a7

Ovidiu Pecican– un premiu

Victor Cubleşan

Atunci cînd doamna Marta Petreu m-a rugat să rostesc cîteva (mai multe) cuvinte la decernarea Premiilor I. Negoiţescu din acest an, realizînd un fel de laudatio în onoarea premiantului Ovidiu Pecican, am acceptat pe loc, cu multă bucurie. Mi-au trebuit cîteva minute să realizez că sarcina pe care mi-o asumasem era, desigur, una plăcută, dar deloc atît de simplă pe cît putea părea la o primă vedere.
În primul rînd, premiile pe care revista Apostrof le acordă într-un ritm (care, să sperăm, contrar autohtonelor şi tipicelor motive legate de finanţare, va rămîne) anual, nu sînt corp comun cu legiunea de premii şi distincţii care de ani buni inundă viaţa noastră culturală, premii acordate de un număr crescînd de asociaţii, fundaţii sau UAT-uri (unităţi administrativ teritoriale, în noua birocratică europeană, pentru cei nefamiliarizaţi încă). Prea puţin discernămînt, un heirupism senin şi o crescîndă nepăsare faţă de reliefarea valorii genuine au dus premiile culturale înspre demonetizare. Revista Apostrof, contrar acestei tendinţe, a acordat distincţiile cu foarte multă parcimonie şi în urma unei selecţii care nu face decît să cimenteze reputaţia bine consolidată a revistei în zona elitei. Încă de la înfiinţare, Apostrof nu a fost dispusă spre compromisuri valorice, iar atitudinea aceasta tranşantă, chiar bătăioasă, i-a cîştigat fără drept de apel locul pe care continuă să îl ocupe în plutonul fruntaş. Şi nu, nu încerc să fiu amabil cu o revistă în care am avut onoarea de a scrie cîţiva ani cronică literară.
În al doilea rînd, Ovidiu Pecican. A vorbi sau a scrie despre Ovidiu Pecican este o sarcină cel puţin dificilă, demersul fiind inevitabil unul în care eşti silit să navighezi între sferele personajului, cele ale istoricului, ale criticului, ale prozatorului, ale poetului şi, nu în ultimul rînd, ale persoanei publice implicate civic. Prima şi cea mai seducătoare tentaţie este aceea de a te apropia, în cea mai desuetă şi nu mai puţin plăcută manieră saint-beuviană, de personajul Ovidiu Pecican. Histrionicul nostru concitadin reuşeşte invariabil să iasă în evidenţă indiferent de cercul în care se află. Statura, tonalitatea vocii, umorul inseparabil, conversaţia cultă şi inevitabil sprinţară, fără a fi frivolă, impresia de bibliotecă ambulantă, rîsul deschis, rara senzaţie de a fi întotdeauna stăpîn pe subiectul conversaţiei indiferent de natura acesteia descriu un personaj bine articulat şi pregnant întipărit în peisajul clujean, în peisajul românesc. Este o linie pe care se poate scrie mult, dar care, pînă la urmă, este secundară atunci cînd ceea ce ar trebui să urmărim aici este valoarea operei lui Ovidiu Pecican.
Chiar fără a sta să contorizezi apariţiile editoriale sau publicistice ale lui Ovidiu Pecican, nu poţi să te sustragi impresiei de a te afla în faţa unei opere cu totul impresionantă ca volum. Autorul pare binecuvîntat cu darul ubicuităţii, nefiind pesemne multe reviste care să nu-i fi găzduit măcar un text, dacă nu chiar o prezenţă constantă sau o rubrică. La fel, cărţile care îi poartă semnătura apar turnate dintr-un con al abundenţei şi acoperind un paletar la fel de diversificat. Pentru că nu sînt în măsură să scriu despre istoricul Ovidiu Pecican, pentru că nu am neapărat organul sensibil necesar unei atente disecări a poemelor, pentru că eseurile sale au o încărcătură sociologică şi culturală care ar fi mai interesant de pus în valoare în alt context şi, în fine, pentru că întotdeauna am fost interesat de proză, am decis că singurul unghi din care îmi puteam permite abordarea acestei pseudo-laudatio este cel care să-mi permită să conturez importanţa lui Ovidiu Pecican ca prozator român. Prin urmare, într-o pastilă, ce aduce Pecican prozei noastre, care este amprenta pe care o lasă?
