a14

Constantin Cubleşan

Protestul macabru

În ciuda faptului că aproape toţi comentatorii volumelor, de până acum, ale Marianei Codruţ sunt de acord că ne aflăm în faţa unei voci cu totul aparte („unul din cei mai importanţi şi mai autentici poeţi contemporani“ – Bogdan Creţu; „e fără îndoială poetă de prim rang“ – Emil Brumaru; „unul din cei mai importanţi poeţi români de azi“ – Liviu Antonesei; „poetă de primul raft“ – O. Nimigean etc., etc.), creaţia sa este foarte puţin cunoscută, chiar încadrată generaţiei optzeciste, generaţie foarte vocală de altfel, ea rămâne oarecum într-o postură marginală. Acest fapt se datorează, cred, dificultăţii de receptare a versurilor de o simplitate voit şocantă, ce urmează o linie expresivă între literatura absurdului şi cea angajată polemic pe coordonatele unei actualităţi incomode, pe care o tratează cu sarcasm şi violenţă. Recentul volum intitulat Hiatus (Piteşti: Paralela 45, 2015. Colecţia Biblioteca Românească de Poezie) adaugă în plus o notă de macabru şi grotesc, poeta exultând în „graţia morţii“ cu multă afecţiune… cinică.

Majoritatea pieselor acestui ciclu sunt construite în maniera poemelor în proză, specie lirică puţin frecventată la noi, cu un discurs agresiv, de manifest în limbaj abject, protestatar, la o adică: „ieşindu-mi înainte de departe duhoarea istorică de mâl, balegă de cal şi hoituri a Bahluiului, m-am oprit şi mi-am pus coatele pe parapetul poros al Podului de piatră. un derbedeu bătrân, cu zâmbetul lăţit cât o punte între urechile clăpăuge ieşindu-i din cap, îi făcea semne obscene adolescentei cu ţâţele în vânt de pe zebră. soarele se scurgea gros printre crengi.// brusc, am admis pentru prima dată că toate – mahala, sârme de rufe, poartă – s-au ridicat la ceruri de mult şi definitiv, numai duhoarea istorică de mâl, balegă de cal şi hoituri n-a fost primită în magaziile cereşti, mi-am zis şi m-am întors din drum“ (şi m-am întors din drum).

Metaforică, fără îndoială, o asemenea poezie îşi are violenţa proprie, nu doar de limbaj, ci şi de imaginar, nu uşor de acceptat (nu vreau să spun: de suportat, pentru că nu mă interesează persoanele pudibonde), întrucât nu se înscrie, în nici un fel, pe linia elegant-caligrafică, muzicală, a rostirii tradiţionale, fie ea şi sub forma versului liber, poeta considerându-şi demersul ca o desfăşurare în plin experiment postmodern (vezi ciclul pastelurilor, nominalizat ca atare: Ploaie de martie; Ploaie de iulie; Ploaie de noiembrie), dezvoltând – ca să rămân în perimetrul exerciţiilor autohtone – în haloul universului urmuzian: „mă uit la ceas, doamna tuşeşte în pumn, anunţând: pauză! închide manualul şi-mi aduce din bucătărie un pahar cu apă. Înainte s-apuc să beau, începe a boci alt dispărut al ei – fiul. cum l-a despicat nu demult un golan din Iaşi cu o sabie ninja, de-i atârna inima prin cămaşă ca o pară de sânge. în rochie de stambă, cu păr lins şi mustăţi, profa de engleză alăptează în faţa mea cinci pui monstruoşi: părinţii, bărbatul mort de tânăr, fratele, fiul, toţi smulşi din întuneric să fie hăituiţi şi să-i cunosc şi eu – aşa, cu măruntaiele la vedere, cu venele roşii, albastre şi verzi mişunând prin casă.// îi atârnă inima ca o pară!, chicoteşte mama, cu ochii strălucitori mă priveşte precum şarpele un pui golaş de pasăre, pitindu-l îngrozit în fundul de scorbură. mă uit pe geam. profa trage de guma chiloţilor. ghinion: guma îi scapă dintre degete şi plici! pe pielea bătrână. tresar şi-o sfredelesc, la rândul meu cu privirea. ea-şi vâră capul cărunt între umeri, îmi aruncă o ocheadă vinovată şi deschide iar manualul“ (portretul doamnei de engleză. 1. ochii).

Motivul morţii e reluat ca un laitmotiv, în diferite evocări cu iz biografic: „Într-o seară de iarnă, mama n-a vrut să mai care/ propriul suflet şi l-a înghiţit. cu ochii albaştri închişi,/ a lunecat lin pe lângă noi. noi ne-am strâns în bucătărie/ neînţelegând nimic. acolo-n colţ văd ochii mamei!/ a zis soră-mea, arătând florile albastre de pe perete –/ şi vocea ei părea plină de groază/ iar inima fratelui spărgea liniştea.// afară/ luna-şi lăsase pântecul gol peste grădina părinţilor/ cuibăriţi în oul morţii ei viitoare. dar noi n-o vedeam,/ numai lumina de gheaţă i-o desluşeam prin ferestre/ şi buzele ne tremurau uşor.// uite, acolo-n colţ sunt ochii ei! a repetat sora. luând/ cârpa, s-a urcat pe un scaun şi i-a lustruit temeinic/ de fum şi păianjeni. lacrimi negre ne-au căzut pe mâini“ (acolo, sus). E un lirism autentic aici, ce se infiltrează subteran în versuri de un teribilism bravat, fiind reprimat cu îndârjire, de teama de a nu cădea în melodramatic.

Temperamental poeta e, paradoxal, o sentimentală, ce-şi caută identitatea în trăirile ascunse ale sufletului („mă uit mereu în mine/ ca într-un tunel prin care/ vreau să fug şi nu pot. câteodată,/ când încep metodic să scot noaptea/ din lăzi uneltele de tortură,/ din întuneric răsar doi sori albaştri.// sub raza lor plină de milă,/ victimă şi călău în cămăşi de finet/ se ghemuiesc ruşinaţi în pat/ cu pleoapele bine strânse“ – în colonia mea penitenciară). Prezenţa fals-contemplativă într-o realitate imediată obscură, terifiantă, care o oripilează, prin degradarea morală şi mai ales politică, trezeşte în fibra sa emoţională reacţii de repulsie, de greaţă chiar, denunţând virulent, cu cinism, universul maculat, într-o metaforică poetizată pe scara coloristică a degradeurilor de la scabros la grotesc: „ascult darabana ploii pe blocuri, francheţea ei pură. francheţea ei absurdă într-o ţară unde până şi moartea e un politician: nu-i pasă de aparenţe, nici de ce se ascunde sub ele, un singur ţel pompându-i sângele-n inimă – să învingă.// cum curge ploaia într-o ţară de politicieni, un teatru în care personajelor de prim-plan le-au luat locul maimuţele cu funduri roşii… că-i iarnă, că-i vară, fug maimuţele de lumină. Jos, în cuibul şobolanilor. sus, în podul cu molii drogate cu aburi de făină. dar teamă n-au: steaguri ale dezastrului, pe acoperişuri flutură pieile noastre puse pe beţe“ (cum curge ploaia).

E în toată poezia Marianei Codruţ un suflu dramatic, provocator şi teribilist, contestatar şi polemic, izbucnind în imagini de reprezentare grotescă a lumii căreia îi aparţine, utilizând un limbaj violent sarcastic, cu rezonanţe oarecum pamfletare, dar încadrând, la drept vorbind, o conştiinţă răvăşită, frustrată, ascunsă într-un sine melancolic de care mereu se simte, parcă, datoare a se distanţa combativ.