a6

Ion Bogdan Lefter:

Proiecte am cît pentru mai multe vieţi!

Ne ştim de-atunci, de la începuturi, de la sfîrşitul anilor 1970 – cînd eram puţini. Puţini am fost, mulţi am ajuns, ca-n bancul cu pricina. Ion Bogdan Lefter: un om activ, ocupat. Ia în serios ce are de făcut – şi are multe: a fost poet – în secret, este şi acum. E critic şi istoric literar, om de teatru, a făcut şi va mai face, cred, reviste, e om de televiziune. E profesor, cu tot ce presupune asta. A început un şantier lung şi larg la care adaugă anual cîte una, două, cărămizi: istoria literară a generaţiei noastre, a optzeciştilor. Vede generaţia nu doar ca pe una literară, ci ca pe una complexă, afirmată în toate domeniile, de la ştiinţă şi tehnică la artele spectacolului. Cred că are dreptate – oare cum ar fi să sunăm adunarea: optzecişti din România, adunaţi-vă? Cîţi am fi, pe toate domeniile înfăpuirii, ale construirii a ceva? Asta dacă admitem, pe urmele lui Goethe, că nu numai cuvîntul contează şi că la început n-a fost neapărat verbul, ci fapta.
L-am văzut cu Simona şi cu fiica lor, Alexandra, în casa lor, prea mică pentru atîtea cărţi puse peste tot în teancuri înclinate ca turnul din Pisa. Sau din Mediaş… Nu cred că sînt totdeauna de acord cu el, de pildă am alte păreri despre Blaga, văd un pic altfel decît el postmodermismul. Dar cu Bogdan se poate dialoga şi în dezacord – căci rămîne logic, raţional, cordial. Cînd vrea, face strălucite interpretări de texte şi cărţi. Are gust. Ştie citi. Este un foarte bun hermeneut al poeziei. Iar cînd îl citeşti, ieşi întotdeauna în cîştig.
Cu drag, Marta

MARTA PETREU: Dragă Bogdan Lefter, te-am văzut în ultimii ani la tîrgurile Bookfest şi Gaudeamus din Bucureşti, mergînd la standurile mai multor edituri şi prezentînd cărţi. Nu ţi-am numărat lansările, dar ai avut multe, nu? Mi-ai prezentat şi mie poemele din Asta nu este viaţa mea şi, din nou, după şapte ani distanţă, studiul despre Mihail Sebastian, într-o ediţie revizuită. Dar nu despre mine este vorba, ci despre tine, pe care te-am văzut muncind la tîrgurile de carte… te văd din cînd în cînd şi la emisiuni tv, comentînd situaţia politică… eşti profesor de literatură la Universitate şi faci comentarii politice. E o situaţie destul de caracteristică pentru România, intră în tradiţia noastră culturală. Te rog să îmi vorbeşti despre asta.

