a8

 Din zodia capro-delfinului

Leo Butnaru

…Când se împliniseră exact două mii de ani (ca s-o încep şi eu grandios, triumfător, nu?!) din vremea în care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, apărut-am şi eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aştrii Vega şi Altair, susţinuţi de aripile clipocitoare ale Constelaţiei Vulturului. Adică era în ianuarie, când Capricornul îşi scapără coarnele de cremenea Carpaţilor sau de gheaţa Răutului, pe atunci râu încă important.

O fi fost o iarnă, zisă azi – de demult, tradiţională, în toată legea, dar şi fărădelegea crivăţului. Vânt gonaci, zăpadă înviforată. Spre marginea satului răzbat cârduri de mistreţi grohăitori prin zăpada bruscă a spulberului. Albe vârtejuri deşirându-se până la ceruri. Ca şi cum Negurenii noştri ar fi situaţi undeva dincolo de Cercul Polar, unde toate satele ar trebui să se numească Viforeni (1, 2, 3… 300… 3000…). Părinţii se bucurau de abundenţa nămeţilor. Cu alte cuvinte, dar în acelaşi sens, vorbeau despre doctrina protecţionistă a zăpezii pentru grânele de toamnă. Nu rămăseseră prea mult în trecut anii ’46, ’47, dar noi deja eram copiii care citeau poveşti nemuritoare (de foame). (Nemţii Grimm-fraţii erau… interzişi, de parcă minunatele lor basme, acum/ atunci un deceniu, ar fi fost complicele lui… Hitler!)

Iarna, vecinul nostru, vânătorul şi pescarul Grişa Negruţă putea fi considerat… patron de menajerie. Neobosit, parcă, hălăduind prin depărtările moşiilor satului şi nu numai, pe la Lebedina, Răut, el dobândea vânat şi peşte suficient pentru a-şi întreţine familia din şapte suflete. Însă aducea şi vietăţi – capturate sau rănite – astfel că în ograda sa puteai vedea câte un bâtlan care îşi întrema rana de la aripa ce fusese atinsă de alice când se trăsese în vreun pâlc de raţe sălbatice. Păşea ţanţoş vreun cocostârc, care ne întâmpina pe noi, vecinii, când veneam în musafirie, uneori trosnind din castanietele conice ale clonţului său impresionant. În acareturile gospodăriei vânătoreşti tânjea vreo vulpe spăsită, ce avea botul legat cu sârmă, – rănită şi ea, când fusese scoasă din vizuină. Mie unuia îmi era milă de coana vulpe cu botul strâns de duritatea oţelului. Uneori, nenea-zoo ne mai demonstra şi enotul, asemănător câinelui, însă cu picioarele scurte, de îţi era clar din capul locului că nu ar fi avut prea mare spor în fuga sa. Aceste animale urmau să-şi lase blana preţioasă şi, dimpreună cu ea, viaţa…

Într-o iarnă, de pe urma curiozităţii mele irezistibile aveam să nimeresc într-o daraveră, ce se lăsă cu ceva sânge, vociferare şi multă spaimă… La una din şezători, nenea Grişa ne demonstra un uliu, şi acesta cu aripa rănită. Ce pasăre frumoasă! mi-am zis şi întinsei mâna spre penetu-i lucios de pe piept. Dar uliul, chiar de era ţinut cu ambele mâini de aripi de vecinul vânător, reuşi să zvâcnească din prinsoare şi, la rându-i, tot din instinct vânătoresc, îşi înfipse ghearele – vă daţi seama, criţă, extrem de ascuţite! – în mânuţa mea. Doamne fereşte! Urletul meu, hărmălaia şezătornicilor din jur, strădania lui nenea Grişa de a descleşta cu dinţii ghearele păsării rapace, captive, însă nu răpuse, nu resemnate! În fine, chiar dacă vecinii încercau să-mi oblojească rana – trei-patru găuri de gheare de răpitoare, – eu ieşii şi – tiva! spre casă, bocind şi lăsând pe pospaiul zăpezii picături de sânge. Din (ne)fericire, rănile nu ţinură decât câteva zile, astfel că nu avusesem prea mult timp la îndemână ca să mă laud altor mahalagii cu grozava mea ispravă de a fi… înfruntat un uliu sadea… Poate că era cazul să-mi fi legat mânuţa cu o eşarfă, aşa, ca piraţii, după mari fapte de vitejie în lupte, însă… neşansa, vă spuneam…

Iernile, în trei-patru luni de lungă aşteptare, cu mintea ta de copil făceai şi ceva filologie, poetologie – spre exemplu, despre cum mănâncă lupul iarna. Dacă e aşa, pe aceasta de ce n-o mănâncă totuşi mai repede, spre a veni neamânat primăvara?

Dar – toate la vremea lor – sintagmă invocată frecvent în Negureni. Pentru că, până la urmă, iarna nu are încotro şi, iată, încetul cu încetul, pe ultimele sloiuri, ca o sectă a monahiilor în alb, pleacă şi cele din urmă zile ale Babei. Pe alte sloiuri, „călătoresc“ pâlcuri de ciori guralive.

