a4

Istoria Transilvaniei 

Irina Petraş

Nu am căutat alt titlu pentru cronica mea fiindcă titlul cărţii e deopotrivă exact şi de vastă cuprindere: Istoria Transilvaniei (Ediţia a II-a, revăzută, adăugită şi ilustrată, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, 422 pagini). Autorii – Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan – sunt istorici pasionaţi şi de o competenţă de mult recunoscută. Ei pariază în egală măsură pe ştiinţa istoriei, ca instrument de conservare şi formalizare a datelor despre omenire, cât şi pe istoria ca povestire/„istorie“, adică interpretare, inevitabil dependentă de poziţii subiective, personal(izat)e. Istoria are, în accepţiunea lor, obiectivitatea sobră şi neutră a oricărei ştiinţe, dar nu poate ignora varietatea derutantă a perspectivelor asupra unei anume perioade sau a unui anume eveniment. În plus, menirea ei poate fi şi aceea a menţinerii echilibrului, a furnizării de instrumente pentru o bună convieţuire în ciuda chiar a diferenţelor de abordare. Cu atât mai mult în cazul unui teritoriu de maximă diversitate cum e Transilvania: „Amintirile trecutului sunt un patrimoniu de nepreţuit, iar păstrarea lor este un atribut al popoarelor civilizate. Entitatea transilvană este un dat al trecutului, dar, în acelaşi timp, ne însoţeşte peste tot, astăzi, sub ochii noştri. E singurul loc din Europa unde o biserică bizantină stă lângă o bazilică romanică, lângă o biserică gotică şi lângă alta barocă, toate vecine cu o sinagogă! De asemenea, singurul loc în care un locaş de cult ortodox este la câţiva paşi de unul greco-catolic, de altul romano-catolic, de unul calvin, de altul luteran sau unitarian. Aceasta spune mai mult despre convieţuirea paşnică decât despre conflicte, iar mesajul acestei lucrări este generos: trecutul trebuie cunoscut nu pentru încrâncenare şi răzbunare, ci pentru destindere şi înţelegere“.

Substratul polemic şi de atitudine al cărţii îşi are punctul de plecare în constatarea incompletei, superficialei, întârziatei cunoaşteri a poziţiei româneşti faţă de propria istorie. Această stare de lucruri se datorează nu doar promptitudinii şi asiduităţii enunţurilor celorlalţi, mai harnici în a-şi susţine punctul de vedere, cu toate exagerările şi, nu o dată, cu ignorarea unor adevăruri documentate, ci şi unei doze primejdioase de delăsare, apatie, oarbă încredere într-o providenţă mereu de partea românilor (cum ar zice Camil Petrescu). Istoria se scrie în seama documentelor, a arhivei, a memoriei, dar adevărurile ei sunt rezultanta mereu negociată a mai multelor interpretări venite dinspre părţile implicate/interesate. Românii nu se pot lăuda, din păcate, cu o bună gestionare a propriului trecut. Glasul lor nu se aude căci nu rosteşte răspicat. O lungă istorie hărţuită dinspre toate punctele cardinale şi neprielnică unei aşezate aşezări în rândul lumii a condus la o situare temătoare faţă cu incontestabilele, altminteri, argumente proprii. De aceea, autorii atrag de la început atenţia că efortul lor de obiectivare, corect, echilibrat şi sobru, va avea o valenţă subiectivă, privilegiind anume perspectiva românească: „prezentarea memoriei colective transilvane, deşi tinde, cel puţin în cazul de faţă, să nu omită faptele de bază ale niciunui grup etnico-religios din regiune, pune totuşi accentul pe viaţa majorităţii locuitorilor“.

