a6

Jurnalul unui „evadat“

Ion Vlad

„Tara Făgăraşului“ face obiectul unui studiu impresionant ca surse documentare şi ca patos al reafirmării vocaţiei Transilvaniei în spaţiul istoric al poporului român. Pagini de o răscolitoare elocvenţă scrie David Prodan în volumul de „studii şi evocări“ Din istoria Transilvaniei (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991), restituind un ev-mediu extrem de bogat ca prezenţă a domnitorilor Ţării Româneşti în regiunile locuite de românii transilvăneni. Mărturiile sunt de natură să pună în lumină personalitatea şi demnităţile unor români, în legături organice cu cei de peste munţi… În opinia istoricului clujean, autorul operei consacrate Răscoalei lui Horea, Făgăraşul „trebuie să fi jucat, într-un fel sau altul, acelaşi rol, sau cel puţin acelaşi rol în constituirea Ţării Româneşti pe care l-a jucat şi Maramureşul în constituirea Moldovei“ (p. 15). Relevante sunt sursele documentare precum şi cele consfinţite prin monumente arhitecturale (cetatea ridicată în secolul al XIV-lea, unde Doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, şi-a găsit adăpost: „Aici – scrie David Prodan – a suferit toate umilinţele şi toate ameninţările pentru dreptul neamului său, chinuita şi apoi veşnic nemângâiata soţie a lui Mihai Vodă Viteazul“. (p. 15).

Argumentele invocate de autorul studiului sunt, dincolo de realităţile istorice propriu-zise, o realitate indeniabilă, opera unei lumi româneşti decisă să păstreze legături indestructibile cu Ţara: „Dar mai presus de toate – subliniază autorul – a rămas mereu o ţară, o ţară românească îndreptată cu ochii spre Ţara Românească, sau spre «ţară» pur şi simplu“. (p. 15).

Printre localităţile, covârşitor româneşti, înscrise în geografia Ţării Făgăraşului, pomenite de D. Prodan, însoţind toponimicele şi o revelatoare onomastică (familii româneşti învestite cu titluri nobiliare, recunoscute şi respectate), se află comuna Şercaia; situată la câţiva kilometri de Făgăraş; e locul unde familia Vlad e înscrisă în filiaţii numeroase, răspândite şi dincolo de Carpaţi. Victor Vlad, bunicul meu, era, în anii premergători Primului Război Mondial, un cetăţean respectat de obştea românească din satele învecinate Făgăraşului. Era, menţiona „şeful poliţiei din oraş“, „consilier al institutului de credit Şercaiana din Şercaia şi îl cunosc de bun român“. Era 21 septembrie 1916 şi evenimentele, copleşitoare şi aşteptate, îl vor face să părăsească Transilvania, ajungând, împreună cu mai mulţi ardeleni hotărâţi, să urmeze itinerariile armatei române după o primă ofensivă eşuată.

Urmaşii lui Victor Vlad, soţia sa, Ana, Ionel şi Livia, cei doi copii, au păstrat un „carnet” (l-am numit, în anii adolescenţei, „carnetul cu coperţi negre“), mărturie a unui destin care a urmat – fără ezitare – armatele româneşti în plină retragere. Erau însemnări zilnice, lapidare, fracturate de starea sănătăţii sale şi, fireşte, de evenimentele trăite la Iaşi (1916-1917). Victor Vlad va consemna, ca într-un autentic „jurnal“, timpul devastator al retragerii armatei române, deruta grupurilor de refugiaţi evadaţi din Transilvania, tragicul părăsirii familiei şi al unei ierni aspre. David Prodan ţinea să precizeze că exodul românilor era un fenomen bine cunoscut. Dacă Ţara Făgăraşului fusese „parte din titlul domniei Ţării Româneşti“ (p. 9), încă din anii de domnie ai lui Mircea cel Bătrân, se înţelege, o spune cu autoritate istoricul, că se stabileau legături îndelungate cu Ţara. Iată o „filă“ de istorie: „Numai în plaiul Argeşului Vornicia din Lăuntru a putut număra, în 1839, 41 de poteci pe care păstorii puteau pătrunde din Transilvania în Ţara Românească.“ (p. 94).

