a12

George Neagoe

Loc şi spaţiu

Nichita Danilov adună, în Recviem pentru ţara pierdută (Cartea Românească, 2016), versuri potrivite pentru câteva analize punctuale. Există, deopotrivă, meşteşug şi profunzime ideatică. Poate că din această încrucişare fastă rezultă lirismul. Titlul cărţii are sonoritatea unui psalm al umilinţei. Ieşirea din locul ferit, recartografiat, este un gest pe deplin conştient de asumare a greşelii. Una dintre posibilele machete ale volumului este distincţia ingenioasă între „pământ“ şi „spaţiu“. Cel dintâi termen îi aparţine Grădinarului (In 20, 15), singurul proprietar şi adevăratul beneficiar al roadelor, aşa cum tot Biblia ne încredinţează: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea“ (Ps 23, 1). Aşadar, „pământul făgăduinţei“ reprezintă moştenirea celor drepţi după credinţa neabătută în Creator. Al doilea termen ţine de convenţia geografică. Nichita Danilov operează şi cu o altă diferenţă de nuanţă. „Lumina“ este atributul dumnezeirii, inclusiv al oamenilor care stau sub paza Lui, nemistuiţi de rugul aprins. „Strălucirea“ reprezintă cursa spre mai bine propusă de diavolul care pretinde că lucrează, la rândul lui, grădina. O imagine revelatoare pentru această abordare a rupturii între calea spre Lumină (în progresie asistată) şi drumul orbirii (urmat în singurătate) găsim în poemul Recviem pentru ţara pierdută:

„Reclamele luceau stins/ luminînd capetele îngenuncheate ale mulţimii./ Îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare,/ idolii cu picioare de lut/ îşi ridicau faţa din cenuşă./ Ne tîram scheunînd ca nişte cîini/ la picioarele lor înfăşurate/ în steaguri fumegînde,/ uitînd de Dumnezeul nostru bun,/ uitînd de noi şi de ţară,/ în timp ce pămîntul cărat/ se transforma într-o mîzgă cleioasă,/ ne ungeam trupul cu el, încingînd un dans în jurul/ idolilor ce vegheau groapa comună…“ (p. 18).

Versurile aparent tranzitive, netede, îşi arată instabilitatea odată ce întâlnesc părţile secundare ale enunţului. Găsim aici o nouă dihotomie. Libertatea este o poruncă vitală, iar nesupunerea, înţeleasă ca libertate luată în absenţa divinităţii, rămâne un furt. Iar hoţul e ars de darul pentru care nu se pregătise. Gustase, dar nu se îndestulase. Secvenţa „uitând de Dumnezeul nostru“ – o sinecdocă despre păcat – include şi răsplata gestului, respectiv venerarea „idolilor din cenuşă“, adică îmbrăţişarea morţii. Ne reamintim de vorbele Apostolului Pavel din Epistola către Romani (6, 16): „Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate?“. Nichita Danilov sesizează, din punctul meu de vedere, o deosebire ontologică esenţială, aceea dintre „slujitor“ şi „sclav“. Primul este colaboratorul Stăpânului, locuitor al cetăţii cereşti: „În curţile casei Domnului, în mijlocul tău, Ierusalime“ (Ps 115, 10). Acesta nu doar gustă din bucatele împărăteşti, ci stă aşezat la masă, bucurându-se de comuniune. Celălalt, vândut de bunăvoie contra dreptului de a rătăci spre nicăieri, este împovărat cu ţărână neroditoare, asemenea „robilor cu saricile pline“ din Testamentularghezian. Solul îşi pierde, sub lucrătura vrăjmaşă, binecuvântarea Semănătorului.

Trebuie să întărim observaţia că nu străbate, în acest discurs abundent, umbra învinovăţirii cuiva. Faptele s-au derulat, consecinţele sunt clare. Întoarcerea în pământul din care am fost plămădiţi (Fc 3, 19) constituie o hotărâre personală. La fel şi intenţia de a reveni într-o posibilă insulă a lui Euthanasius. Regretul de a fi părăsit teritoriul dat spre îngrijire e însoţit de încercarea de a recupera poziţia fătului din pântecele matern şi de nevoia de recunoaştere a greşelii:

„da, îmi strîngeam cu înfrigurare genunchii la piept,/ dar strîngeam în acelaşi timp/ la piept şi alţi genunchi, străini,/ fiind conştient că fiecare/ dintre noi are nevoie de iertare – strigam în gol/ mă priveam în oglindă/ buzele mele erau năpădite de aripile altor buze/ ochii mei de alţi ochi/ zîmbetul de alte zîmbete:/ atunci mi-am spus că trăisem un vis urît/ care trebuia să se termine:/ am apucat în mîini un pahar/ şi odată cu el alte mîini au apucat alte pahare,/ şi am aruncat în oglindă,/ am spart-o în mii de bucăţi,/ călcând-o-n picioare:/ abia atunci mi-am văzut chipul/ adevărat răsfrînt de alte chipuri/ prelingîndu-se tăcut pe sub uşi,/ din patria noastră din cer/ spre patria noastră pierdută“ (Chipul sublim, p. 9).

Situaţia pare să corespundă atavismului întâlnit în Elegia întâia de Nichita Stănescu. În ambele poeme se resimte greutatea indezirabilă a străbunilor. Biologia multimilenară împiedică buna organizare a unei singure vieţi. Ivită din răni succesive, nu din dragoste firească, fiinţa umană este ciobită, împiedicată să se individualizeze. Intervine mereu un traseu predeterminat. Ceremonialul morţii se celebrează cu voluptatea învierii. Şansa purităţii se întrerupe, câteodată, înainte de înfăşare: „Mînă ghemuită într-un colţ/ cu cele cinci degete/ răsfrînte pe perete/ ca o femeie care/ după ce şi-a lepădat pruncul/ s-a apucat să spele podeaua/ înainte de-a-şi tăia,/ la fereastră, venele“ (Colţ de stradă, p. 51). Alături de jertfele neîngăduite se adaugă, în viziunea lui Nichita Danilov, un detaliu referitor la natura omenească. Poezia Chipul sublim se dovedeşte şi o mărturie a refuzului de a primi chemarea sacrificiului. O moarte de bunăvoie ar fi răscumpărat greşeala. Numai un joc de copii, care să urmeze, fără zăbovire şi fără devieri, calea crucii ar putea recupera starea amniotică:

„…Dumnezeu ne dădea atîta putere,/ încît dacă la pornire/ ne înhămam cîte douăzeci, treizeci/ la un clopot aburcat pe o sanie,/ după primul deal şi prima vale,/ simţeam în sufletul nostru/ atîta credinţă şi atîta putere,/ încît povara ni se părea a fi foarte uşoară:/ acum sania o puteau trage/ două sau trei perechi de picioare,/ sau chiar un singur om,/ bărbat sau femeie;/ noi mergeam în urma lui/ şi cîntam îmbătaţi de bucurie Osana!“ (Clopote, p. 47-48).

Cupola masivă din metal tace, însă oricine îşi va închipui sunetul care străbate din veac. Măcar impresia unui ecou al glasului dumnezeiesc ajunge jos. Însoţirea Mântuitorului, de la intrarea în Ierusalim până pe Golgota, îi face pe martori părtaşi suferinţei. Cel care conduce cortegiul este, totodată, trupul întins pe catafalc.

Recviem pentru ţara pierdută este şi o carte de excepţie, şi un pahar pe care puţini sunt gata să-l soarbă.