ION BOGDAN LEFTER: Există – sigur! – marea noastră tradiţie de secol XIX, cu unele prelungiri şi în primele decenii de după 1900: paşoptiştii au făcut şi literatură, şi instituţii culturale, şi politică, de toate, într-o societate care trebuia construită din temelii; la rîndul lor, junimiştii, care începuseră printr-o „cercetare critică asupra poeziei române“ de pînă la ei, înfiinţaseră un cenaclu, se ocupaseră de literatură, au migrat apoi spre politică, furnizînd Partidului Conservator o întreagă „aripă“; şi au mai fost destule alte nume mai mult ori mai puţin rezonante ale istoriei noastre culturale implicate şi în viaţa publică, în guvernare, în dezbaterile ideologice care au influenţat destinul naţiei. Emblematic rămîne – fără îndoială – Maiorescu: „capul teoretic“ al Junimii şi fondatorul criticii literare româneşti ajuns în mai multe rînduri ministru şi, către final, chiar prim-ministru! Marele lui model constînd nu atît în exerciţiul politic efectiv, cît în cuprinderea întregii panorame sociale în care literatura se integrează.
Apoi – evident!, Lovinescu, deşi politică propriu-zisă n-a făcut; dar a scris articolele din timpul primului război, culese în cele două volume din 1919, şi mai ales excepţionala Istorie a civilizaţiei române moderne, prin care a ancorat solid evoluţia literaturii în cea socio-politică. Gest esenţial şi cu atît mai important într-o perioadă în care artele intraseră într-o etapă estetizantă, predominant – „autonomistă“, deci non-contextualistă (dacă mi se înţelege terminologia improvizată!), în aceeaşi direcţie producîndu-se şi profesionalizarea criticii, prin focalizarea asupra textelor şi a operelor de orice fel. Aşa procedează şi Lovinescu în analizele lui, ca bun interpret modernist al literaturii, însă meritul lui enorm a fost acela de a nu pierde din vedere peisajul mare, de epocă, obligatoriu pluridisciplinar, aşa-zicînd „civilizaţional“.
Ce, cum, cît reuşim să facem pe urmele lor… – rămîne de cîntărit mai tîrziu. Situaţia generaţiei noastre, ca prim „val“ al literaturii postmoderne autohtone, cu program asumat ca atare, e foarte specială. După „abstracţionismele“, metaforismele şi psihologismele neomoderniste, poezia şi proza anilor ’80 au practicat reinserţia în real, în cotidian, s-au orientat către ţesutul social şi şi-au asumat semnificaţii etice şi politice, în timp ce critica şi eseistica au abandonat „impresionismul“ estetizant şi metodologiile scientiste, intrînd hotărîte în zona interpretărilor mixte, deopotrivă estetice şi contextualiste, sub acolada mare a „poststructuralismului“. Chiar dacă pînă în 1989 au existat limitările ştiute, evoluţia literaturii a putut fi – totuşi – comentată complex, inclusiv cu sugestii politice, acolo unde nu s-a putut spune pe şleau despre ce era vorba. Pentru ca după căderea regimului comunist să se deschidă larg porţile libertăţii de exprimare, inclusiv posibilitatea de a explicita ceea ce fusese formulat doar aluziv, de a dezvolta şi de a completa tabloul general. Sigur că depinde întotdeauna de opţiunile exegeţilor: există în toate epocile şi cronicari aplicaţi, şi eseişti divaganţi, şi istorici literari „factologi“, preocupaţi de clarificarea detaliilor, şi – da! – descriptori de fenomene ample. În cele mai multe cazuri întîlnim combinaţii de cîte două variante, de cîte trei, de cîte-cîţi vrei… E cert că eu-unul nu mă prenumăr printre criticii atraşi de o singură formulă, de o singură metodologie de interpretare. Poate că fac parte, la polul opus, din categoria celor care-şi modelează o perspectivă cît mai cuprinzătoare, eclectică, în acelaşi timp atentă la detalii şi la ansamblu, deci şi analitică, şi sintetică, textuală şi contextuală, cu substructuri teoretice etc. Sper că se înţelege că improvizez o tipologie în care performanţele sînt posibile în oricare dintre ipostaze, şi pe spaţii mari, şi prin focalizarea asupra detaliilor, şi în acţiunea critică imediată, „de întîmpinare“, şi în construcţia istorică, şi în eseistică, în toate felurile.
În fine, mai discutăm!

M. P.: Cum spuneam, prezinţi cărţi, la lansări, la tîrguri. De ce nu şi scrii despre ele? Ai lăsat scrisul pe tînjală sau nu mai crezi chiar atîta în el sau… Ce se întîmplă, de fapt?

