a9

Fereastra deschisă

Doina Curticăpeanu

Iernile copilăriei mi-au propus, prin întâmplările lor, două criterii: al dificultăţii şi al aşteptării. Le numesc astfel acum, atunci demult le trăiam, manifestându-se, de valenţele lor metaforice urmând să-mi dau seama mult mai târziu.

Încă nu mergeam la şcoală. Locuiam nu departe de Cluj şi de câte ori Mama venea aici cu treburi ne lua şi pe noi, indiferent de vreme. În amintire, Mama tocmai a intrat într-o farmacie, lăsându-ne, bine înfofoliţi, s-o aşteptăm câteva clipe afară. Nu-i totuşi prea frig şi de pe trotuar zăpada a fost măturată. Stăm cu frate-meu în faţa vitrinei. Ce vedem acolo, expus cam la înălţimea noastră, e un Aspirin-Bayer, imens cât roata de la bicicleta Tatălui nostru. N-aş atribui retrospectiv uimirii naive a celor doi copii, pe lângă estimarea dimensiunii comprimatului, şi întrebarea cum ar putea înghiţi cineva aşa ceva. Pentru mine, însă, ulterior, în varii situaţii dificile, tot ce-mi părea stavilă de netrecut, impediment greu administrabil era asociat cu imaginea acelei uriaşe pastile din copilăria la Cluj…

Sunt deja la şcoală, în clasa întâi primară. Dimineaţa e de iarnă geroasă. Ca totdeauna, Domnul Învăţător intră în clasă şi abia ce-şi lasă catalogul şi geanta pe catedră că deschide larg fereastra, lăsând-o aşa minute bune. Sub pala de aer răcoros, ca-ntr-un mic ritual matinal de primenire, lecţia putea începe. Repetat zi de zi, neostentativ, totuşi decis-rânduit, gestul asocia abecedarului şi tăbliţei noastre fereastra deschisă invariabil spre lumea de-afară. Lume apropiată, dar din ce în ce mai depărtată, căreia, din banca mea, îi prindeam uneori zvonul: „Anucăăăăă..hai, adă-mi coşarca!“. Ce misterios ecou avea chemarea anonimă din stradă în lectura Învăţătorului nostru – „Copii, ascultaţi aici!“ – dintr-o Poveste ardelenească de Ion Pop Reteganul: „Am o coşarcă de alune şi numai o nucă între ele“, enunţ ce-mi pare azi enigmatic-eficient ca o deviză Zen.

Trebuie să mai spun că fereastra deschisă de incomparabilul meu Dascăl din copilărie mi-a creat un puternic sentiment de aşteptare, a ceva, a cuiva, pregătindu-mă, zic fără exagerare, pentru întâmpinarea, ca-ntr-o continuitate vizuală peste timp, a aşteptărilor din ferestrele imaginarului pictural şi cinematografic. Mă refer, spre a cita, la Conversaţie, tabloul lui Matisse, văzut fugitiv la Ermitaj în anii `80 şi redescoperit prin lecturi, pentru fereastra lui, unde absenţa ramei, dar prezenţa grilajului pun în discuţie raportul dintre interior şi exterior; la thrillerul lui Hitchcock În spatele ferestrei, cu Grace Kelly şi James Stewart. Dar, mai ales, la Edward Hopper, cu liniştea extremă, cvasimetafizică, din interioarele cu ferestre, unele disproporţionate comparativ cu statura personajelor, expresii ale nesfârşitei solitudini a sufletului contemporan, ca în Duminică dimineaţa, 1930, sau Cameră la Brooklyn, 1932.

„Luând“ cu mine fereastra din şcoala primară, n-am mai fost prin acele părţi de-atâta vreme. Am văzut însă, pe internet, cu plăcută surprindere, programul detaliat al Conferinţelor de vară de la Telciu, aflate în 2017 la ediţia a patra. Depăşesc perimetrul subiectului iernatic ales de Irina Petraş, doar spre a nota cum la acele întâlniri au fost propuse teme incitante – Antropologia ca dialog intercultural, Migraţia şi experienţa femeilor, Trăind în natură, într-un proiect ecologic grecesc etc., etc. – şi a reţine impresionanta participare internaţională, universitari veniţi din SUA, Egipt, India, Europa, de la noi desigur, neuitându-i pe admirabilii organizatori – Manuela Boatcă, Valer Simion Cosma, de la Bistriţa, Ioan Pintea. O „fereastră“ deschisă generos acolo şi astăzi spre lumea largă!