a3
Un an pînă la Centenar
Marta Petreu
În toamna anului 1918, în 30 octombrie, cînd pe străzile Vienei „foi volante vestind revoluţia se amestecau cu frunzele toamnei“ iar pe Ringstrasse s-a auzit „Deşteaptă-te române“ – da, în româneşte, deoarece cîntat de soldaţii români care, la întoarcerea de pe frontul italian, au fost reţinuţi la Viena şi însărcinaţi să stopeze revoluţia de tip bolşevic de aici –, doi studenţi transilvăneni, români amîndoi, care studiau nici mai mult nici mai puţin decît „inutila“ disciplină a filosofiei, şi-au dat seama că e timpul să se întoarcă acasă. Acasă, adică la Sebeş şi la Sălişte. Lucian Blaga şi D.D. Roşca, căci despre ei este vorba, s-au urcat într-un tren militar – cele civile erau deja oprite – şi au părăsit capitala imperială, pe-atunci şi a Transilvaniei, în care manifestele revoluţionare „de un roşu înflăcărat“ şi discursurile „incendiare“ anunţau o mare „convulsie“ istorică. Cei doi studenţi au schimbat trenul la Budapesta şi au ajuns, după o călătorie mai aparte, şi tot cu un tren militar, acasă.
Aduceau cu ei o certitudine, aceea că „Transilvania va fi a noastră“.
La fel, într-o epocă istorică în care popoarele erau împărţite în „popoare istorice“ şi „popoare fără o istorie“, iar accesul la rîvnitul statut de popor-cu-istorie era condiţionat, după cum observă Hannah Arendt, de existenţa unei literaturi în limba naţională (sau, mai general formulat, de existenţa unei culturi în limba naţională), cei doi tineri filosofi aduceau cu ei un proiect naţional de natură cultural-politică: acela de a crea o cultură naţională de valoare universală.
Am înţeles că venise momentul, că noi eram cei obligaţi să depăşim nivelul culturii de pînă atunci al României, să-i lichidăm, dacă va fi posibil, restanţele, să-l aducem oarecum la zi. Îmi amintesc că, în primii ani de universitate (la Viena), în planurile şi discuţiile cu prietenul meu Blaga, mereu revenea ideea şi dorinţa de a face ceva care să depăşească ceea ce fusese pînă atunci. Dar pentru asta trebuia să ne „creăm“ mai întîi pe noi. „Să căutăm să rămînem în cetăţile de mare cultură cît mai mult, obişnuia să exclame Blaga, să ne întoarcem acasă la 40 de ani, deplin formaţi“. Marea obligaţie a generaţiei noastre era de a deveni una din generaţiile româneşti „europene“ ale acelor ani,
rememora mai tîrziu D.D. Roşca. Dorinţa de a plasa cultura românească în spaţiul universalităţii de tip european a mărturisit-o explicit şi Blaga, care, în anii 1920, prevestea că:
…va veni odată vremea cînd cultura noastră, fără să ceară necontenit un sprijin dedesubt, o să stea pe picioarele proprii ca un ce divin, atotputernic şi de sine stătător.
Iar dacă planul lor de-a rămâne în cetăţile de mare cultură a fost pus în aplicare conform temperamentului fiecăruia şi împrejurărilor particulare din viaţa fiecăruia, ţinta principală, şi anume crearea unei culturi româneşti care depăşeşte restanţele şi se sincronizează cu marea cultură de tip democrat-european, a fost, de ei doi, atinsă. Şi Blaga, şi D.D. Roşca, chiar dacă şi-au continuat studiile în locuri diferite şi pe durate diferite, s-au ţinut, individual vorbind, de proiectul lor, căci au creat, în scurtul interval dintre cele două războaie mondiale, chiar dacă la dimensiuni diferite şi la grade de complexitate diferite, opere de valoare universală. Asta, în ciuda faptului că izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi apoi instalarea la noi a totalitarismului de extremă stîngă după model sovietic le-a bruiat creaţia, împiedicîndu-i să şi-o ducă în mod liber pînă la capăt.
Proiectul lor nu îi privea însă doar pe ei, ca individualităţi creatoare, ci privea întreaga lor generaţie şi, de fapt, toată suflarea culturală românească. Generaţia lui Blaga şi D.D. Roşca a reuşit, de asemenea, să creeze, prin cîteva individualităţi pregnante, opere de mare valoare, chiar de valoare universală. (Nu privesc lucrurile din punctul de vedere al receptării externe a operelor, adică al lipsei lor de ecou în afara României; cultura românească trăieşte într-un permanent deficit de export şi, deci, nu are cum să ajungă la recunoaştere în afara graniţelor sale; eu, acum şi aici, privesc creaţiile strict din unghiul de vedere al valorii lor intrinseci.)
Cum spuneam, Blaga şi D.D. Roşca, în ciuda avatarurilor politice prin care a trecut ţara, în ciuda faptului că după al Doilea Război Mondial au fost grav stînjeniţi în munca lor de creatori, au creat, fiecare, la nivelul lui maximal. Ei şi-au ţinut făgăduiala.
Peste un an, se împlineşte un secol de la mica întîmplare pe care am povestit-o.
Peste un an, se împlineşte un secol de la Unirea Transilvaniei cu România.
Cum capul meu de ardelean numără de ceva vreme invers, marcînd timpul din ce în ce mai scurt pînă la Centenarul Unirii Transilvaniei cu România – de! a fost un „proiect“ transilvănean, o afacere de-a noastră, prefigurată de Şcoala Ardeleană şi realizată într-un secol şi ceva, cu paşi mici… – mă întreb: Ce anume s-a realizat din ceea ce, tinereşte şi cu ardoare, au proiectat Blaga şi D.D. Roşca? Am crezut că anul 2018 este ocazia să evaluăm, deloc festivist, dimpotrivă, cu acut spirit critic, ce-am făcut noi o sută de ani. Pentru că, în ciuda celor două totalitarisme care ne-au încercat, punîndu-şi amprenta pe noi, pe viaţa noastră şi pe cultura noastră, ceva trebuie totuşi să fi făcut.
Deocamdată, rumeg ştirea, auzită la un jurnal de seară, că din România au plecat, în plină democraţie – căci după 1989 – cam patru milioane de cetăţeni.
30 octombrie 2017, Cluj