I. B. L.: Dumnezeule mare, cum să mă las?! E meseria mea, e identitatea mea intelectuală, e modul meu de a fi! E-adevărat că, de la o vreme, n-am mai scris săptămînal fiindcă n-am mai avut unde; şi n-am mai prezentat cărţi la televizor, în anumite perioade zilnic, în altele săptămînal, din cauză că postul la care făcusem lucrul ăsta timp de opt ani şi jumătate, din primăvara lui 2004 şi pînă-n toamna lui 2012, TVR Cultural, s-a desfiinţat. Altfel spus, n-am mai făcut „jurnalism cultural de actualitate“ şi „critică de întîmpinare“. Vorbesc despre comentariul constant şi rapid, care presupune ritmul cotidian sau hebdomadar. Pe de altă parte, pînă acum doi-trei ani m-aţi onorat, dragă Marta, la Apostrof, găzduindu-mi „Lecturile libere“ şi „Microlecturile“ (titlurile de rubrică), şi m-ai rugat mereu să revin. Am publicat şi o să mai public bucuros aici, am o mare preţuire pentru revistă, însă… pentru un critic, pentru „cronicăreala“ literară ritmul lunar nu e optim, nu-ţi impune regula predării zilnice sau săptămînale a articolelor; şi au mai fost şi împrejurări de viaţă personală care m-au „deviat“ de la înţelegerea noastră din toamna lui 2009. Dar am un set consistent de texte pregătite pentru Apostrof, pentru lunile următoare!
În orice caz, meseria e mult mai cuprinzătoare, nu se reduce la „critica de întîmpinare“, la „recenzistică“. Sînt profesionalmente foarte activ: semnez articole în gazete cînd am ceva de spus sau cînd primesc invitaţii pe subiecte care mă interesează, răspund la anchete pe teme diverse, recenzez teze de doctorat, adică… viitoare cărţi pe care în felul ăsta le „cronichez“ în avans, colaborez la volume colective, am însoţit cu studii ample ediţiile de care m-am ocupat, precum cele de opere ale unor Radu Petrescu, Leonid Dimov, Ovid Ţopa, Ion Vasile Şerban, Mircea Nedelciu, Gheor­ghe Crăciun, Emil Hurezeanu, Matei Vişniec. Dintre ele, ediţiile Nedelciu şi Vişniec sînt în desfăşurare (urmează volumul 6, respectiv volumul 3) şi altele aşteaptă la rînd. În ultimii ani am scris şi prefeţe extinse la reeditări bilanţiere de cărţi sau la antologii sau la culegeri de opere de Constantin Abăluţă (în curs de apariţie), George Arion, Sebastian Reichmann, Virgil Raţiu, Vasile Gogea, la reeditarea Vîntului potrivit pînă la tare, panorama poeţilor germani tineri din România anilor ’70-’80. Cu texte mai scurte, dar tot de evaluare generală, am însoţit ediţii din N. Steinhardt, Mircea Horia Simionescu, Mariana Marin. Semnez şi texte despre teatru sau despre artele vizuale în reviste, în programe de sală şi în cataloage, în albume, uneori de dimensiuni considerabile. Pe scurt: scriu, nu stau degeaba!
Spunînd asta, nu vreau să ocolesc întrebarea, mai ales că… recunosc!: sînt de mult contaminat cu „morbul“ gazetăriei, încît nu m-am retras niciodată din zona comentariului de actualitate pentru perioade mai lungi de lucru la cîte un singur proiect amplu, la vreo mare „operă de sinteză“. Şi sigur că cea mai bună „infrastructură“ pentru exprimarea nu doar „cronicărească“, ci general-jurnalistică, în sens literar, cultural şi critic, e o publicaţie proprie, după modelul – să zicem! – al Sburătorului, revista omonimă cu cenaclul pe care-l patrona Lovinescu. Prietenii ştiu că, din 2009, cînd am întrerupt aLtitudinile, ultima (deocamdată!) publicaţie periodică pe care am scos-o, după etapele Contrapunct şi Observator cultural, le-am promis să-mi reiau operaţiunile „revuistice“, ceea ce sper să se întîmple foarte curînd, într-o formulă mai complicată, „reticulară“.
Cît despre lansările de librărie sau de tîrg, la care te-ai referit, ai dreptate: regret şi eu că prezentările de cărţi pe care le fac cu asemenea ocazii, adeseori detaliate, cu contextualizări ample, cu portrete critice şi cu analize destul de aplicate, nu rămîn pe hîrtie…

M. P.: Am mai spus o dată despre tine, nu fără accentuată stîngăcie – scuză-mi-o, te rog – că, fiind tu criticul generaţiei mele, adică al generaţiei noastre, eu speram că vei face o istorie a generaţiei… Dar asta e speranţa mea. Nu ştiu dacă este şi proiectul tău… Eu mă gîndeam la asta bazîndu-mă pe seria ta de volume de la Paralela 45, în care, deodată cu teoria postmodernismului, faci şi multe portrete ale scriitorilor din generaţia noastră. Vorbeşte-mi despre proiectele tale.

