a5

Cartea-cu-de-toate (fragmente)

Ruxandra Cesereanu

Fiindcă există în fiecare din noi o casă părăsită, nişte scări năpădite de ierburi, nişte cărămizi şi pietre dislocate. Şi, totuşi, noi sau cineva din noi (un copil, o nălucă, o amintire) stă pe scările acelea năpădite de atâta uitare şi citeşte o carte sau doar o răsfoieşte. Apoi din când în când copilul uitat sau năluca priveşte în gol, spre camera de făcut fotografii, care acum e blogul sau facebook sau twitter sau orice altceva unde lumea se năpusteşte să scrie cuvinte şi să vocifereze. Şi, privind spre acel lucru care înregistrează, doar atunci ştim şi simţim că amintirile încă mai au putere, sunt intense şi vii, palpită. Iar din palpitul lor putem face o viaţă întreagă.

Şi iată aşa ne-am strâns laolaltă pisici, pisoi şi omuleţi (o fetiţă), plus pişicherul de motan desenat pe perete între formule matematice şi o geometrie-antropologie-pisicologieleonardiană. E o lunetă de fapt sau un tunel alb prin care putem intra, sunând la clopoţei (cozile atârnând ale pisicii şi pisoiului). Nu ştim ce-i dincolo, dar poate e un orăşel cu jazz şi carnaval, din para-lumea proiecţiilor calde, în somnul obligatoriu de după-amiază.

Când o cochilie creşte din cap şi se întinde ca un ochean, lumile sunt mai multe şi mai înalte decât corniţele. Poţi să te aşezi în cochilie, poţi să sufli în ea ori poţi să o foloseşti ca scufie şi ca tunel pentru visătorie. Ea se subţiază la capăt până se face fir optic şi neuron polimorf. Mai departe, fiecare din noi ştie (sau nu ştie) care e calea cochiliei alungite şi către cine sau ce duce ea.

Pierzi sute de fotografii, dar regăseşti vreo duzină în loc, poze de care habar nu mai aveai, care erau într-atât de uitate, încât părea că nu ar fi existat niciodată. Lucrate în alb-negru, ele chiar vin din altă lume, pe lângă lumea noastră mult prea colorată de acum. Şi la fel de logic se duc în altă lume, fantasmatică, plină de firişoare de mătase şi de piuliţe transparente. Ca şi cum nu ar fi de ajuns, clarobscurul are franjuri şi margini luminoase doar cât să te călăuzească mai potrivit pe cărăruia de întuneric. Nu este niciun capăt aici, de unde se vede lumina la marginea negrului şi nici nu contează dacă mai este un capăt: fotografiile îşi au viaţa şi moartea lor mică, fără vreun mormânt de împrumut.

Nu întotdeauna făpturile nocturne şi non-umane care apar în vise sunt spăimoase. Uneori, deşi înfăţişarea lor e neomenească şi deşi ar trebui să sperie, înfricarea nu se produce defel. Mai degrabă îşi face loc un soi de camaraderie stranie ori chiar prietenie tainică. Între cel care visează (fie că e copil sau matur) şi entitatea ciudată care erupe în vis se creează legături enigmatice, care conţin inclusiv lumină, nu neapărat întuneric. Fireşte că mai degrabă e vorba de clarobscur, dar până şi acesta e unul fragil, vulnerabil, fără teroare, pavor sau ceva înrudit cu astfel de stări extreme. Ceea ce apropie visătorii de visaţii cei ciudaţi este un soi de melancolie a visaţilor, de bosumflare a lor sau de tristeţe calină. Fără să fie monştri limpezi, fără să fie jivine terifiante, cei visaţi au ceva foarte omenesc nu în cum arată, ci în cum li se deduce sufletul. Iar acesta este, pare-se, unul suav, delicat. De aceea, ei, visaţii misterioşi, stau deasupra patului visătorilor şi protejează acest pat ca pe o platformă de interferenţă, de intermundii. Ei apără chiar visul în care sunt visaţi.

Inside the bottle. Înăuntrul borcanului e bine, o vreme, prin sticlă poţi fi atins cu degetele care lasă dâră caldă suavă. Iar dacă există şi o răsuflare ca rotocolul (de fum) e şi mai bine, fiindcă rotocolul te ia şi te preia pe covorul lui de Aladin şi te duce undeva, nu ştiu unde, într-un locşor, la o staţie de tramvai sau de metrou ori de mocăniţă. Sau pur şi simplu între etaje, când liftul se blochează şi tu te gândeşti cât de potrivit este să nu mai urci şi să nu mai cobori. Când înăuntrul borcanului călăreşti un bec, ta-dam, iluminarea cea mică vine şi ea. Nu e mai mare decât un fulg şi se topeşte cât ai zice peşte. Dar e a ta, iluminarea cea mică, şi a nimănui altcuiva.

