a13

Marta Petreu

Mălăncioiu în interviuri

          Un volum de douăzeci de interviuri, acordate de autoare din 1994 şi pînă azi, este cartea Am reuşit să rămân eu însămi de Ileana Mănăncioiu (Polirom, 2016). Titlul, cu încărcătura lui morală puternică, trimite la felul de a fi al autoarei, care şi-a respectat fără abatere crezurile, principiile şi poruncile – cele zece, fireşte. Interviurile – realizate, cele mai multe, de întrebători români, cîteva, cele mai recente, de intervievatori străini – reprezintă de fapt o selecţiune, autoarea nevrînd, spune ea, să amestece scrisul cu oralul, drept care a lăsat pe dinafară transcrierile unor dialoguri televizate; şi, la fel, s-a ferit să preia vreun fragment din Recursul la memorie, cartea de convorbiri din 2003… Mai trebuie să spun încă de la bun început că interviurile sînt lucrate de autoare la nivelul de artisticitate la care şi-a şlefuit tot ce a creat: poezia, apoi cartea despre tragic, eseurile, prozocoşmarurile ei prin nimic mai prejos de prozele borgesiene, articolele politice. Nu-i vorbă, Mălăncioiu are un talent spontan al formulării memorabile, intervenţiile ei vorbite – îmi amintesc una recentă, discursul ei de mulţumire la decernarea premiului Ateneu 2016, intervenţie pe care am văzut-o şi ascultat-o pe internet… – nefiind prin nimic mai prejos decît scrisul.
Mie îmi place să citesc convorbiri, le socotesc un mijloc bun de a pătrunde în casa, obiceiurile şi gîndurile unui autor care mă interesează, cred că numai scrisorile (mai ales dacă sînt multe) şi jurnalele au, potenţial vorbind, o capacitate revelatorie şi mai mare. În aceste interviuri o găsim pe Ileana Mălăncioiu aşa cum este ea, o persoană şi o personalitate foarte bine articulată, foarte unitară, cu principii clare, cu prieteni cărora le rămîne fidelă şi după ce ei au trecut Dincolo. În sensul fidelităţii ei faţă de prieteni, sînt frumoase rîndurile sau paginile despre Emil Botta, Gabriela Melinescu, Nichita Stănescu, Eugen Jebeleanu, Lucian Raicu, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Preda, Noica, Silvia Kerim, Vona şi mulţi mulţi alţii, ori admiraţia ei pentru Prietenul său Prizonierul (majusculele îi aparţin), pe numele lui Aurel State, care a stat în prizonierat în Rusia Sovietică, şi-apoi a făcut închisoare în România.
Interviurile Ilenei Mălăncioiu ne-o arată pe scriitoare ca pe o persoană caldă, nu comodă, mai degrabă aspră ca pămîntul; şi cu un curaj moral cum puţini oameni au; de-aceea am comparat-o pe vremuri, şi îmi menţin comparaţia cu Antigona, cu care are în comun o unilateralitate a voinţei proprii, cum ar spune Hegel, în numele căreia acţionează în felul ei, neabătut, conform poruncii interioare care îi spune să nu se trădeze pe sine, să facă exact ce gîndeşte, simte, crede. Mălăncioiu a fost şi este curajoasă nu pentru că nu i-ar fi fost sau nu i-ar fi frică, ci pur şi simplu pentru că, dacă ea crede că un anumit gest trebuie făcut, îl face, căci: „cea mai mare grijă a mea de acum este să nu fac în libertate ce nu am acceptat să fac sub teroare. Fiindcă nimic nu mi se pare mai cumplit decît gîndul că ai putea să fii un om mort înainte de a fi murit”.
