinerii – atunci – intelectuali care, după căderea comunismului, s-au respecializat, sau cum să spun, şi au devenit, din profesori de liceu (cum eram şi eu) sau te miri ce, autori de cărţi bazate pe cercetări pluridisciplinare, care combină istoria, literatura, estetica, sociologia, filosofia, politologia etc. A fost o reorientare profesională cvasigenerală, care l-a obligat pe fiecare autor în parte să spargă graniţele specialităţii pe care o obţinuse în facultate şi să-şi lărgească aria interogaţiilor, domeniul de cercetat, metodele şi instrumentele utilizate. Ca prin farmec, teritoriul culturii scrise s-a umplut de întrebări de natură istorică, filosofică, politică şi morală, toate puse într-o singură carte, iar volumele apărute, inter- şi multidisciplinare, s-au dovedit sincronizate (spontan, firesc şi din ce în ce mai evident) cu felul cum se scria şi se scrie în Occident. Aşa că, fără să fi premeditat cineva, interpretările de tip pur estetic asupra realităţii româneşti s-au rărit, în favoarea acestui tip multidisciplinar de abordare, abordare hibridă din punct de vedere metodologic, însă mai satisfăcătoare din punct de vedere gnoseologic.

Liviu Maliţa face parte din valul acesta al „multidisciplinarilor“ care abordează subiecte înainte prohibite, chiar „penibile“ – căci dureroase. Dintre multele aspecte ale trecutului comunist, el s-a oprit asupra cenzurii. Problema ca atare, după cum mărturiseşte, nu-i place – dar s-a ocupat de ea din datorie morală: „Cenzura mi s-a impus atenţiei din momentul în care am înţeles că, în absenţa unei corecte informări, comunismul tinde să devină, pentru generaţia actuală, o paranteză istorică ininteligibilă“. El a făcut o cercetare empirică şi inductivă, pe documente oficiale – legi, regulamente, rapoarte ale cenzorilor aflate în arhive –, pe texte de literatură subiectivă etc., şi a ordonat materialul brut folosindu-se şi de sugestii din studiile, străine şi autohtone, asupra comunismului; drept urmare, în notele de subsol ale acestor volume, alături de puzderia de trimiteri la documentele de arhive (autorul a lucrat pe documente din Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi din Arhivele Naţionale ale României), se află menţionată şi o importantă bibliografie tematică occidentală şi românească. Cercetarea lui Maliţa este multidisciplinară, la intersecţia dintre istorie în general, istoria totalitarismului comunist, istoria instituţiilor, istoria literaturii, a artelor, politologia etc.

Autorul vorbeşte nu despre cenzură în general, ci despre cenzura din totalitarism, şi anume din acela comunist – şi românesc. Prima relaţie pe care o investighează autorul este aceea dintre natura totalitară a regimului comunist din România şi instituţia cenzurii, pe care regimul şi-a creat-o în anul 1949, folosindu-se şi de modelul „frăţesc“ al cenzurii din urss. Cenzurarea şi controlarea tuturor aspectelor vieţii dintr-o societate ţin de chiar esenţa totalitarismului. Se ştie, din traumatizanta experienţă a totalitarismelor care au puit în secolul al XX-lea în Europa, că un regim totalitar tinde să ia sub control totul, de la (vorba lui Cioran) religie la viaţa sexuală. În momentul, foarte timpuriu, cînd Hitler a început să-şi dea cu părerea despre literatură şi artă, Thomas Mann i-a pus hitlerismului diagnosticul de totalitarism. Istoricul literar investighează, aşa cum a enunţat din titlu, perioada 1949-1977: 1949 fiind anul cînd regimul comunist românesc şi-a înfiinţat o instituţie anume a cenzurii, cu două funcţii principale: supraveghere, pe de o parte, îndrumare ideologică, pe de altă parte; iar 1977 fiind anul cînd secretarul general al pcrdesfiinţează instituţia, lăsînd cenzurarea pe seama spiritului revoluţionar-partinic al organizaţiilor de partid, al instituţiilor culturale şi literare însele, adică pe seama fiecărui redactor, editor, scriitor în parte.

