a5

Poeme de Gilda Vălcan

***

zarurile au fost demult aruncate,
totul se joacă pe o singură carte
scrisă deja, recitită în fiecare noapte
cînd visul te duce altundeva,
mult prea departe
pentru a mai putea fi scris, descris, ucis.

însă,
chiar dacă zarurile au fost deja aruncate
şi fiecare îşi trăieşte viaţa acolo unde
numărul a pus un semn de carte,
povestea poate fi rescrisă,
clepsidra întoarsă:
pe fila aceasta aruncăm noi zarurile,
facem din ele o întîmplare,
aruncăm cu cifrele în soare
şi, în înghesuita închisoare,
în strîmtoarea unei pagini,
scriem poveşti cu litere de sare

numai iubirea şi visul nu cad la întîmplare….

***

trăim cu spaima morţii,
în umbra morţii ne naştem,
cu ea de mînă ne cununăm,
cu spaima ei dăm naştere copilului
şi ne rugăm ca nu cumva
ea, moartea, să ni-l ia…
ne e teama chiar şi să gîndim ruga asta,
aproape că o şoptim la urechea
fiecărui zeu,
– la nevoie, pentru pruncul meu,
îl schimb pe dumnezeul mamei
cu cel al străinului, –
să ţină în viaţă viaţa–
ne înspăimîntă moartea altcuiva,
de parcă ar fi prima moarte întîmplată.
nici pe bătrîni nu-i lăsăm să se ducă în pace:
e inadmisibil să nu-ţi pese de moarte,

e o ruşine, o neruşinare mai gravă
decît oricare alta!
nu mai angajăm nici bocitoare
să ne ajute să ne plîngem mortul:
îl plîngem noi, chiar dacă am rămas piatră,
smulgem ultima suflare din oase.
şi e chiar o încîntare cînd,
de atîta durere, mori şi tu!
e ca o stîncă pe umerii tăi frumoşi, moartea asta:
vrei să plîngi moartea cuiva?
plînge-o pe a ta!

***

doar urma ultimului pas a mai rămas
primul a fost acoperit de timp,
al doilea s-a topit sub zăpada iernii trecute
un altul a fost strivit de o alunecare de pietre…
iar urma ultimului pas abia se mai vedea
pe nisipul ultimei mări.
ea ne spunea că nu demult el a stat aici
şi că acum, chiar în această clipă,
se îneacă undeva nu departe de mal
sub apa deja liniştită.
un pas spre a-l salva, un pas spre a fugi,
un pas în orice altă direcţie nu are niciun rost
acum nu-l mai poţi învia şi nici nu-i poţi ocoli moartea.
iar tălpile tale se îngroapă din ce în ce mai adînc
în nisipul ultimei mări,
se leagănă uşor în toate direcţiile,
nehotărîte în a mai face un alt ultim pas.

***

mergeai în urma mea
– mergeam –
îmi puneai trupul pe versuri
şi nu-mi rosteai niciodată numele
şi totul era aşa, o închipuire
pe care o aruncam de la unul la altul
şi nu ştiam nimic despre tine
nici tu nu ştiai să-mi citeşti
cele cîteva gesturi, cele cîteva cuvinte
suflate precum penele uşoare,
sus, spre vînt.
şi totul era doar o închisoare în care
ne închideam unul pe altul
pentru a vedea cum reuşeste celălalt să evadeze
prin ce vis,
prin ce poveste.
aveam întotdeauna cîte ceva de zis
şi nu spuneam nimic: lungeam clipa
pînă o dureau toate încheieturile.
şi totuşi,
de fapt,
totul s-a întîmplat din simplul motiv
ca erai mult mai frumos decît mine
şi niciodată nu m-am putut închipui în viaţa
frumoasă a unui bărbat frumos
rîvnit de orice mireasă.
şi mi se părea că, a sta aşa, fără nici o dorinţă,
fără nici un cuvînt, la umbra ta
era ca şi cum aş contempla un apus
care pune culoare de aur pe pielea mea,
însă de departe, de acolo de unde
soarele nu ştie, nu-i trece nici prin vis,
că aş exista.

***

îmi găsesc îngerii pironiţi la poarta unei case
nu intra, îmi spun, aici se întîmplă ceva bun!
nu aveam de gînd să intru,
nu locuieşte nimic din mine aici,
nici de lîngă mine.
atunci, intră!
de ce?
fericirea îi împiedică să fie fericiţi…