a13

Moartea şi învierea lui Moş Crăciun

Horia Gârbea

În vremea copilăriei mele, în România, oamenii nu primeau liber de Crăciun. Oficial, Crăciunul nu exista. Nici Moş Crăciun nu exista. În locul lui venea alt moş, Moş Gerilă. Un moş inventat de comunişti. În România, oamenii nu primeau liber de Crăciun. Totuşi, de Crăciun, aproape nimeni nu muncea. Se aduceau de acasă mîncarea tradiţională şi vinul, se improvizau mici petreceri neoficiale.

În ajun, şefii care voiau să facă pe popularii lăsau femeile să plece acasă ca să pregătească masa tradiţională. Dar mîncarea se găsea greu, mai ales la oraş.

Noi, copiii, aveam însă vacanţă. Vacanţa începea totdeauna pe 22 decembrie şi aşa a rămas pînă azi. Chiar şi studenţii aveau vacanţă. În primii ani de comunism nu li se dădea liber studenţilor. Dar în 1968, de Crăciun, a avut loc o revoltă a studenţilor care a speriat autorităţile. De Crăciun, la televizor şi la radio nu se cîntau colinde.

În felul acesta, pe vremea copilăriei mele, Crăciunul şi Paştele existau şi nu existau. Unii vecini erau atît de temători, încît strîngeau resturile meselor de Crăciun şi de Paşte în pungi închise pe care le aruncau în lăzile de gunoi mai departe de casă. Pentru cineva care nu a trăit în Europa de Est e greu de înţeles ce însemna pentru noi Crăciunul. Era o sărbătoare foarte frumoasă, dar neoficială. Pentru copii, era mai atrăgătoare pentru că era misterioasă.

Proviziile pentru Crăciun se strîngeau din vreme. În vremea copilăriei mele, cel mai greu de făcut erau cozonacii. Ouăle se găseau cu greu. Făina şi mai greu, şi era neagră. Zahărul se dădea numai pe cartelă, iar drojdia putea fi proastă şi cozonacii nu mai creşteau. O lună sau două înainte, bunica şi mama mea nu ne făceau prăjituri. Tot zahărul trebuia păstrat pentru cozonacii de Crăciun.

În Ajunul Crăciunului, în casă domnea o tensiune, ca în apropierea unui examen. Anul ăsta vor ieşi cozonacii? Mama, bunica, mătuşile se adunau ca un consiliu de moaşe. Exista pericolul  să nu fie gaze şi flacăra prea mică strica aluatul. De aceea, cozonacii se coceau la 4-5 dimineaţa, cînd gazul avea presiune. Dar totdeauna, în dimineaţa zilei de Ajun, ne trezeam în mirosul de cozonac proaspăt.

Într-o zi de iarnă, eram deja student, Moş Gerilă, care îl înlocuia cît de cît pe Moş Crăciun, n-a mai apărut. Propaganda a găsit o formulă mai crudă decît oricînd. Copiilor şi micilor şcolari li s-a spus că Moş Crăciun a murit. Nu toate educatoarele au avut curajul să spună un lucru atît de sinistru. Dar unele au făcut-o de spaimă sau din prostie. Nu toţi părinţii au avut curajul să nege, acasă, ceea ce copilul a auzit pe cale oficială.

Nu mai eram la vîrsta cînd credeam în Moş Crăciun. Dar această propagandă cretină m-a durut la fel de tare ca şi cum aş fi crezut în el şi mi s-ar fi spus că a murit. Crăciunul era tot mai întunecat. Într-o seară, în decembrie, am primit un telefon. Un prieten mi-a spus: „Chiar dacă recunoşti vocea, nu pomeni nume. La Timişoara se trage în populaţie“. Peste două zile, studenţii au fost trimişi în vacanţă mai devreme. Pe 20 decembrie toată lumea ştia ce fusese la Timişoara şi, pe 21, cînd lumea a văzut la TV că dictatorul e întrerupt de mulţime, toţi am strigat: „A început!“

A fost şi o lovitură de stat, dar noi, care am ieşit pe străzi, nu ştiam asta. În Noaptea de Ajun 1989 am tipărit primul ziar liber al studenţilor din Bucureşti. Apoi am fugit pe jos pînă acasă. Pe străzi se auzeau rafale de mitralieră ca pe front. Trăgeau „teroriştii“ care apoi n-au fost niciodată găsiţi. Acasă, bradul era împodobit, totul era liniştit. A doua zi, după un proces de cîteva minute, dictatorul şi nevastă-sa au fost împuşcaţi. Poate a părut bestial, dar asasinii lui Moş Crăciun o meritau. Peste încă o zi, în mijlocul Bucureştiului, se auzeau încă rafale de mitralieră. Oamenii nu le mai băgau în seamă. Stăteau la rînd să cumpere portocale.

În fiecare an, de Crăciun, cînd ascult colinde, îmi amintesc că am fost martor la moartea şi la învierea lui Moş Crăciun.