Cercetarea lui Maliţa merge metodic: el stabileşte cadrul legislativ al cenzurii, reglementările interne, modificările acestora în timp. Apoi, foarte important, investighează relaţiile cu alte instituţii: relaţia de subordonare politică (faţă de cc şi, la nevoie, mai sus, faţă de etajele superioare, mergînd pînă faţă de nivelul suprem, secretarul general al pcr) şi aceea de subordonare şi interferenţă administrativă şi funcţională – care încurca foarte mult lucrurile –, faţă de şi cu Ministerul Artelor/ al Culturii (acesta şi-a schimbat de cîteva ori numele), precum şi subordonarea amîndurora faţă de Consiliul de Miniştri. Toate aceste subordonări şi interferări, neclarificate legislativ, au făcut ca răspunderea să fie difuză şi, observă autorul, au potenţat cenzurarea: cel mai probabil, din cauza fricii celor aflaţi în posturile de răspundere sau de decizie. Autorul observă, laitmotivic, că nici o reglementare nu era suficient de clară, ceea ce a făcut, numai aparent paradoxal, cenzura cu atît mai eficientă. Este, în fond, acelaşi principiu pe care l-a remarcat, în legătură cu proasta organizare din România în secolul al XIX-lea, Dobrogeanu-Gherea: proasta organizare instituţională, spune Gherea, nu se datorează incapacităţii noastre de a ne organiza, ci este premeditată, deoarece dezordinea şi haosul favorizează abuzurile şi corupţia; (nu ignor că Dobrogeanu-Gherea este acum nomen odiosum, dar, la fel ca Maiorescu, cu care a polemizat, ori la fel precum Caragiale, şi eu îl respect). În cazul cenzurii, lipsa de precizie a legislaţiei şi a normelor interne şi interferenţele instituţionale etc. au potenţat, după cum ne dăm seama din expunerea şi analiza lui Liviu Maliţa, frica celor implicaţi în cenzură şi, deci, au favorizat cenzurarea.

Maliţa vorbeşte apoi pe larg, tot pe bază de documente, despre cenzor (numit pudic: lector) ca om de decizie şi acţiune directă. Funcţia lui, ca activist de partid, este să vegheze, să împiedice apariţia textelor sau manifestărilor neconforme cu ideologia unică a partidului şi, totodată, să persuadeze creatorul, încît să-l determine să scrie/producă din proprie iniţiativă în conformitate cu ideologia de partid. Uneori, din pogoanele de documente pe care le-a citit pentru a extrage cadrul legislativ, regulile de organizare, principiile, modalităţile de lucru ale cenzurii, Liviu Maliţa reţine şi situaţiile groteşti: de pildă, cazul unui cenzor care, în loc să lase un lot de Biblii să fie topite, le-a vîndut la bucată… iar cînd a fost investigat, a negat c-ar fi făcut-o pentru bani, deşi negaţia lui inducea concluzia că le-ar fi furat şi vîndut de dragul credinţei, ceea ce, într-un regim programatic ateu şi propovăduitor al ateismului, era mult mai grav, mai ales pentru un activist de partid.

Pentru fiecare dintre problemele analizate, autorul a obţinut informaţiile în mod inductiv, extrăgîndu-le din pogoane de documente indigeste, scrise în cea mai de lemn limbă a socialismului românesc. După ce i-am citit cărţile şi m-am înnămolit în limba cumplită a citatelor, mi-am spus, cu un amestec de admiraţie şi compasiune faţă de Liviu Maliţa, că cercetările lui asupra cenzurii au fost mai grele decît acelea ale mele asupra ideologiei legionare respectiv comuniste, pentru că limba documentelor cu care a lucrat el e cu mult mai greoaie şi aţoasă decît aceea a textelor doctrinare şi de prozelitism cu care, recunosc, am lucrat pînă la saţietate eu.

Partea a doua a cercetării, despre literatura eretică, adică neconformă ideologiei socialismului/comunismului românesc, discută cazuri şi texte cenzurate. Cenzura a fost o realitate atotprezentă; Liviu Maliţa a încercat şi a reuşit să-i sistematizeze acţiunea (logica internă, diferită de la un moment la altul; metodele şi funcţionarea cotidiană, de asemenea diferite de la un moment istoric la altul) şi să-i descrie victimele grupînd metodic intervenţiile ei în funcţie de curentele şi direcţiile literare existente, apoi în funcţie de temele literare – unele eterne, cum ar fi dragostea sau moartea etc., altele databile în timp sau chiar dezirabile regimului comunist, cum ar fi tema revoluţiei. El ne dă în felul acesta o sistematică a actului de cenzurare. Iar cazurile concrete pe care le discută în partea a doua a cercetării sale sînt elocvente şi pe înţelesul inclusiv al unui om care nu a trăit experienţa.

