a14

Parodicul tragic

Constantin Cubleşan

Angajat în programul optzeciştilor, din generaţia cărora face parte, Ioan Moldovan (debutul editorial cu Viaţa fără nume în 1980) se detaşează totuşi de linia generală a liricii acestora, chiar dacă nu prea vizibil de la început (debutul în reviste i-a fost girat, după propria mărturisire, de Ana Blandiana şi Adrian Păunescu), urmând o linie ascendentă spre limpezirea (cum zice Nicolae Manolescu) verbului, evoluând de la o poezie nonconformistă, în siajul avangardei târzii, la o altfel de atitudine refractară realităţilor sociale ambiente, terifiante, cu un discurs prozodic persiflant şi ironic (autoironic) până la o parodie de un dramatism ce vibrează tragic în subsidiar (vezi volumele Celălalt peşte, 2005, Mainimicul, 2010 şi timpuri crimordiale, 2014).

Traseul poetic i-a fost urmărit cu atenţie de numeroşi critici prestigioşi (de la Ion Pop şi Al. Cistelecan la Gheorghe Perian şi Gheorghe Grigurcu, sau de la Dan C. Mihăilescu, Eugen Simion, Virgil Podoabă şi Andrei Bodiu la Romulus Bucur şi Ioan Holban etc.), apreciată fiindu-i, mai ales, „senzualitatea imaginativă paroxistică“ cu „notaţii tensionate totdeauna până la limita traumatismului vizionar“ (Al. Cistelecan în Prefaţa la volumul antologic Opera poetică, Editura Paralela 45, Piteşti, 2016).

Ceea ce consider că trebuie remarcat încă de la început, ca o constantă personală, este acea trăire poetică nu atât în realitatea imediată, cât a realităţii însăşi („întrebarea dacă poemul e altceva decât viaţa“ – Viaţa fără nume) care năvăleşte în lirica sa ca o nestăpânită avalanşă imagistică, transpunând stări şi emoţii cu o anume ostentaţie burlescă: „Intelectul printre capre şi găini/ zum! Verile, orele de celofan/ şi bâl-bâl castraveţii în poala mamei// pornesc cele câteva metafore/ ale unei roţi de bicicletă/ pierdută în siliciul înnobilat/ de genunchii unui cal (dispărut, dispărut!)// Amintirea înlocuieşte ceva/ dar rămâne bula de aer care verifică/ poziţia ideală a trupului în sănătate// Tatăl nostru/ miroase şi azi la fel/ deşi a învăţat un lucru straniu:/ să scâncească!// mă dau pe mâna voastră/ cu care v-aţi şters la ochi/ Nu-i rău, nu-i!“ (Amintirea înlocuieşte ceva). E aici ceva din formula dadaistă de poetizare a realului, ilustrând doar starea lirică autentică pe care Ioan Moldovan o practică oarecum ostentativ, totuşi fără emfază. El este, în esenţa structurii sale, un contemplativ, un melancolic, dacă vrem (şi e necesar să vrem) să intrăm în substratul evocărilor sale pe marginea întâmplărilor banale din lumea grotescă ce şi-o apropie cu dezinvoltura unui participant implicat la dinamica ei, denunţându-i şi demonstrându-i esenţele pe care se compune („«Ah, sufletul meu – ticsit ca universul!»/ iar ca fond sonor:/ zgomotul trecătorilor/ foşnetul salcâmilor/ uruitul cerului de vară“ – În aer liber). E de-acum mai puţin ermetic, în volumul Exerciţii de transparenţă, şi mai mult orientat spre o lirică expresionistă în poeme de amplă perspectivă vizionară (Vizionarea unui poem, Obstacole de apă dulce, Traversând peretele sau Frigia de sub călcâi etc), descriptivist, peisagist cu notaţii pur metaforice, în volumul Insomnii lângă munţi – „Neruşinat anotimp/ Lumina fugărind lumina// Uşile se închid/ Se cântă la melci Lacrimosa// Vânt şi cai şi cuvinte/ Lumina fugărind lumina// Pete de aur pe inimă/ Lumina fugărind lumina“ – Lentilă de toamnă, sau în: Brânduşe, Pădure, Pastel, Valea mierlelor ş.a.), tentat de un anume soi de epicitate (în secvenţele de Scurtă proză, multiplicate, repetate începând cu volumul Arta răbdării).

