a21

Un comentariu de…

Andreea Răsuceanu

Un poem de Ruxandra Cesereanu
din volumul California (pe Someş), Editura Charmides,
Bistriţa, 2014

*

Bucăţi de oameni circulau la periferii,
corpurile se rarefiaseră printre bulinele de confetti,
pieile miroseau a haine de vată.
Dincolo de obiecte, creierul era insolubil,
o mogâldeaţă pe un doc părăsit.

Pachetele de ţigări funcţionau ca un prezervativ social.
Clădirea Universităţii era acoperită de graffiti,
umezeala literelor vindeca boala scrisului.
Hotel California pe Someş era străbătut de triciclete şi prichindei.
Cioclii se găseau doar în casele părăsite.

Şi atunci am ştiut:
marsupiile noastre îi vor adăposti pe vieţuitorii din noul ghetto
şi astfel ne vom întregi fotografiile de familie.
Noi suntem cei ce dorm în parcări matlasate.
Nu mai există minuni xeroxate,
pe Someş, băieţi şi fete cântă până răguşesc,
cu dinţii galbeni de la ţigară şi cu gust de arahidă.

Scoicile late culese odinioară în Long Island,
în vreme ce doi oameni străini povesteau despre aurora boreală
iar eu, cea de-a treia, nu izbuteam să mă scald în ocean.
Valurile erau cât pereţii.
Una din scoici am aruncat-o apoi în Someş ca pe-o sămânţă,
din ea a crescut Empire State Building cât un stâlp electric pe mal,
de unde toată poezia lumii se vede ca o păşune.
Astfel m-am întors la începuturi.