Este un traseu cu atît mai corect cu cît prima dată cînd i-am întîlnit semnătura a fost pe un text S.F., undeva în pragul anilor ’90. De atunci l-am avut redactor (pe vremea cînd făcea parte din colectivul nou-născutului Apostrof) la una dintre primele mele încercări literare, iar apoi m-am intersectat cu (nu îndrăznesc să spun chiar toate) apariţiile sale în proză, de la texte foarte scurte la povestiri, nuvele şi romane. Privind înapoi chiar descopăr o anumită ritmicitate în recenziile şi cronicile provocate de aceste întîlniri periodice. Revizitîndu-le, realizez că subsumarea atîtor texte într-un portret literar coerent şi comprehensiv presupune o oarecare echilibristică şi o doză sensibilă de sinteză. Autorul nu pare să fi ezitat niciodată în faţa unei formule. Ovidiu Pecican nu se cantonează într-o anumită tipologie, nu are o predilecţie marcată pentru o lungime presupusă a textului. Se mişcă la fel de natural şi cu la fel de multă plăcere în zona scurtimii excesive, după cum este absolut confortabil îmbrăcînd hainele romanului. Poate că aici, în această observaţie simplă, se află camuflat un adevăr care să ajute la o mai bună înţelegere a laboratorului intern. Prozatorul Ovidiu Pecican scrie foarte mult „după model“. Este un reactiv, un scriitor care adoră referinţa literară, jocul meta-textual şi pastişa asumată. Textele sale se nasc din răspunsul la alte texte, chiar dacă experienţa care le alimentează nu este exclusiv livrescă. Cînd scrie schiţe, prozatorul are în minte modelul unor schiţe, cînd scrie roman, are bine conturat modelul unui roman. Există o naturaleţe totală în calitatea cameleonică a scriiturii, cuvînt pe care aici trebuie să îl luăm fără cea mai mică urmă de conotaţie negativă. Prozatorul ştie să copieze aproape la perfecţie stilul, nota particulară a unui alt autor, are darul de a reuşi să-şi modeleze textul după un anumit tipar cu uşurinţa cu care o domnişoară cochetă probează toalete în faţa oglinzii. Este aici dovada, pe de o parte, a unei extrem de bune stăpîniri a tuturor mecanismelor scriiturii, o îndemînare de bătrîn maestru artizan care cunoaşte toate trucurile meseriei, şi în acelaşi timp se poate observa semnul maturităţii, al celui care ştie imediat să deceleze esenţialul şi să identifice elementele dominante şi decisive din întreg corpul unui text. Desigur, jocul de-a pastişa nu este o măsură a maturităţii. Modul de utilizare al acesteia este. Iar Ovidiu Pecican scrie în primul rînd pentru a scrie despre literatură şi despre lumea înţeleasă prin şi din literatură. Este un livresc transformat în experienţă de viaţă, într-un mod care îl diferenţiază de optzeciştii cu care ai putea fi tentat să îl înregimentezi ca un prim reflex biologic şi textualist. Prozatorul Ovidiu Pecican are o seriozitate care pare să contrazică la primă vedere personajul Ovidiu Pecican, cel ludic şi histrionic. Prozatorul ştie să camufleze tentaţiile ironice, înţelege să cocheteze cu dramaticul şi fără ezitare chiar şi cu tragicul, înţelege să fie visător, fantast, poate fi ermetizant sau acid. Scriam la un moment dat că Ovidiu Pecican se dovedeşte ca romancier un sentimental pesimist, în total dezacord cu imaginea bonom-ludică a autorului de proză scurtă. În realitate dezacordul de atitudine este într-un plan minor. Ceea ce primează este bucuria scriiturii, bucuria de a institui în permanenţă un dialog tripartit autor-text-cititor, aidoma schemelor elementare din teoria literaturii.
În cazul lui Ovidiu Pecican această latură dialogală este determinantă. Textele sale sînt texte care prind viaţă abia în momentul în care cititorul acceptă explicit jocul livresc al comunicării prin intermediul experienţelor literare comune. Referinţele devin în acest fel semne şi mijloace de comunicare, extensii ale unei înţelegeri comune a lumii la care subscriu atît autorul, cît şi cititorul. Mobilitatea formulei uzitate de către Ovidiu Pecican este aparentă, ţinînd de un nivel al ludicului, în realitate textele sale compunîndu-se după formula riguroasă a corespondenţelor literare mediate.
Figura de prozator a lui Ovidiu Pecican este una aparte în contextul actual, identitatea sa bine determinată, stilul personal fiind conturate de un veritabil caleidoscop livresc. O formulă în care pe eşafodajul experienţelor mediate se ridică o viziune foarte personală şi în acelaşi timp foarte percutantă.
Şi chiar pentru această calitate, fără a mai vorbi de istoric, eseist, poet, autor de manuale şcolare, activist etc., prozatorul Ovidiu Pecican merita un premiu care să recompenseze paginile sale atît de spectaculos construite.