Aşteptam sfârşitul anului şcolar, îmi regăseam prietenii, în jocuri pe-atunci mirabile. Elevul claselor cititului şi socotitului, ulterior al claselor de liceu, va primi un dar de o nebănuită (atunci) valoare. Era moştenirea unui neam de români care nu şi-au trădat valorile ţării lor. Elevul de liceu va găsi cu sprijinul bunicii şi al mătuşii sale un carnet cu coperte lucioase, cu pagini scrise mărunt şi adesea ilizibile (creionul chimic a conservat, parţial, însemnările anilor de refugiu la Iaşi, ani de retragere a armatei române şi, apoi, ai rezistenţei eroice). Victor Vlad înregistrează uimitor de sugestiv zilele şi nopţile cutremurate de frig şi nelinişti, de suferinţă cu gândul la copii şi la soţie… Am păstrat carnetul cu însemnările unui om urmărit de apăsătoare incertitudini, regăsind în fraţii săi transilvăneni sprijin. Suntem, mai apoi, în 1917, anul speranţelor, dar şi al descurajării şi al temerilor.

Un „Act de moarte“, semnat de ofiţerul stării civile, datat 22 iunie 1917, înregistrează decesul lui Victor Vlad, viaţa fiindu-i curmată de tifos exantematic, diagnostic dat în Spitalul Sf. Spiridon…

Însemnările au nu puţine file de cronică. Rememorând circumstanţele declanşării primei conflagraţii mondiale (iulie 1914), Victor Vlad reface, aidoma unui cronicar al vremii, trăind în spaţiul Imperiului austro-ungar, răscolind atmosfera, speranţele şi neliniştea românilor aflaţi sub stăpânire străină: „Era o jale şi un vaiet în tot satul. În ziua amintită îmi îmbrăţişez şi eu Mama, Nevasta şi copiii şi plec cu mulţimea care nu o mai încăpeau trenurile spre Sibiu.“ Avea – atunci – 37 de ani, fiind „reformat“ („nu sunt trimis pe câmpul de luptă”, notează autorul însemnărilor, trăind cu speranţa împărtăşită de românii ardeleni într-un viitor rostit de cărturarii neamului din Transilvania şi din Ţară). O elocventă însemnare e destinată idealului formulat nu o dată de cărturari ai veacului al XVIII-lea şi de personalităţi de dincolo de Carpaţi, decişi să impună regelui aderarea la Antantă: „Au trecut doi ani de război […] Trebuie să amintesc că toţi românii ardeleni, deşi fraţii noştri piereau cu miile în lupta contra muscalilor, totuşi doreau să păşească România contra şi acum ori niciodată să se înfăptuiască visul pentru care au murit moşii şi strămoşii noştri, România Mare.“ Era în august 1916, când vestea intrării României în război „s-a lăţit ca fulgerul”, adaugă viitorul „dezertor“, însoţind armata română în retragerea sa, încheind acest periplu al speranţelor şi al morţii în capitala improvizată (1917) a României.

Ultimatumul Antantei a decis, în cele din urmă, intrarea ţării în război împotriva „Puterilor centrale“. Vocea lui Nicolae Iorga, a lui Delavrancea (patetice şi zguduitoare intervenţii în favoarea opţiunii legitime a României alături de Franţa şi de aliaţii ei) e a conştiinţei naţionale şi a idealurilor fundamentale ale unui popor decis să realizeze Unirea. Cronica primului război mondial consemnează bătăliile din apropierea Braşovului şi a Sibiului; participarea corpurilor de voluntari români, reuniţi, impresionant, în confruntări cu armatele Germaniei şi ale Imperiului austro-ungar. Români din Ardeal, Italia, Franţa, America de Nord sau din alte teritorii, unde însemnele Imperiului aveau să grăbească sfârşitul războiului… Cronica lui Victor Vlad are pagini de-a dreptul memorabile. Făgărăşenii sunt martori emoţionaţi până la lacrimi; asistă, privilegiaţi, la şedinţa „Camerei deputaţilor“ (28 decembrie 1916) unde urmăresc patetica intervenţie a lui Nicolae Iorga: „În tot timpul vorbirii – notează Victor Vlad – vedeam lumea ştergându-şi lacrimile […] Aşa momente nu voi mai trăi în viaţa mea […] Tot trecutul României a fost zugrăvit înaintea mea precum şi toate suferinţele prin care trecea. Îmi întărise însă nădejdea în victoria finală.“