Să nu mai spună nimeni că nu există Nicăieri. Călare pe o bufniţă şi deasupra pământurilor ceţoase, înainte de venirea zorilor, cu pălăriuţe de domnişori şi căciuli alungite, luna albă (ori argintie) e singura călăuză spre Nicăieri. Din aburi se mai zăreşte un vârf de biserică ori vreun turn, dar limpezimea ori limpezirea nu sunt lucruri de căutat în drum (în zbor) spre Nicăieri. Ţinuturile sunt verzui, fosforescente, la fel ca aripile bufniţei care planează de parcă ar fi licurici. Nu se ştie ce va fi mai departe, dar Nicăieri are deja un contur de zonă cu poveşti şi întâmplări.

Fireşte că lumea s-a pierdut într-o anumită măsură: şi noi am pierdut-o pe ea, dar şi ea s-a pierdut pe sine, s-a rătăcit, aşa cum se rătăcesc baloanele ori zmeii prin văzduh. Şi, uneori, şnurul ori frânghioara cu care lumea era prinsă încă mai atârnă, de parcă ar putea fi din nou capturată şi făcută a noastră, printr-un şiretlic ori doar printr-un noroc orb. Dar noroceii nu mai sunt orbi, ci surdo-muţi mai degrabă, şi dacă mâna noastră mai crede că atinge ceva e doar o părere. Ori poate un mister, o taină, din cele care rămân taine tocmai prin neatingere.
Când eram mică mi-am închipuit, uneori, cum s-ar putea întâmpla ca patul să fie întors pe dos şi răsturnat, dar nu dintr-o pornire violentă, ci doar pentru a vedea cum se zăreşte lumea cu patul întors pe dos. Ar fi fost vorba, negreşit, despre un pat plutitor (refuz să îi spun zburător, căci sună prea obişnuit). Paturile plutitoare erau, evident, în percepţia mea, nişte bărci impregnate în văzduh, un soi de mărci ori însemne ale somnului, visului şi reveriei. Percepţia mea era clasică în acest punct, degeaba încerc să mă fofilez acum în scris. Apoi mi-am dat seama că nu despre bărci ar fi putut fi vorba, ci despre paturi-paraşută ori parapante. Aladin ori Sindbad îmi erau prieteni imaginari, iar mai târziu, pe când aveam chiar 25 de ani şi mă consideram a fi relativ matură, un băieţel pe nume Bastian şi dublul său Atreyu. Mi-am adus aminte de toate acestea din cauza felului în care lumea de azi se găseşte într-un impas colectiv de trăire (catastrofe, traume, doliu, asasinate, suferinţă acută, depresie). Prima imagine care mi-a venit pe retină a fost tocmai aceea a paturilor plutitoare, paraşute, şi a felului în care lumea s-ar putea zări altfel, dacă ar fi întoarsă pe dos, după ce deja a fost întoarsă pe dos. Printr-o dublă întoarcere pe dos poate că lucrurile ar putea reveni la un soi de firesc. În caz că nu greşesc şi nu fantazez cu tendinţă.

Amintirile au încă putere

Cel dintâi lucru pe care mi-l aduc aminte despre cartierul unde am copilărit sunt magnoliile. Aveam vreo 4 ani, cred, iar între blocurile proaspete şi simple, vopsite-n galben pal, de lângă Tăietura Turcului, în cartierul Grigorescu din Cluj, se găseau arbori de magnolie ca nişte soldăţei care despărţeau blocurile turn (aveau 9 etaje, plus podul de uscat rufe şi de plasat antenele rudimentare pentru televizor – care alcătuia al 10-lea etaj). Erau nişte copaci ciudaţi, cu flori cărnoase şi untoase, care aveau petale uriaşe. Oricât de tare bătea vântul, florile nu cădeau, iar petalele nu se despătureau din jurul pistilului glorios. Cred (dar nu mai sunt sigură) că rulam cu trotineta pe trotuarul din faţa arborilor de magnolie, care lega cele şapte blocuri turn între ele, mândria cartierului Grigorescu pe vremea când eram fetiţă. Cele mai înalte construcţii de acolo, din zonă, blocurile turn, erau nişte faruri vuind de ferestre aprinse, glasuri, foşnete, cântece, plânsete, strigăte, certuri, mângâieri, zgomote de cratiţe trântite, mirosuri, fluierături. La cele două capete ale străzii Donath, unde locuiam eu, se găseau două magazine cu de toate: aprozar, brutărie, măcelărie, lăptărie, plus câte-un raion universal. Le spuneam magazine-complex, prescurtat era doar complex, aşa că mama îmi spunea simplu: Du-te la complex să cumperi pâine. Du-te la complex să cumperi lapte. Şi tot aşa. Unul din complexe se numea Radio (fiindcă era destul de aproape de Casa Radio), celălalt se numea Albina. Eu locuiam la cinci minute de complexul Albina. La ambele capete ale străzii Donath se găsea şi câte o crâşmă. Cea mai apropiată de blocul meu era Grădina Hoia (numită astfel de la pădurea Hoia, la care se ajungea dacă urcai pe Tăietura Turcului), de unde lălăielile nu conteneau sâmbăta şi duminica. Crâşma cealaltă deservea bahicii din partea de jos a cartierului Grigorescu, unde fetiţei care eram i se părea că este capătul pământului şi că zona e pustie, fără vreun edificiu precum bravele blocuri turn în care locuiam.