I. B. L.: Şi tu, dragă Marta, şi alţi colegi ai noştri aşteptaţi de la mine un tablou „al generaţiei“. Călin Vlasie, vechiul meu prieten şi coleg de cenaclu „lunedist“, de la o vreme şi editor aproape exclusiv al cărţilor şi ediţiilor pe care le public, încearcă să mă convingă să scriu o panoramă a întregii perioade postbelice. Alţii – nici ei puţini! – mă întreabă cînd o să scot la iveală o istorie generală a literaturii române. Mă tot gîndesc la asta, de ani de zile, căci… „gestaţia“ n-are cum să fie scurtă! Între timp, am explicat în două-trei articole şi interviuri că n-aş mai face încă un rezumat cuminte, liniar al unei poveşti care a mai fost rezumată de cîteva ori. Îmi imaginez o construcţie mai complicată, supraetajată sau „modulară“. Am mai spus şi că toate cărţile pe care le-am publicat se distribuie pe diverse paliere ale imaginii de ansamblu; ba chiar şi că… s-ar putea ca la un moment dat să rezulte că asta este istoria mea literară: însumarea „modulară“ a analizelor şi micro-sintezelor pe care le scriu şi le public în serie… E – mi se poate replica! – doar o metaforă şi – poate – o scuză pentru amînarea operaţiunii; dar… „gestaţia“ e incompletă, deci istoriei cu pricina nu i-a venit încă sorocul! Pînă atunci, da!, am multe proiecte: liste lungi de titluri sub care să continui să-mi asamblez textele de critică literară propriu-zisă, cele de reconstituire a fundalului socio-cultural şi politic al epocii sau epocilor pe care le-am traversat, comentariile despre artele vizuale şi ale spectacolului ş.a.m.d. Ediţiile de care mă ocup participă şi ele, cu studiile lor însoţitoare, la explorarea literaturii noastre postbelice. Recitesc şi perioade mai vechi, pe măsură ce le traversez în cursurile pe care le ţin la Universitate: paşoptismul, junimismul, modernitatea.
În fine… Proiecte am cît pentru mai multe vieţi! Mă gîndesc şi la alte forme de recapitulare a etapelor pe care le-am parcurs pînă aici sau la cîteva cărţi mai reflexive şi autobiografice, cu multe texte deja scrise şi cu ce se va mai aduna de-aici înainte. Altceva: de ceva vreme promit să demarez un fel de „bibliotecă“ de transcrieri ale dezbaterilor şi confesiunilor acumulate la Cafeneaua critică, seria de dezbateri culturale şi confesiuni de artişti şi intelectuali publici pe care o organizez de ani buni (am împlinit de curînd 200 de ediţii din seria a doua a Cafenelei critice, de la reluarea din 2008 încoace!). Plus reluarea proiectului meu de revistă culturală sau socio-culturală.
De-ajuns?!

M. P.: Cînd te-am cunoscut eu, la sfîrşitul anilor 1970, erai poet şi critic. Te rog să îmi dai pentru Apostrof cîteva poeme inedite…

I. B. L.: Mulţam pentru gînd şi pentru invitaţie, însă… mai aşteaptă-mă un pic! Aş vrea să public cîndva o a doua carte de versuri, s-au adunat poeme noi în anumite etape ale vieţii mele, dar amîn decizia de a le scoate la iveală. Pînă atunci, dacă există amatori, îi invit să citească sau să recitească Globul de cristal, de la a cărui apariţie au trecut aproape 34 de ani. Din cîte ştiu, cristalele nu se-nvechesc…

M. P.: Trăieşti în Bucureşti, în miezul lucrurilor, totuşi oarecum ab­stras din viaţa literară. Mai citeşti reviste – sau numai teze de doctorat? Cum ţi se pare viaţa literară, exact din punctul în care te afli tu şi eşti tu aşezat?

I. B. L.: Nu sînt deloc „abstras“ din ceea ce se numeşte „viaţă literară“. Poate că ea, „viaţa literară“, s-a mai schimbat în ultima vreme pe ici, pe colo, prin părţile ei esenţiale… Mă întîlnesc cu mulţi scriitori şi comunic cu şi mai mulţi, din Bucureşti şi din ţară, particip mereu la lansări de cărţi, la dezbateri publice (nu doar la cele pe care le organizez chiar eu!), sînt implicat în multe proiecte de tot felul, am contacte cu literatori şi editori, primesc încontinuu teancuri-teancuri de cărţi şi le şi citesc sau măcar le foiletez. Încă o dată: n-am mai făcut în ultimii ani „critică de întîmpinare“, însă nu m-am „decuplat“ deloc de la „viaţa literaturii“.
Nu mai vorbesc despre faptul că sînt conectat şi la celelalte domenii ale „vieţii culturale“, merg în galerii şi muzee, la spectacole, particip la festivaluri şi la bienale, uneori cu intervenţii solicitate etc., etc., etc. Bineînţeles, citesc şi teze de doctorat, nu doar în specialitatea mea universitară strictă, ci şi privitoare la alte literaturi, la artele vizuale, la teatru şi film, la sociologia literaturii şi a culturii. Reviste? Sigur ca da, dar mult mai selectiv decît altădată: citesc cîteva gazete imprimate pe hîrtie, primite prin poştă, de pildă Apostroful şi Mozaicul craiovean, altele îmi sînt trimise „în format electronic“, altora le „vizitez“ uneori web­site-urile, mă opresc la textele interesante (dacă sînt!) şi trec peste cele nesemnificative sau repetitive, publicate în rubrici monotone…
Aşa că… privesc şi către „viaţa literară“, şi către „viaţa culturală“ cu mare interes şi cu spirit critic, adică şi cu pasiune, şi cu – sper, cred! – discernămînt. Confirm că se petrec multe lucruri interesante! Dar – iartă-mă! – nu pot să-ţi răspund efectiv la întrebare: o descriere oricît de scurtă a situaţiunii ar fi mult prea… lungă…

