a3

Ciprian Vălcan

Fragmente din ţara fluturilor
(18.10.2016 – 27.10.2016)

Lepră. Joi, 20 octombrie 2016, ora 20. Mă aflu în magnificul amfiteatru al Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii Tehnologice din Pereira. Am ascultat discursul Ambasadorului României în Columbia, E.S. domnul Radu Sârbu, discursul Rectorului UTP, domnul Luis Fernando Gaviria Trujillo, precum şi prezentarea făcută de profesorul Carlos Eduardo Maldonado cărţii mele de curînd traduse în spaniolă cu titlul Influencias culturales francesas y alemanas en la obra de Cioran. Am văzut şi lacrimile de emoţie ale traducătoarei, profesoara Liliana Herrera, care a primit o diplomă din partea Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti pentru servicii deosebite aduse culturii române. Au urmat apoi cîteva splendide bolerouri cîntate de Beatriz Calle. Sînt foarte obosit, am participat deja la o emisiune la radio, am ţinut o conferinţă şi am avut mai multe întîlniri oficiale, dar ştiu că programul meu e departe de a fi încheiat. Primesc cu un anumit scepticism vestea că Decanul Facultăţii de Arte va interpreta la pian suita Dansuri populare româneşti a lui Bartók plus Intermezzo nr.1 de Luis Antonio Calvo, un compozitor columbian despre care nu ştiu nimic. Drumul spre Columbia a durat 30 de ore, am făcut trei escale, iar zborul principal, de la Frankfurt la Bogota, a însemnat 12 ore de stat într-o poziţie profund inconfortabilă, alături de doi indigeni columbieni care nu se sfiau să ceară iarăşi şi iarăşi noi doze de bere, sforăind straşnic după ce îşi primeau porţia de alcool. Am dormit doar trei ore şi jumătate în ultimele 48 de ore, nimic nu mi se mai pare demn de interes, nimic nu îmi mai atrage cu adevărat atenţia. Sînt impresionat de căldura gazdelor mele, sînt onorat de atenţia cu care mă înconjoară, sînt măgulit de remarcabila punere în scenă pe care au gîndit-o pentru a sărbători venirea mea la Pereira, însă simt că trupul nu mă mai ascultă, că risc să mă prăbuşesc din pricina oboselii. Ascult cu ultimele puteri cele şase piese ale lui Bartók, în timp ce văd cu coada ochiului că părintele Crisostomo, admirabilul preot ortodox care administrează parohiile de la Pereira şi Cali, a adormit. Pianistul se opreşte cîteva clipe şi ne explică de ce a ales să cînte tocmai Bartók şi Calvo: amîndoi s-au născut în 1882 şi au murit în 1945, amîndoi au avut vieţi grele, măcinate de boală. Detaliul care îmi atrage atenţia şi mă face să îmi înving oboseala este următorul: la 34 de ani, Calvo e diagnosticat ca fiind bolnav de lepră. Îşi petrece restul vieţii, 29 de ani, în lazaretul Agua de Dios, unde compune cea mai mare parte a operei sale graţie ajutorului primit din partea călugărilor care administrează instituţia, aceştia străduindu-se să-i ofere o viaţă cît mai comodă şi obţinînd pentru el un pian donat de administraţia oraşului Bogota. Cu trei ani înainte de moarte, se căsătoreşte cu Ana Rodriguez, care, deşi nu era atinsă de lepră, locuia în lazaret, însoţindu-şi sora bolnavă. Îmi spun imediat că am de a face exact cu genul de personaj care mă fascinează, că de acum înainte Calvo va fi al meu şi îmi promit să fac cercetări despre viaţa şi opera lui, dar şi să-i ascult lucrările. Iar după ce pianistul termină Intermezzo nr. 1, sînt atît de entuziasmat încît îl abordez imediat, îl felicit pentru interpretarea-i remarcabilă şi îi cer mai multe detalii despre Calvo. Aflu că Teresita Gómez, cea mai mare pianistă columbiană, care a concertat şi în România în perioada comunistă, e promotoarea cea mai entuziastă a operei lui. Carlos Alberto Ossa, soţul Lilianei Herrera, îmi promite un disc cu cîteva dintre compoziţiile lui Calvo interpretate de Teresita Gómez. În timpul cocktail-ului care urmează, deşi stau de vorbă cu o mulţime de persoane, dau autografe şi sînt rugat să accept să mă fotografiez cu diverse notabilităţi locale, mă gîndesc doar la Calvo, sînt sub vraja muzicii lui. Şi îmi amintesc brusc despre un tratament împotriva leprei folosit în secolul al XII-lea, despre care citisem într-o enciclopedie medievală: faţa leprosului era acoperită cu grăsimea obţinută în urma prăjirii unui pui ce fusese hrănit numai cu grîu fiert şi cu şerpi…