Iar la şcoală se făceau mitinguri întru susţinerea revoluţiilor din lume. „Jos mâna de pe Cuba!“, le striga pionieriasovietică yankeilor americani. „Trăiască Patrice Lumumba!“, urlau ţărănaşii din clasele 1, a 3-a şi celelalte (lupte de!) clase, fără să aibă idee de cine e vorba. „Jos Tschombé!“, „Moarte călăului Mobutu!“ (Că doar nu avea să-i spună pe nume deplin: Mobutu Sésé Séko Kuku Ngbendu Wa Za Banga!…) scanda pionieria (da, da, derivat de la… pion) sovietică şi-şi imagina, orgolios-visător, cum, de frica vocii ei, prinde a tremura America, Africa, Mobutu şi acolitul său Moïse Kapenda Tschombé, implicaţi în daravera confruntării dintre burghezii şi marxiştii negri. Era pe la început de ianuarie 1961 şi, când umblam cu uratul, cu „hăitul“, după refrenul „Şi mai îndemnaţi, flăcăi! / Hăi, hăi!“, câte unul din noi scăpa printre dinţii clănţănitori de frig câte un: „Hei, hei, Mobutu!“ (sau: Tschombé), nu atât din considerente-angajamente politice, cât din irezistibilul gând la căldura tropicală a Africii. Oare pe acolo, prin Kongo, copiii umblă şi ei cu colinda, cu Ursul, cu uratul?

Probabil, semenii noştri africani umblă cu Elefantul, cu Girafa… Că n-o să umble, Doamne fereşte, cu Crocodilul sau cu Hipopotamul! (Nu care cumva să zâmbiţi a neîncredere: copilăria noastră a fost destul de glumeaţă, isteaţă, veselă, chiar când îi clănţăneau dinţii de frig şi de… lozinci! Ea, copilăria râvnitoare de isprăvi de adult!)

Apoi veneau alte ninsori, alte friguri. Şi elegia sau, poate, recviemul după copilăria mea… Pentru că – priviţi şi domniile voastre! – pe zăpada îngheţată, măruntă şi aspră, se văd semănate nişte urme rotunde de păşuţi, păşuleţi, păşişori. Însemn bizar-misterios de urmuşoare, urmuţe, urmuleţe rotunde legate parcă într-un şir coerent de-o abia-abia perceptibilă dâră de hoaspă-tărâţă. Chiar aşa, de tărâţă maro-violetă, nici măşcată, nici prea măruntă, de porumb sau de secară.

Nu mai am nicio îndoială: pe zăpadă a trecut, rătăcitoare, păpuşa-oştean a copilăriei mele. Păpuşa înfiripată din şase săculeţe: cinci cilindrice (două mâini, torsul, două picioare) şi un săculeţ sferic (căpşorul), toate umplute cu ceea ce rămâne de obicei într-o sită după un cernut meticulos. Păpuşa-soldat căreia pe cap în loc de cască îi puneam o jumătate de nucă golită de miezii care – aţi observat, desigur – seamănă a creier omenesc.

Pe zăpada îngheţată, măruntă şi aspră, a trecut păpuşa-oştean a copilăriei mele şi, probabil, în mersul ei, murmura într-un mod oriental-nostalgic povestea aia chinezească despre soldaţii împăratului Ta Li. În timp ce suveranul lor se încăpăţâna tot mai mult să străbată cu orice preţ un imens pustiu, ei, supuşii săi îi spuneau: „E prea departe, luminate împărate, fă cale întoarsă“. Însă de fiecare dată Ta Li o ţinea morţiş: „Ţinutul acesta trebuie cucerit!“, zicea.

Şi oştenii mărşăluiau, mărşăluiau, tot mărşăluiau anevoie, de asprimea nisipurilor mai întâi rupându-li-se încălţările, apoi sângerându-le şi trenţuindu-li-se-carne-vie tălpile. Însă ei, orbeşte supuşi împăratului, îşi continuau drumul în genunchi.

Odată, vijelia doborâse o cămilă, apoi tot alte şi alte cămile s-au prăbuşit printre dune, până a pierit caravana întreagă. Peste puţin timp, veni un vânt mare, aducând cumplită năvală de nisip care îi acoperi pe oşteni, îl acoperi pe împărat. „Şi atunci totul se termină, şi era linişte, şi ţinutul era al lor, iar eu le-am uitat numele“, aşa se încheie povestea chinezească în pilduirea căreia, însă, păpuşa-bo(c)cea a copilăriei mele nu binevoi să creadă, mergând mai departe, prin zăpada îngheţată, măruntă şi aspră. Mergând mai departe şi, pentru a se încuraja ea însăşi pe sine, strigând a disperare nişte versuri ale unui mare poet, Stănescu, despre soldatul care păşea, păşea, tot păşea şi care de atâta mers se tot tocea, se tot tocea până la glezne, până la genunchi, apoi până la brâu, apoi până la ochi; se tot tocea, până se făcea iarbă verde pe care un cal o păştea…

Păşea, cânta sau striga păpuşa-bo(c)cea a copilăriei mele, pistruind alba zăpadă cu hoaspă maro-violetă.

Păşea, cânta sau bocea păpuşa-bo(c)cea, şi se tot tocea, se tot tocea… Când se ducea…

Aşa presupun eu…