M. P.: Am scris nu de mult, dar nu mai ştiu exact unde, că tu şi cu mine sîntem ultimii lovinescieni. Sigur, îi nedreptăţeam pe alţii, cu siguranţă. Aş vrea să te determin să vorbeşti despre partea viabilă a lovinescianismului.

I. B. L.: Îl preţuiesc – într-adevăr – enorm pe Lovinescu, cel mai important critic al literaturii române de pînă la noi. Cum am spus la început, apreciez cel mai mult la el viziunea multistratificată asupra literaturii inserate în istoria socio-culturală şi politică. Limitele lui de înţelegere şi de conceptualizare au fost mai mult ale modernităţii decît ale interpretului ei. Încercînd pe cont propriu să le depăşească, el a schiţat fundalul „civilizaţional“ al evoluţiei literaturii şi a adăugat consemnările de anecdotică scriitoricească din Memorii. În studenţia mea, la finele anilor 1970 şi la începutul deceniului următor, cînd îl descopeream în felul ăsta pe Lovinescu, atît de interesant „ramificat“ şi „multistratificat“, mentorul Sburătorului şi al Sburătorului (cenaclul şi revista) era elogiat mai ales unilateral, pentru meritele sale de critic „estetic“. Era, în context, o „stratagemă“ utilă, dar mult prea reductivă. M-am bucurat cînd am găsit în Critica de atelier a lui Marian Papahagi, apărută în 1983, o interpretare a operei lui Lovinescu ca sistem de texte, ca „reţea“, cum i-am spune azi. Aşa trebuie citit marele constructor al modernităţii româneşti: înţelegîndu-i viziunea de ansamblu.

M. P.: Te-am văzut acasă la tine, în mijlocul familiei tale. Şi mi-ai vorbit, atunci sau într-o altă ocazie, nu mai ştiu, despre importanţa şi forţa familiei. Ai putea face asta pentru cititorii revistei Apostrof?

I. B. L.: M-ai nimenit într-un moment greu: mama mea, care a însemnat enorm de mult pentru mine, s-a stins de curînd din viaţă. Ne-a fost mereu aproape, şi cu sprijin efectiv, şi moralmente, şi intelectualmente, mie, Simonei şi Dandei, fetiţa noastră, adică „familiei mici“, restrînse, despre care cred că mă îndemni – de fapt – să spun ceva. Sîntem toţi trei apăsaţi teribil de plecarea mamei.

M. P.: Să-i fie ţărîna uşoară.

I. B. L.: Ne-ai văzut acum cîţiva ani, cînd Danda era încă mititică, în pragul adolescenţei. Acum ne apropiem de bacalaureat şi de studenţie! Împreună cu ele, cu „fetele mele“, mergem înainte, către ce ne va oferi viaţa de-aici încolo şi către ce vom reuşi să facem noi de-a lungul ei, fiecare pe cont propriu şi toţi trei laolaltă. Am trăit – bineînţeles – şi singur, şi în doi, după ce Simona şi cu mine am format un cuplu, însă astăzi nu mă mai pot imagina fără ele amîndouă. Nici fiecare dintre ele fără ceilalţi doi! Poate că nu e nevoie de mai mult pentru a descrie „forţa familiei“…

M. P.: Îţi mulţumesc.

Cluj-Bucureşti,
ianuarie-februarie 2017