a12

Nazca şi dreapta sărăcire de duh

 

 

 

Rodica Marian

De-acum încep să mă rog ca un călugăr tibetan,

Care stă liniştit în pragul sfârşitului,

Mă rog să stau definitiv împăcată în sufletul de lut al picioarelor,

Al feluritelor picioare care merg pe pământ,

Chiar şi al celor binecuvântate de svelteţea gazelelor,

Mă rog să rămân nedezlipită de glia pământească,

Precum aş rămâne în seva copacilor ce n-au ieşit din pădurile lor

Niciodată, ferindu-se de impuritatea, desigur vinovată,

A singuraticilor arbori care se dolofănesc în câte-o curte,

Falnici şi îndureraţi străjuiesc drumuri şi alei,

Ori, mai stingheri, se înghesuie uneori pe trotuare meschine.

 

 

 

 

Să stau acolo liniştită şi împăcată cu pământul,

Ca în sufletul apei băltite sau al uscăciunii suave din deşertul înalt,

Să rămân acolo, neatinsă, milenii, încrustată în uriaşe desene,

Precum cele de la Nazca, pe care le-am văzut de sus,

Zburând destul de aproape de ele,

Şi iată desluşesc desenele celebre,

Dar şi alte nenumite profiluri şi forme,

– Câte n-or fi fost încă, aiurea, în veacuri, spălate de vânturi şi ape – ,

Poveşti în nemişcare precum profilul mersului egiptean,

Ce-a încremenit apoi, oprit în fresce şi mozaicuri,

– Cu o anume graţie, şi-n împărătescul duh bizantin –,

Doamne, te rog, fă să rămân împăcată pe pământ, într-un fel ori
altul,

Şi Doamne, te mai rog, fă-mi voia, să trec prin flămânziri faraonice

Şi luxuriante morminte, prin dreapta sărăcire de duh,

Înainte de-a-ţi simţi Lumina ori Neantul.

 

 

 

Podul nemuririi

Dintr-o imensă amorţire zilnică, vine furiş încrederea

Că sunt aproape de clipa când din inima mea

Vor curge râuri de apă vie, presimt cum clipa aceea

Mă striveşte deodată, tot atunci mă înalţă, netulburător,

Creează din viaţa mea o sărbătoare,

Precum uneori fiorul aromat şi pietros al stepelor asiatice,

Mai mult decât miile de pagode din fabulosul Bagan,

Mă îmbie cu închipuirea alinătoare a mirosurilor de dincolo,

– lipsa lor am simţit-o deplin într-o fermă de orhidee,

În opulenţa lor miraculoasă de culori şi forme.

 

 

 

 

Clipa aceea este de fapt o chemare din inima firii,

Din ilimitarea simbolică a sufletului pădurii,

Din adierea tălăzuită în toate oraşele imperiale,

Temple şi altare mai vechi de trei mii de ani,

– Insula purpurei din anticul Mogador sau Parcul de Căprioare

din Nara, cu uriaşul Budha în templul de lemn

sunt câteva excepţii îngăduite –.

Toate acestea îmi pare că le aud ca pe-o răfuială şoptită

Cu imperfecţiunile a tot ce rămâne dincoace.

Şi eu, cea de acum, m-aş întoarce în sonorităţile

Locului numit Amarapura, ca să aştept clipa ori chemarea

Pe Podul Nemuririi, unde fiecare pas îmi cere un efort,

Dar care nu are nimic de-a face cu numele lui.

 

 

 

 

 

Rugăciune uitată

 

Eli, Eli, Lama Sabactani?,

Spunea David, psalmistul, aflat la mare ananghie,

Iar Iisus, pe cruce, repetă vorbele regelui, rugându-se,

După canonul evreiesc al zilei aceleia,

Dar, poate, nu pentru sine se ruga,

Ci pentru noi toţi, cei de atunci,

Şi cei ce sunt şi cei ce vor fi.

Pe vremea aceea, psalmul lui David

Se spunea obligatoriu, după rânduială,

Îl spunem şi azi, uneori,

Şi se va mai spune, poate,

Chiar şi fără canonul zilei, în veci de veci,

Numai că Fiul Domnului, rugându-se,

Cu aceste vorbe,

Ne-a spus tuturora, doar că se roagă

Şi nu a vrut să spună că l-a cuprins

Regeasca ori omeneasca îndoială a lui David.

Confuzia a apărut chiar în mintea

Evanghelistului, care poate nu ştia

Rânduiala şi nu practica

Credinţa strămoşilor săi.

Astfel, s-a pus, încă de atunci, pe seama

Mântuitorului strigătul lui David,

Şi el Fiul Omului, ca noi toţi.

 

 

 

 

Doamne, Doamne, ajută necredinţei mele!,

Zic şi eu din nou, precum sutaşul, dar mai vinovată decât el,

Fiindcă îndrăznesc să murmur dincolo de inimă:

Totul e repetabil, chiar moartea lui Iisus

S-ar mai putea întâmpla odată, vreodată,

Ca şi prima şi ultima moarte pe care-ai uitat-o,

Despre care nu mai ştii nimic,

Nici dacă-ai imitat-o, nici dacă ai furat-o cumva din

Vieţile tale cele vechi ori din cele care vor veni,

Toate nişte comete desprinse din gând,

Din rugăciune, din imposibila, improbabila

Trecere de excepţie prin dimensiuni neîncercate,

Prin gândurile altuia, de acum, de demult,

Dintotdeauna.

 

 

 

 

Dominus flevit

De-atâta aşteptare doar ochii mi-au rămas,

Prea tineri încă să limpezească lumea,

Acum senină-n oase-mi văd chemarea

Şi firea-n-nţelepciunea de pripas.

 

 

 

 

Acum şi greierele tâmplei le abate

Prin părul adormit al blândei lune

Dar oasele-mi uscate nu-s toate adunate

Şi trec apocalipsa înecate-n dune.

 

 

 

 

Găseşte-mi-le, Doamne, printre lacrimi,

Cum faci să tacă-n cor certate ceruri,

Sileşte-le să se-aşeze-n pieptu-mi

 

 

 

 

Să le topesc pe rugul învălmăşit de uri,

Să-nşel stăpânul morţii c-aş fi din alte lumi

Şi că-Învierea-i harul măruntelor frânturi.