a19

Vladimir Tismăneanu

Magie, hybris şi misticism ideologic

Principalii piloni ai totalitarismului au fost partidul monopolist, proiectul ideologic utopic şi liderul. Mă gândesc, în special, la două tradiţii fundamentale privind înţelegerea sensului conceptului de „totalitarism“: cea a celor care au încercat să-l definească drept o nouă formă de politică radicală, fie ei istorici sau filosofi politici, adică Hannah Arendt, Raymond Aron, Karl-Dietrich Bracher, Zbigniew Brzezinski, Martin Malia, Richard Pipes, Leonard Schapiro, precum şi cea a acelor disidenţi est-europeni precum Aleksandr Soljeniţîn, Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik, Ferenc Fehér, Leszek Kołakowski, cunoscători din interior ai fenomenului, unii dintre ei chiar cu istorii personale ale implicării în curentul revizionist din anii 1950.
Totalitarismul s-a bazat, de asemenea, pe teroare directă şi indirectă. Poliţia secretă a fost instrumentul care a menţinut populaţia într-o stare de teamă, neîncredere şi suspiciune universale. Chiar dacă acest concept a fost criticat, uneori pe bună dreptate, pentru că ignoră elementele societale şi viaţa cotidiană în regimurile ideocratice, a păstrat totuşi o forţă descriptivă impresionantă. Regimurile totalitare au vizat construirea „societăţilor perfecte“ şi s-au implicat în nesfârşite campanii care să le realizeze scopurile. Mi-am propus mereu să schiţez principalele trăsături ale acestor forme de radicalism politic, să le evidenţiez similitudinile şi diferenţele. Pe de-o parte, m-am concentrat asupra relaţiei dintre lideri şi partide, pe de alta, asupra viziunilor despre societate, progres şi identitate în cadrul societăţilor care au îmbrăţişat un proiect politic total. În acest tip de analiză, chestiuni precum moralitatea, exterminismul şi omogenizarea relevă structuri şi mai profunde de gândire şi motivaţie, instrumentale pentru mobilizarea la interior şi reproducerea la exterior a mişcărilor totalitare precum fascismul şi bolşevismul. În cele din urmă, hybrisul ideologic a fost deopotrivă condiţia primară a apartenenţei la aceste mişcări şi motivul principal al deznodământului lor. În cazul comunismului, apostazia avea să genereze delegitimare şi, finalmente, prăbuşire sistemică.
Partidele totalitare au fost laboratoare ideologice care au funcţionat pe baza machetelor ideologice şi care şi-au legat viziunile milenariste de gâtul unor întregi societăţi. Nemulţumite doar cu răsturnarea condiţiilor sociale şi economice, aceste partide/mişcări au aspirat la revoluţii antropologice şi au visat să zămislească Omul Nou. Acest accent pe Omul Nou a fost sesizat în 1932 de către politologul german Waldemar Gurian, unul din gânditorii foarte admiraţi şi de către Hannah Arendt. Cartea lui despre teoria şi practica bolşevismului rămâne esenţială. Comunismul şi fascismul au creat propriile lor birocraţii ideologice care au supervizat, orientat şi înregimentat masele de oameni. În cazul URSS, această reţea birocratică „a inclus diviziunile aparatului de partid, ministerele educaţiei şi culturii, subdiviziunile KGB, secretariatele uniunilor profesionale şi prezidiul Academiei de Ştiinţe“ (vezi Copiii lui Jivago, cartea istoricului Vladislav Zubok). Activităţile ideologice erau privite în regimurile de tip sovietic, precum şi în cel fascist italian şi nazist german, ca un lanţ de operaţiuni militare, un „front“ cu ofiţeri, soldaţi, aliaţi şi inamici.
În acelaşi timp, liderul nu era doar un conducător tradiţional, un despot în sens clasic, ci, mai degrabă, un custode al adevărului. Kenneth Jowitt a observat corect că „există o tendinţă constantă în leninism înspre liderii executivi puternici“ (vezi cartea lui, Noua dezordine mondială, Curtea Veche, 2012). Uneori însă, partidele comuniste invocau, de asemenea, conducerea de către un profet de tip Mesia, un ghid carismatic. Cazurile lui Stalin şi Mao sunt cele mai evidente, dar ne vin în minte şi Nicolae Ceauşescu, Enver Hoxha, Ho Chi Min şi alţii. Pe firul argumentaţiei lui Jowitt, în tentativa de a confirma permanent şi a susţine „impersonalismul carismatic“ al Partidului, comunismul a amestecat magicul, miraculosul şi misticismul într-o aparent ştiinţific fondată doctrină totalitară. De fapt, acestea erau ideologii chiliastice acoperite de măşti raţionaliste, religii politice bazate pe propriul lor sens al păcatului originar, căderii omenirii, chinurilor istorice şi salvării finale.
Pentru filosoful polonez Leszek Kołakowski, bolşevismul şi fascismul au reprezentat două încarnări ale prezenţei dezastruoase a diavolului în istorie: „Diavolul“, spune el, „a inventat state ideologice, cu alte cuvinte state a căror legitimitate se bazează pe faptul că deţinătorii lor sunt deţinători ai adevărului. Dacă te opui unui astfel de stat sau sistem, devii inamicul adevărului“. (vezi Modernitatea sub un neobosit colimator, Curtea Veche, 2007). Ambele mişcări au pretins că purifică umanitatea de orice agenţi ai decadenţei şi disoluţiei. Pentru comunişti, duşmanul era reprezentat de proprietatea privată, burghezie, preoţi, culaci. Naziştii au identificat „vermina“ evreiască, „iudeo-bolşevismul“, „iudeo-plutocraţia“ şi marxismul drept „sursele tuturor calamităţilor“.