Pentru Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, Istoria nu e retragere în singurătatea cronicelor prăfuite sub vremi, departe de lume. Un istoric este şi trebuie să fie un învăţător, un luminător, responsabil cu buna gospodărire a arhivei neamului. Cel dintâi e autor al unor lucrări fundamentale pentru o re-spunere a istoriei dintr-o perspectivă eliberată de prejudecăţi şi limitări politico-ideologice; e absolut necesar ca românii să-şi facă auzit glasul pentru a contracara distorsiunile interesate care circulă încă în percepţia publică de la noi şi de aiurea. Românii şi România. O scurtă istorie, 1998, va avea, de aceea, variante în engleză, italiană, germană, spaniolă (graţie Centrului de Studii Transilvane), tot aşa cum Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, 1996, va avea şi o ediţie în engleză. Ioan-Aurel Pop s-a implicat în proiecte menite să aducă istoria românilor în atenţia lumii întregi (vezi Une Histoire des Roumains, coordonată alături de Dinu C. Giurescu şi Stephen Fischer Galati, carte apărută la Editura Vaillant, Franţa), dar nu uită de menirea unui istoric adevărat de a se adresa generaţiilor foarte tinere pentru a le facilita accesul la adevărurile întemeietoare (vezi Istoria românilor pentru elevi, de curând apărută la Editura Litera). O bună, corectă, cinstită cunoaştere a istoriei propriului neam este cea mai bună cale înspre respectul pentru toate neamurile: „trecutul, ne spun autorii, trebuie cunoscut nu pentru încrâncenare şi răzbunare, ci pentru destindere şi înţelegere“. Istoria Transilvaniei e scrisă cu acest gând. În textul însoţind versiunea franţuzească a cărţii (Histoire de la Transylvanie, 2016), Dinu Flămând spune: „Ştim că există încă destule zone geografice şi istorice sensibile unde e mai bine să eviţi cercetarea adevărului istoric. Nu e cazul în Transilvania unde, în ciuda unor tensiuni pasagere sau locale, influenţate mai mult de interese politice zonale, se poate spune că ideile democratice moderne, de respect mutual şi de toleranţă, pe baza cărora s-a constituit Uniunea Europeană multietnică, sunt larg împărtăşite“

Ne aflăm într-o perioadă în care interesul pentru evenimentele din jurul lui 1918 va creşte, Transilvania şi românii, ca şi polonezii, cehii şi slovacii, sârbii, croaţii, slovenii, cărora  Conferinţa de Pace de la Paris le-a recunoscut pe plan internaţional deciziile de unitate naţională, se vor afla în atenţia tuturor. De aceea „cea mai importantă chestiune implicată în carte pentru epoca modernă se referă la explicarea, pe baza izvoarelor, a apartenenţei Transilvaniei la România“. Cititorul este invitat să înţeleagă „cum şi de ce s-a ajuns la mişcarea de emancipare naţională a românilor, care a condus la integrarea Transilvaniei în Regatul României“; „justeţea acestei decizii de unire cu România a fost validată de istorie, prin confirmarea sa de către instanţele internaţionale de după Primul Război Mondial şi apoi prin alte foruri internaţionale mai recente“. Istoria Transilvaniei e spusă de la începuturi până azi, metodic, documentat, clar, logic – de la Lumea antică traco-dacică şi Sigiliul Romei; la Domnia lui Mihai Viteazul în Transilvania, de la Cultura şi educaţia românilor la cumpăna dintre medieval şi modern – între orizonturile bizantin, latin şi protestant la Transilvania în jurul anului 1800: La cumpăna dintre secole, la cumpăna dintre lumi, de la Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania la Cultura transilvăneană între Revoluţia Paşoptistă şi Unirea din 1918 şi la Transilvania după 1920. E de remarcat aici neapărat şi fluenţa frazei, accesul la metaforă, atenţia acordată stilului. Cei doi autori sunt dascăli prin vocaţie, iar lecţia lor de istorie e una captivantă şi convingătoare şi graţie talentului cu care caută şi găsesc cuvântul potrivit, formularea optimă. Sunt amândoi cititori şi degustători de literatură bună, pentru care textul scris se cuvine a fi nu doar exact şi nepărtinitor în încheierile sale, ci şi rostit memorabil. De citit paginile despre Cantemir, Eminescu, Blaga ale celui dintâi, ori cele despre Slavici ale celui de-al doilea. Cartea e înţesată cu referinţe culturale, căci în „învăţata Transilvanie“, cum o numea Bălcescu, cea mai importantă cale de apărat şi consolidat identitatea naţională a fost şi este Cultura. Vezi, de pildă, capitolul despre presă, despre revistele literare şi rolul lor „de o importanţă de netăgăduit în propăşirea spirituală şi economică a românilor, în educarea lor civică şi politică“. Volumul oferă, la fiecare pas, detalii şi despre viaţa culturală a celorlalte etnii din Transilvania.

Mesajul cărţii este unul încrezător în viitor, căci calea, cred autorii, este la îndemâna tuturor: „este nevoie să se asigure o deplasare a accentului conceptului de toleranţă dinspre social-politic spre sfera relaţiilor interumane […] este nevoie de o trecere de la coexistenţa tolerantă la o colaborare activă (mutaţia cea mai semnificativă urmând să fie înlocuirea lui «Eu tolerez» cu «Eu respect»)“.

De spus neapărat un cuvânt de laudă pentru Editura Şcoala Ardeleană. Volumul are o prezentare grafică de excepţie: hârtie fină cu filigran, imagini alb-negru ori color cu locuri şi personalităţi transilvane, grafice, hărţi etc. O carte frumoasă, instructivă, generoasă.