Papagali. Indignat de teoria lui Descartes despre animale ca automate, Linné scrie: „Cartesius n-a văzut maimuţe“. Pentru a-l completa, deşi viziunea lui Descartes nu e lipsită de interes pentru un amator de excentricităţi asemenea mie, ar trebui să adaug: „Cartesius n-a văzut nici papagali. Sau dacă a văzut, în mod sigur nu l-a văzut pe Roberto“.
Ajuns la Ecohotel La Casona din Pereira în 18 octombrie, cu puţin înainte de miezul nopţii, aud primele crîmpeie din legenda lui Roberto. Carlos Alberto, soţul Lilianei, îmi povesteşte că la hotel îşi face veacul un papagal renumit pentru isteţimea lui neîntrecută, capabil să rostească o grămadă de cuvinte. Îmi promite că îi va ruga pe angajaţii hotelului să mi-l arate şi mie, mai ales că în prezenţa lui nu mă paşte nici un pericol, fiindcă papagalul e încîntat de prezenţa bărbaţilor, însă le detestă pe femei, pe care, de îndată ce le vede, le atacă cu o neaşteptată violenţă. Carlos Alberto n-a putut să-mi spună care e motivul sălbaticului său misoginism. Sînt convins că dacă ar fi venit şi el la Pereira, Ferdinand Brotstadt, bunul meu prieten brazilian, s-ar fi arătat convins că aprigul papagal a fost într-o viaţă anterioară un bărbat bun ca pita lui Dumnezeu, terorizat de o nevastă cicălitoare şi de o soacră din stirpea Xantippei, ce a sfîrşit prin a-şi hăcui asupritoarele cu o macetă prost ascuţită, fiind sortit să petreacă apoi secole după secole sub forma unei zburătoare mînate de o ură cumplită împotriva femeilor…
După cîteva zile în care n-am avut timp să vorbim despre Roberto, în 21 octombrie, spre seară, Carlos Alberto mi-a dat noi informaţii despre papagalul-vedetă al oraşului Pereira. Am aflat astfel că Roberto nu e doar un mare vorbitor, ci şi un înzestrat cîntăreţ: chelnerul care i-a făcut educaţia lingvistică nu s-a oprit aici, ci l-a învăţat să şi cînte celebra colindă Los pastores a Belén… Însă întîmplarea cea mai comică în care a fost implicat Roberto a avut loc în urmă cu cîţiva ani. Atunci, o femeie care tocmai se cazase la hotel şi se îndrepta spre camera ei, s-a împiedicat în preajma piscinei din curte şi a căzut. Roberto a văzut-o şi s-a stricat de rîs. Femeia s-a ridicat furioasă, convinsă că angajaţii hotelului îşi bat joc de ea, şi a depus imediat o reclamaţie. A fost nevoie de mai multe ore pentru ca biata clientă a hotelului să fie convinsă că insolenţa nu fusese a oamenilor, ci responsabil era papagalul…
Am reuşit să-l văd pe Roberto abia în dimineaţa de 23 octombrie. Stătea pe acoperişul clădirii în care se găsea sala de mese şi îi boscorodea cu o plăcere maliţioasă pe angajaţi. Cu clienţii hotelului nu stătea de vorbă, dădea impresia că-i priveşte cu un anumit dispreţ, poate fiindcă bănuia că nu erau la curent cu isprăvile lui legendare, aşa că nu se obosea să-i impresioneze. Reprezentaţiile lui păreau să-i vizeze doar pe localnici, erau numai pentru iniţiaţi, pentru publicul lui captiv. Neofiţii nu erau băgaţi în seamă, erau socotiţi cantitate neglijabilă, sărmani turişti proşti…
Roberto a lipsit în 24 octombrie din pricina ploii, s-a pus la adăpost. În 25 octombrie, era la postul lui de observaţie, se plimba în stînga şi în dreapta pe acoperiş, cu paşi demni şi măsuraţi, de parcă ar fi vrut să parodieze prin statura-i marţială garda de onoare de la Buckingham. Din cînd în cînd, îşi rostea cu o voce ghiduşă propriul nume „Roberto“, „Roberto“. Cînd era salutat de angajaţii hotelului, care îi strigau „Hola!“, el răspundea cu o formulă originală, ceva între „Hola!“ şi „Hello!“. Se amuza apoi să-şi înfăţişeze repertoriul: fluiera, rîdea, imita ţîrîitul unui telefon fix, apoi vocile subţiratice ale unor copii, apoi vocea groasă a unui bărbat de la recepţie. După ceva vreme, cînd se plictisea, începea să-şi exprime preferinţele: „Quiero cacao“, „Quiero cafe“.
L-am văzut pentru ultima oară pe Roberto în dimineaţa de 27 octombrie, cu puţin înainte de a pleca spre aeroport. Carlos Alberto venise să mă conducă şi l-am privit împreună pe Roberto care se plimba ţanţoş pe acoperiş fără să scoată vreo vorbă. Cînd i-am mărturisit că vreau să scriu cîteva rînduri despre Roberto, Carlos Alberto s-a distrat copios, apoi m-a lăsat cu gura căscată, spunîndu-mi că trebuie să ştiu că papagalul misogin nu e un bărbătuş, ci o femeiuşcă. A adăugat: „Aşa poţi să înţelegi mai bine de ce nu suportă femeile“. Din pricina uimirii, nici n-am mai apucat să protestez…