Banalul şi mainimicul lumii („Urmând nişele calde ale convieţuirii cu mainimicul“ – Scurtă proză) în freamătul cărora exultă stări depresive, dacă se poate spune aşa, aduc în poezia sa un dramatism constant, revelat şi de autoreflexivitatea onirică: „Am visat că mor: alunec lin înapoi (să zicem) şi rămâne/ femeia cea mai dragă a visului micşorându-se/ într-o lume stacojie/ Ştiam că acum mor, dar nu eram prea interesat/ Decât ca uimire fără tristeţe şi un fel de/ curiozitate abia amintită, uşor dezamăgitoare/ Decât că dincolo era acum dincoace// Decât că intram într-o aceeaşi lume hohotitoare“ (Miercuri de ianuarie). Apare, de-acum, şi tentaţia ludicului, ca o posibilă ieşire (salvare?) din mediul alcalin al vieţii („îmi duceam viaţa printre alcaline/ coşuri de nuiele“ – Cantilenă), versificând nonşalant teme provinciale, de kitsch, dincolo de rezonanţele melodice eminesciene: „Vreau să-mi iau un ceas de mână/ Vreau să-mi iau un ceas de masă/ Şi mai vreau o săptămână/ Să mă duc. Să fiu frumoasă./ Astfel zise mititica/ Şi bondoaca muncitoare./ Era într-un cârd. Nimica/ Nu ningea, nu era soare./ Iar eu trec de-a lung de maluri/ Mă îndrept şi mă deştept/ Viaţa asta face valuri/ Însă-ntr-un concept/ Inept“ (romanţă). Se ajunge astfel la un soi de satiră parodică, nu atât în prozodie cât în abordarea polemică a ideaticului actual: „E-un zgomot de sfârşit de leat şi de mileniu/ Politica şi întinsele ei proprietăţi/ Economia lipsită de orice tandreţe/ Socialul şi nesfârşitele lui vocalize/ Ba chiar şi războiul/ Fac atmosferă de lucru la noi şi aiurea/ Între aceste arme să fi tăcut muzele? Da de unde!/ Se scrie în draci şi în îngeri/ Ziua se scrie. Noaptea se scrie, dimineaţa se scrie iar/ Măcar poezia se umflă tot dând din gură/ Văd poeţi câtă frunză şi câtă iarbă/ Unii pleacă, alţii stau, alţii vin, toţi se află în treabă/ Lirele zdrăngăne în chip şi în fel/ Uite şi reclama scăderii preţului la Ariel“ (editorial). Totul nu este, însă, decât un surogat de realitate, parodicul mascând subtil parabolic tragedia unei vieţi lamentabile: „Robinetul era stricat instalaţia toată era ruginită apa/ curgea/ printr-un orificiu direct în apartamentul de jos şi/ când ne-am uitat mai bine am văzut adevăratele/ Subterane/ râpe sumbre la o mare adâncime sub blocul nostru/ un canal prin care cu vuiet curgeau triumfuri carnavaluri/ cetele/ noastre copilăreşti toate zoaiele/ am văzut ne-am îngrozit ne-am resemnat“ (Am văzut ne-am îngrozit). Subsidiarele livreşti ale inspiraţiei sunt încorporate osmotic în substanţa lirică a lui Ioan Moldovan. Fapt ce dă un soi de elevaţie discursului liric, ce-l singularizează pe poet în pleiada congenerilor săi. Viziunile sale, în care se compune şi se descompune realitatea contemporană, frizează absurdul. Lecţia este învăţată însă de la Kafka, nu de la Urmuz şi e tratată în stil polemic: „Gângania păroasă de pe tavan a reapărut, revine din când în când/ alergând purtată de o hărnicie dubioasă/ am ucis-o de vreo cinci ori, dar ea nu piere/ Întruchipează mereu dulcea noastră viaţă de familie/ o broşă vie, o bucată de gheaţă sfârâind în coca nervilor noştri/ scârboasă, dătătoare de spaime/ Azi-noapte am pocnit-o cu flacăra veche a unei terţine imaginare/ în timp de docta puella ţipa: vezi, noi nu avem viaţă/ ne-o suge printr-o trompă subţire şi ruginită/ Gângania dracului împuţind odăile“ (O duminică de peste an).

Lirica lui Ioan Moldovan îşi extrage esenţele din angoasa existenţială, copleşitoare într-o lume a faptului mărunt, a mainimicului („altceva decât vechiul mainimic“ – Transcriere), pe care însuşi şi-l defineşte ca reper referenţial în tratarea zeflemitoare, persiflantă, a motivelor tradiţionale ale poeziei moderne, cu sentimentul implicării tragice în ritualizarea (sacralizarea?!) întâmplărilor din viaţa cea mai reală, dar şi cea mai comună cu putinţă.