În mai multe rînduri, poeta îşi corectează (începînd cu mine) intevievatorii şi le aduce aminte un adevăr azi şi uitat, şi cam ciudat: că ea nu s-a bucurat la debut de un succes răsunător. Iar dacă stau să mă gîndesc, aşa trebuie să fi fost, căci: despre alţi poeţi din generaţia ei, despre Sorescu şi Nichita Stănescu, de pildă, eu am auzit încă din 1970-1971, de la colegii mei de cenaclu liceal, la Liceul Axente Sever din Mediaş, în timp ce despre Mălăncioiu am aflat abia în 1974, cînd eram pe clasa a XII-a la Liceul Racoviţă din Cluj… De văzut – am văzut-o pentru prima oară în primăvara anului 1979, în sala Teatrului Naţional din Cluj. Iar faţă în faţă am întîlnit-o pentru prima oară şi i-am vorbit în primăvara anului 1990, în Bucureşti, la Casa Scriitorilor. Ea a făcut parte dintre oamenii pe care voiam neapărat să îi cunosc, deşi ştiam că întîlnirea cu un mare creator nu o să-mi dezlege niciodată taina cea mare: cum a putut el, autorul, să scrie cutare text? Şi de unde i-a putut veni, cum a putut el să îl scrie aşa de bine, de precis?
Ileana Mălăncioiu se recunoaşte în diag­nosticul pus de critici de poeta sufletului şi de poetă tragică. Tragicul îi este cosubstanţial; asta însemnînd nu că îl caută, nu că ar rîcîi cu unghiile după el cu tot dinadinsul, ci că îl vede în jur, în realitatea care ne înconjoară, acolo unde el există; „Aş preciza că, în accepţia mea, viaţa este valoarea supremă, iar moartea este răul absolut”, spune net autoarea, iar eu îmi amintesc că, atunci cînd am văzut-o pentru întîia oară, în 1979, fiinţa ei era sub umbra lipsă de pe acest pămînt a sorei ei de dincolo.
Volumul Am reuşit să rămân eu însămi este o mină de aur chiar pentru admiratorii poeziei Ilenei Mălăncioiu, permiţînd reconstituirea drumului ei: din Godeni judeţul Argeş pînă la Bucureşti, din ograda ţărănească a casei părinteşti pînă la nivelul cel mai înalt al creaţiei scriitoriceşti. Iar dacă amintirile ei din copilărie sînt voioase, informaţia că unele poezii purtătoare de arhetipuri, Pasărea tăiată, Ursul, Sturionii (aşadar poeme-capodopere) au putut fi socotite „nereuşite” şi citite drept „bucolice” sau, şi mai şi, drept înregistrări ale „satanismului rural” (ultimul diagnostic îi aparţine lui Gheorghe Grigurcu) m-a făcut pur şi simplu să izbucnesc în rîs. Aşa că înţeleg tîlcul unor observaţii tăioase ale Ilenei Mălăncioiu: „Dacă ne gîndim unde s-au născut Eminescu, Blaga, Cioran şi alţi autori români peste numele cărora nu se poate trece, cred că e de prisos să ne mai frămînte dilema de la care am plecat [sat versus oraş, n.m.]. În ce mă priveşte, am mari îndoieli asupra faptului că Petru Popescu ar fi mai rafinat decît Eminescu şi decît Blaga numai pentru că a scris Un zeu între blocuri”; sau: „N-am auzit pe nimeni că Tolstoi este un scriitor venit de la ţară”.
Sper că am reuşit deja să sugerez că Ileana Mălăncioiu schimbă multe tonuri în răspunsurile ei, găsindu-l mereu pe acela „potrivit” cu împrejurarea pe care o evocă. „… eu scriu aşa cum vorbesc”, recunoaşte ea. Îmi face plăcere să trimit cititorul la o primăvăratică şi sarcastică „scenetă” din interviul, foarte bun, cu Lucia Negoiţă, o scenetă cît un moment caragialian; nu dau pagina exactă, îi las pe cititori, trebuie să aibă şi ei ceva de făcut, să identifice „episodul” şi să se amuze cum se cuvine.
Cam aşa sînt interviurile, bogate şi cu nimeni complezente, aducătoare la lectură de mari şi felurite bucurii. Şi cam aşa este Ileana Mălăncioiu.