Cu prietena mea, Danuta, stăteam la poveşti, seara-noaptea, de la geam la geam. Ea locuia la etajul cinci, eu, la patru, în primul bloc turn de pe strada Donath. Fereastra de la odaia ei era deasupra ferestrei de la odaia mea, aşa încât seara ne fluieram una pe alta şi ieşeam la fereastră, apoi povesteam, cumva în şoaptă. Nu ştiu dacă mai auzea cineva, nici părinţii ei, nici ai mei (care la ora aceea, era trecut de 10 seara, ascultau Radio Europa Liberă!) nu s-au manifestat niciodată cu iritare, cred că unii dormeau, iar alţii ascultau veşti politice interzise, aşa încât nimeni nu băga în seamă sporovăiala noastră noptatică, la fereastră. Era, de fapt, un fel de zumzăială, un fel de foşnet de adolescente care vorbeau despre cărţi, despre peisaje, despre jocuri, dar niciodată despre dragoste (aceasta era prea tainică, prea stranie, prea lăuntrică sau nu exista defel la vremea aceea). Vorbitul nostru în şoaptă, seara, era deja un ritual. Nu adormeam niciodată fără o mică sporovăială de întreţinere. Nu ştiu de ce, dar eu îmi închipuiam că şi în celelalte blocuri turn fetele stăteau tot aşa la taifas nocturn. Îmi închipuiam câteva ferestre deschise şi capete de fete atârnate unele deasupra altora într-o rostire misterioasă. Văzute de departe, cred că eram dintr-o poveste. Iar acum când îmi amintesc despre lucrul acesta chiar că suntem dintr-o poveste, am devenit aşa ceva, tocmai am întocmit povestea, am înnodat-o. S-ar putea ca madlena mea să fie chiar scrisul acesta pe blog, pe un blog uitat, de nişă, despre vremurile de odinioară din cartierul Grigorescu ori de pe strada Donath. Dar lucrul acesta îmi tihneşte. Nu este nicio grabă, nicio urzeală anume, niciun brânci, totul este firesc.

Fiindcă acum e primăvară, îmi amintesc cum erau primăverile de odimioară, din copilărie şi adolescenţă. Lucrul cel mai statornic pentru noi era să mergem în pădurea Hoia, la 20 de minute de blocul II turn, pe jos, să culegem ghiocei, brânduşe şi liliac. Ay, florile de liliac dublu şi triplu erau cele mai râvnite, de parcă s-ar fi găsit ambrozie în ele. Ştiu că ne cufundam chipurile între ramurile de liliac, ca un fel de dorinţă de a ne droga cu mireasma aceea exotică, părea că vine de departe, din alte ţări, din alte continente, nu era europeană şi nici românească, era altceva. Eram nişte culegătoare, devenise aproape o meserie de suflet, primăvara. Încărcate cu ramurile de liliac, coboram triumfătoare spre bloc (majoritatea eram fete, chiar dacă se mai aciuiseră şi băieţi la culesul de flori), ştiind că odăile noastre vor fi parfumate pentru multă vreme. Mă simţeam aproape ca o japoneză. De fapt, nu, acum mă simt ca o japoneză când povestesc aceste lucruri şi îmi amintesc. Şi amintindu-mi, interrelaţionez cu atmosfera parfumată descrisă de Sei Shonagon în poveştile ei caligrafiate, bijuterite din Însemnări de căpătâi. Apoi mai era ceva: lângă locul cel mai bogat cu tufişuri de liliac, pe un povârniş, către Tăietura Turcului, se găsea şi lut berechet, lut moale, vag roşietic, pe care îl puneam în pungi şi îl duceam acasă, pe balcon, unde modelam măşti, de obicei, ori te miri ce alte forme şi mulaje. Nu rezista prea mult lutul acesta, se crăpa repede, însă modelajul îmi plăcea grozav, fiindcă era legat întotdeauna de culesul liliacului. Era un ceremonial cu limbă despicată de şarpe.