a20

Horia Bădescu

„Lumea aceasta n-am visat-o eu!“

Oare am avut cândva 18 ani? Ca să-l parafrazez à rebours pe Adrian Popescu: „Dovezi ar fi, / dar îmi aduc aminte?“ Cum ziceam într-un poem din Marile Eleusii „Eram aşa, ca un fior de stea/ şi-atât de sfânt şi de curat la duh/ că numai din săruturi se putea/ să zămislesc biserici în văzduh.“ Credeam, prin urmare, că tot ce zboară se mănâncă şi că lumea, în pofida dramaticelor întâmplări ale copilăriei, e sau poate deveni o Arcadie, şi Parnasul o agoră în care va să fiu şi eu cândva; că urâţenia poate fi spălată de inocenţă şi că lucrurile sunt perfectibile, că interumanitatea e încredere şi iubire.

„Şi te-ai dus, dulce minune!“, vorba poetului total, Eminescu. Poate nu de tot, poate nu întru totul. Poate voi fi trecut şi eu uneori „pe din jos pe lângă Rai“, prin luncile Parnasului şi urmele paşilor mei se mai pot desluşi. Poate mai cred în flăcăruia ce pâlpâie încă în întunericul care sporeşte în zbuciumata trestie gânditoare. Poate! Dar prea puţin din cum arată lumea de-acum – egoistă, pragmatică, apteră, gregară, căzută-n abisul virtual – seamănă cu ceea ce visam atunci. Mă întorc cu tristeţe la prietenii mei amerindienii Suhari şi la vorbele lor: „Lumea e aşa cum o visăm“. Numai că lumea aceasta n-am visat-o eu!