Evenimente precum prezenţa în parlamentul României, inimaginabilă pentru aceşti ardeleni plecaţi de la casele lor luând calea pribegiei, vin să întărească speranţele, dar cronica înregistrează – erau zilele Crăciunului 1916 – drama unor oameni cu familii rămase într-un timp vitregit de război şi de perpetua nesiguranţă. „Crăciunul trecut când eram cu toţi acasă şi pregăteam şi eu să fac o bucurie de Crăciun scumpei mele Livia.“ E motivul obsedant, interogând necunoscutul; mai apoi degradarea sănătăţii şi, în cursul anului 1917, incertitudinile provocate de comunicatele Marelui Stat Major al armatei române… „Liga“ refugiaţilor; statutul incert al celor veniţi din Transilvania; dramele surprinse în presa apărută la Iaşi etc. sunt consemnate de „cronicarul“ tot mai neliniştit din cauza mizeriei, a frigului şi a hranei dispărute din magazinele oraşului supraaglomerat („Afară plouă, o ploaie măruntă cu zăpadă. Un timp trist şi posomorât ca şi inimile noastre“ – 6 ianuarie 1917).

Peisajul uman şi imaginea coşmarescă a unei populaţii în permanentă căutare a hranei; gerul abătut asupra Moldovei şi epidemia de tifos exantematic („Groaza şi fiorul morţii intraseră în mine mai ales că în ziua trecută am văzut cum duce 15-20 de morţi pe un car…“) compun o pagină de cronicar lucid şi implicat în peisajul uman al anului 1917. Nopţi cutremurate de vijelii; obsesia epidemiei abătute asupra oraşului devenit capitală a României sfâşiate de lupte şi de comunicate de război sunt notate de cronicarul care revine la imaginea satului său şi a familiei. Era 16 martie 1917 şi cuvintele definesc un destin, în cele din urmă, tragic: „Mereu vedeam pe Livia [fiica lui Victor Vlad] în pivniţă când am sărutat-o la plecare, cum a rămas zbierând şi ochii mi se umplu de lacrimi.“

Transilvănenii plecaţi din ţinuturile strămoşilor şi ale familiilor lor se aflau la Iaşi, decişi să devină cetăţeni ai României, combatanţi într-un război al doritei Uniri. Iată o însemnare din 25 mai 1917: „Aş fi jertfit totul numai să pot lupta ca să ajung odată acasă“. Va ajunge acasă carnetul cu o copertă lucioasă şi, în cele din urmă, un mesaj testamentar. Strănepotul celui îngropat împreună cu alte victime ale tifosului a primit, la rândul său, carnetul cu însemnări. Romanul lui Tudor Vlad,  Adunarea şi scăderea zilelor (Bucureşti: Editura Albatros, 1988), conceput, în mare parte, ca un document al experienţei sale cazone, include (inserţia are semnificaţii uşor de descifrat) „carnetul“, actul de deces şi un tulburător „Viers funebral cântat la parastasul lui Victor Vlad fost casar la Şercaiana în 22 martie 1919”. Ceremonialul îmi aduce aminte de bătrânii satului, mulţi trecuţi prin experienţe de viaţă extraordinare. Aidoma altor ţărani din fostul Imperiu austro-ungar, s-au angajat într-o uluitoare aventură „descoperind“ America, ţara legendelor despre îmbogăţire şi prosperitate. Românii din Transilvania plecau pentru ca, revenind ulterior acasă, să poată alcătui o familie. Fostul elev, nepotul lui Victor Vlad, asculta, împreună cu prietenii de joacă, cântecele nostalgiei celor care trudiseră pe pământul fermelor nord-americane, aidoma celor descoperiţi de noi, adolescenţi sau bătrâni chiar, în „istoriile“ despre Vestul miraculos…

În cel de-al 34-lea catren destinat parastasului, citim:

„Neamuri şi săteni iubiţi

Mai mult ca mini n-o să fiţi

N-o să mai fim nice când

Laolaltă pe pământ.“