a10

Serată de Anul Nou

Ioana Diaconescu

O poveste (pentru copii şi nu numai) adevărată.

Sanda îşi vîrîse picioruşele în galoşii bunicului. Aproape că patina prin salonul în care oglinzile şi cristalele reflectau lumina lumînărilor aprinse pentru noaptea de Anul Nou. Schiţa un pas de dans în ritmul unei muzici ce se auzea la radio. Galoşii erau ca pe atunci, înalţi pe gleznă şi se încheiau cu clape metalice vopsite în negru. Uriaşi pentru picioruşele Sandei, îi ajungeau pînă la genunchi. Cu toate astea, fetiţa se mişca cu agilitate, mîndră tare că ne făcuse să rîdem. Bunicul rîdea cu lacrimi. Se gătise în unicul său costum de „civil“. Rareori îl vedeam fără uniforma de preot pe care o purta fie vară, fie iarnă, chiar şi atunci cînd nu avea decît să treacă strada pentru o scurtă întîlnire.

Era, cum spuneam, noaptea Anului Nou. Ultima sărbătoare pe care aveam s-o trăiesc în orăşelul bunicilor. Aveam să mi-o amintesc toată viaţa. Pentru farmecul ei nevinovat, în casa lui nenea Vasile, fratele bunicii, grozavul nostru unchi atît de priceput la toate…Comuniştii îl deposedaseră de toate bunurile agonisite de-a lungul vieţii, dar el nu abdicase de la onoare nici de la încrederea în viaţă. Putea face orice: cînta cu pasiune la vioară, creştea roşiile cele mai mari din oraş, se pricepea la automobile şi la matematică…

Uşile de la camera Eugeniei (vară-mea) şi a mătuşii Maricica (mama ei) erau larg deschise şi printre ele se putea vedea, acoperită cu o faţă de masă albă strălucitoare, o masă lungă de pe care te îmbiau bunătăţi. Holul în care ţopăia Sanda, tot mai încîntată de „succesul de public“, strălucea cu oglinzile şi uşile lui de cristal acoperite cu dantelă azurie. Mobila de demult, cu broderii şi goblenuri de familie, mirosea a parfum vechi adorabil şi a curăţenie profundă. Patul Eugeniei cu tăblii de alamă era acoperit cu o cuvertură „blanche Isabelle“ croşetată de mînă, pe la începutul secolului, de străbunica Casandra (Bunica Mică – aşa apucasem să-i spunem eu şi Sanda, aşa-i rămăsese numele în familie).

O clipă totul îmi păruse că eram undeva în viitor şi priveam această adunare de familie ca pe o frumuseţe pierdută. Aşa şi fusese: după un timp, soarta ne aruncase pe noi toţi „actorii“ nopţii aceleia de sărbătoare în locuri cît mai îndepărtate ca să ne rătăcim unul de altul. Mătuşa Maricica şi unchiul Vasile, bunicii, doi sfinţi de pus în icoane, nu mai sunt. Îşi dorm somnul de veci în cimitirul oraşului…

Dar… ningea ca în poveşti. Era ger, alunecuş şi mirosea ameţitor a iarnă. Nămeţii – cît statul de om. Numai că în vremea aceea nu prea era circulaţie în oraş şi zăpada se putea aşterne în toată splendoarea ei.

În povestea mea, Sanda ţopăia de zor în salonul strălucitor, în ritmul muzicii, cu picioarele vîrîte în galoşii bunicului, prăpădindu-se de rîs. Plutea în aer o veselie candidă cu care nu m-am mai întîlnit niciodată de atunci… Căţelul Roni, veşnicul meu însoţitor, ieşise discret de sub patul Eugeniei. Mă bătu la cap ca de obicei:

– Mmmh! Vezi? Ce dacă-ţi curgea nasul acasă? Uite că nu mai ai nimic, exact cum ţi-am spus!

Într-adevăr, mă simţeam atît de bine, încît guturaiul ce mă sufoca acasă (la bunici) abia dacă mai dădea semne.

Eugenia ne pofti pe toţi la dans. Camera lucea de curăţenie. Parchetul parcă era dat cu gălbenuş de ou. Sanda năvăli cu galoşii bunicului şi acolo. Ne ţinurăm toţi după ea. Dar… neprevăzutul îşi face loc şi în cele mai obişnuite împrejurări. Se vede că Roni se plictisea, altfel n-ar fi sărit pe vitrina din salon şi de acolo pe ceasul cu cuc căruia îi deschise uşiţa din care, la ore exacte, cucul îşi exercita funcţia! Intră cît ai zice „peşte“ în cămăruţa mecanismului ceasului, spre stupoarea noastră, auzirăm un lătrat subţirel şi căpşorul lui Roni ieşind din ceas în locul cucului…Încremenirăm toţi, ca-n muzeul figurilor de ceară. Sanda ieşi din galoşii bunicului. Eu înghiţii ocara bunicii: de ce nu m-ai ascultat să-l laşi acasă? Eugenia şi mătuşa Maricica rîdeau cu sughiţuri, iar nenea Vasile filosofa pe tema inteligenţei canine. Numai bunicul era supărat: cum se poate ca un căţel aşa deştept să facă o asemenea poznă?

Cu toate astea, serata de Anul Nou continuă şi se arătă a fi pe cinste. Rîsul, dansul, mîncărurile minunate, vinul de la Episcopie, totul era un prilej de bună voie. Ne despărţirăm cu greu. Sosiseră zorile şi trebuia să mergem acasă. Mie îmi trecuse guturaiul complet.

L-am luat pe Roni sub palton. Pe drumul cunoscut spre casă ningea cu steluţe de argint care se depuneau şi alcătuiau pămîntului un strai mirific. O luarăm puţin la deal şi apoi la vale în jos, pe lîngă Biserica Armenească. Pomii păreau din dantelă. Mie îmi venea să zbor.

– Mmmh! Acum ai o stare poetică! pufni Roni de sub palton.

Aşa era. Acolo, în drum, la răscrucea străzii Cuza Vodă cu drumul ce ducea la Grădina Mare aş fi stat ore în şir privind ninsoarea ce se aşternea peste gospodăria bunicilor, peste casa atît de dragă…

La poartă ne aştepta gaşca: Radu, Riciu, Copo. Ne sorcoviră şi primiră bani! Bunica Mică ne aştepta în verandă cu zîmbetul ei şugubăţ şi cu lacrimi de dragoste în ochii albaştri.

Am trăit toate astea sau doar le-am visat?