La capătul acestei cercetări excepţionale, de o dificultate mare şi cu un volum enorm de fapte, după ce a lucrat sute de pagini placat pe documente, autorul ridică, în final, pentru el şi pentru cititori, o serie de întrebări, atît în privinţa pagubelor pe care le-a produs instituţia, cît şi de natură morală. M-a interesat foarte tare capitolul ultim din Literatura „eretică“, în care pune problema cine a cîştigat bătălia, instituţia cenzuratoare sau scriitorii cenzuraţi. Eu cred că depinde după ce criteriu evaluăm rezultatele. Dacă ne luăm pur şi simplu după cîtă suferinţă morală a adus instituţia, după rănile morale pe care le-a făcut inşilor, avem de-a face cu o întrupare a răului: un număr uriaş de oameni, toate domeniile culturii şi însăşi devenirea noastră ca naţiune au suferit pagube de neevaluat din cauza unui regim politic care s-a dovedit un drum istoric înfundat. Dacă ne luăm după faptul că nici măcar nu putem evalua cu adevărat dimensiunea pagubelor, a învins cenzura. Dacă ne luăm după bucuria cu care citeam cărţile în care erau aluzii (mai mult nu se putea) la starea noastră nefericită, de prizonieri într-un lagăr cît ţara, operele scriitorilor, oricît de mutilate au apărut şi chiar dacă ele nu mai interesează astăzi pe nimeni, au fost o victorie. Cărţile nu sînt niciodată scrise cu gîndul de a crea valori estetice pe termen lung, ci pur şi simplu cu dorinţa de-a scrie. Aşa cum observa Buzura (citat de Maliţa), literatura cu aluzii publicată de scriitorii români în timpul comunismului a avut rolul de a pregăti cititorii, oamenii, pentru viitor, pentru libertatea zilei de mîine – adică de astăzi. Mai mult, textele au avut o funcţie imediată, pe care o sesizează Sanda Cordoş (de asemenea citată de Maliţa): funcţia de recunoaştere şi de înregistrare a suferinţei. Citind cărţile cu aluzii la starea noastră mizeră, ne bucuram şi noi, recunosc eu, că adevărul nu a dispărut cu totul, că un ciob de adevăr a fost încrustat într-o carte – pentru ca atunci, cîndva, cînd socialismul/comunismul nu va mai exista, să se ştie totuşi prin ce am trecut. E ceea ce ne sugerează şi Anna Ahmatova la începutul Recviemului ei:

„În anii teribili ai tiraniei lui Iejov mi-am petrecut şaptesprezece luni făcînd coadă în faţa închisorii din Leningrad. Într-o zi, cineva a crezut că mă recunoaşte. Atunci, o femeie cu buzele învineţite care era în spatele meu şi căreia numele meu nu-i spunea nimic a ieşit din torpoarea noastră obişnuită şi m-a întrebat la ureche (acolo, nu vorbeam decît în şoaptă):

– Şi asta, puteţi s-o descrieţi?

Şi eu am zis:

– Da, pot.

Atunci, ceva ca un fel de surîs a trecut peste ceea ce fusese cîndva faţa ei.“

Literatura scrisă de scriitorii români şi publicată după ce fusese bine măcelărită sau numai sever pensată de cenzură a avut importanţa ei: dar nu valoarea ei estetică aş căuta-o eu în ea, deşi valoare estetică există acolo; ci valoarea ei de terapie contra disperării adînci care ne cuprinsese pe toţi, de jos în sus, ca şi cum cineva ne-ar fi turnat tuturor pe gît cucută. În sensul acesta, literatura românească din timpul răposatului regim a cîştigat pariul şi şi-a făcut insolita ei datorie, pe care în vremuri normale nu o are: ne-a ţinut, moralmente vorbind, în viaţă. Iar dacă vreun om ar îndrăzni acum să spună că n-am fost curajoşi pentru că n-am fost martiri, eu m-aş întreba ce sens ar putea fi dat unui triumf moral radical, la capătul căruia însă nimeni nu mai este în viaţă.

M-am abătut, oarecum, de la subiect, de la cenzură aşa cum o descrie Liviu Maliţa pe înţelesul tuturor. Am scuza că volumul lui tulbură, ne invită la dezbatere, ne obligă să gîndim, să ne întrebăm, să ne reamintim, să căutăm principii şi să facem evaluări. În fond, Liviu Maliţa face o insolită istorie a literaturii române, dar oprindu-se nu la operele literare existente, ci la instrumentul în principiu destinat să le mutileze sau chiar să le reducă la neant: cenzura totalitară. Spre veşnica ei hulire.

27 ianuarie 2016