Muzică. Brian McGuinness ne povesteşte că Wittgenstein insista foarte mult în discuţiile cu prietenii asupra faptului că în casa copilăriei lui se găseau şapte piane cu coadă. Biograful crede că este, mai degrabă, o legendă, căci, în realitate, familia Wittgenstein n-ar fi avut decît trei sau patru piane. Dar tot el pomeneşte frecventele vizite ale lui Brahms în casa familiei Wittgenstein, unde era întîmpinat cu o adevărată veneraţie, precum şi angajarea Clarei Schumann ca profesoară de pian pentru mătuşile lui Ludwig.
La Pereira, în casa Lilianei Herrera şi a lui Carlos Alberto Ossa, nu se găseau şapte piane. Doar şapte chitare, un pian şi un bandoneon. Pe pereţii din camera centrală a vilei, fotografii sepia cu părinţii lui Carlos Alberto. În stînga pianului, un patefon. În dreapta pianului, o veche maşină de scris Remington, ce îmi amintea de celebra maşină de scris a lui Nietzsche, a cărei fotografie îmi fusese trimisă în urmă cu patru ani, în preajma Crăciunului, de Giuliano Campioni. Tatăl lui Carlos Alberto fusese dirijorul unui celebru cor din Pereira, iar mama lui – o cunoscută soprană. Pianul fusese cumpărat pentru Carlos Alberto cînd el împlinise 10 ani. De atunci, în jurul lui se petreceau toate evenimentele importante din viaţa familiei pentru că toţi simţeau nevoia să se adune lîngă el.
Întîlnirile de la Pereira au, desigur, partea lor de conversaţie, însă aceasta e depăşită destul de rapid. Oamenii de aici cred că e mult mai important să cînţi decît să vorbeşti. Iar dacă, pe vremuri, Keyserling scria că un român din trei e un poet remarcabil, pot să spun cu mîna pe inimă că toţi columbienii pe care i-am întîlnit erau foarte înzestraţi pentru muzică. Carlos Alberto, specialist în teoriile complexităţii, doctor al Universităţii Catolice din Louvain, cînta la pian, la chitară şi la bandoneon. Liliana, profesoară de filosofie, eminentă cunoscătoare a operei lui Cioran, avea o splendidă voce gravă. Alfredo Abad Torres, un tînăr filosof, interesat mai ales de Nicolás Gómez Dávila şi de Cioran, era liderul unei trupe rock, fiind socotit cel mai bun chitarist din zonă. Manuel Horacio Vasquez, un excelent istoric, cu un doctorat la Bordeaux, cînta superbe bolerouri acompaniindu-se singur la chitară. Patrick Petit, originar din Lyon, stabilit de 12 ani în Columbia, profesor de franceză la Universitatea Tehnologică din Pereira, ne cînta tuturor şansonete – piesa de rezistenţă era Dans le port d’Amsterdam a lui Brel.
Chiar dacă toţi aceşti intelectuali remarcabili cîntau minunat, creînd o atmosferă cum nu mai întînisem în nici o altă parte a lumii, gazdele mele nu s-au mulţumit cu atît, au hotărît să-mi ofere două concerte private. Prima invitată a fost Beatriz Calle, pe care o ascultasem şi în 20 octombrie, cu ocazia lansării de carte. A cîntat pentru mine mai mult de o oră, în după-amiaza de 22 octombrie. Apoi, chiar înainte de plecare, în seara de 26 octombrie, un pianist de la Conservator şi o soprană mi-au pregătit un alt concert. De fiecare dată, am fost luat prin surprindere, totul fusese organizat în secret şi cu minuţiozitate de către Liliana şi Carlos Alberto, dornici să mă facă să înţeleg cît de importantă e muzica în Columbia. I-am întrebat care e explicaţia extraordinarului talent muzical dovedit de toţi columbienii pe care i-am întîlnit. Liliana mi-a răspuns: „Noi sîntem o cultură monolingvă, nu avem talentul vostru pentru limbi străine, aşa că ne exprimăm prin muzică“. Răspunsul mi s-a părut convingător, n-am mai adăugat nimic.

(Continuare în numărul următor)