Lumea de „dincolo de obiecte“

          Poezia Ruxandrei Cesereanu din California (pe Someş) e una alcătuită pe o structură de enunţuri succinte, puternice, pe mesaje codificate metaforic care îşi dezvăluie ulterior semnificaţii subterane, reverberând în întreg textul. Aceasta încriptează, în imagini puternic vizualizatoare, uneori în cheie suprarealistă, onirică, sensuri ale unei nostalgii de peliculă veche, îngălbenită, care păstrează doar fragmentar, fracturat obiectele înregistrate pe ea şi lasă să se ghicească, dincolo de ea, existenţa unei alte lumi, în oglindă, o lume a non-obiectelor, aspaţială şi atemporală. Metafora centrală, şi nucleul semantic al marelui poem secvenţial care alcătuieşte volumul, e cea a Someşului, care e de fapt fluviul memoriei, iar memoria e sursa acestei nostalgii inepuizabile, deghizată sub diverse măşti: peisajele sălbăticiei, inflexiunile şerpuitoare, sinuoase ale melodiei care e şi laitmotivul cărţii şi care evocă, sinestezic, chiar imaginea râului, metaforele acvatice, evocările unor obiecte imposibile aranjate într-o scenografie surprinzătoare. Lumea din California (pe Someş) e una a disoluţiei generale, o poezie a dizolvării lumii, în apele nostalgiei, ale memoriei. Filmul derulat al poemului californian e acvatic, căci lumea întreagă care creşte în jurul Someşului pare să se afle în submersiune, sub apele sale primordiale (chiar şi cărţile copilăriei, şi „oraşele cu poveşti de apă“, marele text care ne scrie memoria se află sub apele râului mitic).
Secvenţa care începe cu versul „Bucăţi de oameni circulau la periferii“ e un mic poem oniric, funambulesc, care cultivă acelaşi tip de imagini echivoce, stranii, obţinute prin asocieri neaşteptate – şi care sunt de altfel marca întregii cărţi: „Bucăţi de oameni circulau la periferii,/ corpurile se rarefiaseră printre bulinele de confetti/ pieile miroseau a haine de vată./ Dincolo de obiecte, creierul era insolubil,/ o mogâldeaţă pe un doc părăsit“. Acest spaţiu (sau, mai bine zis, non-spaţiu) de „dincolo de obiecte“ constituie „cealaltă lume“, şi, la nivel textual, palierul de profunzime al poemului. Rezultat al unei memorii fracturate, melanj între frânturi de amintire, din călătorii trăite sau imaginare, senzaţii, emoţii, imersiuni temporare într-o memorie colectivă, mitică, acest spaţiu pare a fi cel de fond, unul în care intruziunile realităţii sunt accidentale, vagi, inconsistente. E o lume recuperată, de la periferiile inconştientului, acorporală, o lume a esenţelor. Dincolo de carnavalesc, de falsa feerie, se iţeşte mereu rânjetul obscen al morţii, întreaga atmosferă degajă un aer mortuar: „Cioclii se găseau doar în casele părăsite“. Alteori, versurile împrumută oboseala, lentoarea din cântecul american evocat în titlul poemului, totul pare a fi într-o proximitate a morţii, care e şi ea însă parte din acest circuit natural, al copilăriei, adolescenţei răzvrătite, maturităţii, îmbătrânirii şi reîntoarcerii periodice, temporare la vârsta mitică, vârsta de aur a mitului şi poveştii. E într-atât o lume a nostalgiei, imersată în trecut, dar şi una a intervalului nedeterminat pe care-l presupune orice non-loc, a provizoratului, a aşteptării difuze („Noi suntem cei ce dorm în parcări matlasate“), încât perspectiva viitorului devine uimitoare, neverosimilă, unde acesta e tot o prelungire a trecutului: „Şi atunci am ştiut: / marsupiile noastre îi vor adăposti pe vieţuitorii din noul ghetto/ şi astfel ne vom întregi fotografiile de familie./ Noi suntem cei ce dorm în parcări matlasate./ Nu mai există minuni xeroxate,/ pe Someş, băieţi şi fete cântă până răguşesc,/ cu dinţii galbeni de la ţigară şi cu gust de arahidă“. Versurile dezvăluie un tablou de film american, unul care, de altfel, revine obsesiv de-a lungul poemului, stop-cadru decupat dintr-o peliculă despre „California rock“, muzica spiritelor libere, a adolescenţilor care resping orice tip de convenţie socială. E o Americă a spiritelor libere, translatată pe malurile Someşului. Finalul secvenţei alese e tot o evocare, aproape picturală, a unui moment recuperat, din timpul unei călătorii americane: „Scoicile late culese odinioară în Long Island,/ în vreme ce doi oameni străini povesteau despre aurora boreală/ iar eu, cea de-a treia, nu izbuteam să mă scald în ocean./ Valurile erau cât pereţii“. Obiecte ale memoriei, declanşatoarele unui proces de rememorare, de retrăire a unor emoţii trecute, scoicile sunt mementouri predilecte în poem – ca şi scoicile pariziene, aruncate în Someş, care au dat rod în apele acestuia. Imaginea neaşteptată, surprinzătoare, paradoxală în peisajul plajei oceanice, a aurorei boreale, evocată în discuţia dintre cei doi străini, e o punere în abis a unei obsesii care străbate întreg textul: aceea a absenţei comunicării, a alienării, a iremediabilei singurătăţi umane (excelent sintetizate şi într-o imagine dintr-o altă secvenţă a poemului: a celor doi poeţi care se află în acvarii diferite).
Vizual, întregul poem e spectaculos, lumina galbenă care învăluie lumea acvatică e uneori una murdară, mortuară, alteori e cea de asfinţit american, de road-movie cu antieroi revoltaţi. Topografii fabuloase, care îmbină toposuri reale cu altele inventate, cresc într-o geografie fantastică, a memoriei, a oraşelor lichide, care se amplifică din propria esenţă, materie. Sunt oraşe onirice, oraşe cu arhitecturi complicate, articulate pe resorturile memoriei, pe teritoriile imaginaţiei, precum Sepolya City, toate teritoriile nostalgiei, ale fantasmelor geografice se reunesc în imaginea Someşului, care e uneori galbenul Gange, alteori o reflexie îndepărtată a fluviului Mississippi. De fapt, e un Someş care curge prin America, Grecia, Franţa, Anglia, Brazilia, Argentina etc.
Poemul Ruxandrei Cesereanu constituie un proiect poetic inedit, care recuperează mai vechi teme şi obsesii ale autoarei, integrate acum unei complicate construcţii oniric-suprarealiste, dincolo de care se ghiceşte însă şi un discurs metatextual, unul pe care autoarea şi-l asumă în mod direct, legat de credinţa ei în poezie şi în puterile acesteia.