a13

Lupta cea bună, jugul cel uşor

George Neagoe

RADU COSAŞU semnează Viaţa ficţiunii după o revoluţie (Ed. Polirom, 2016) şi cu numele real, Oscar Rohrlich, aşezat între paranteze. Informaţia, nu tocmai inocentă, aparţine, mai degrabă, istoriei literare. Aspectul grafic ar denota drumul către esenţializare. Figura spiritului se naşte dintr-un fond eterogen. Autorul nu se dezice de propriile straturi genetice sau de influenţa conjuncturilor. Lor le datorează schimbarea la faţă. Le tratează, totuşi, ca pe nişte anexe detaşabile, aşa cum sunt pilozităţile şi lipidele. De altfel, volumul conţine destule scene cu bărbaţi pleşuviţi şi adipoşi. Viaţa ficţiunii după o revoluţie reconfirmă o postură profesională şi afectivă. Pivotul ar fi (auto)biografia scriitorului, alcătuită dintr-un lung şir de epistole, adunate în capitolele „Radu Cosaşu şi fiul său inexistent“ (un corpus al afinităţilor culturale şi politice), respectiv „Oscar Rohrlich şi un fost şef al cenzurii“ (un dosar al devenirii intelectuale). Interlocutorii principali – băiatul nenumit şi Artur Reznicek – reprezintă dubla ipostază a prozatorului: cea de mentor cicălitor şi cea de ucenic neastâmpărat.
Ambiguitate aparentă, această stare sugerează imperativul colaborării pentru desăvârşirea oricărei personalităţi. E vorba de condiţia obligatorie ca evoluţia interioară să fie o convertire, o întoarcere către sine, pentru a scoate la suprafaţă vocaţia. Cenzorul fictiv insistă asupra rosturilor divergente ale aceluiaşi gest, pentru că datorită (!) abuzurilor suferite de Oscar Rohrlich s-au poleit cărţile lui Radu Cosaşu. Artur Reznicek pune mâna pe privilegiul de a fi sfătuitor de taină, confident discret şi ajutor de nădejde:

Atunci a avut loc derapajul meu – cum se zice azi –, unul dintre puţinele comise de Reznicek, pe care antipsihologicul din mine îmi interzice să-l analizez: fără să-i susţin privirea am evitat orice explicaţie şi, ex abrupto, i-am recomandat o singură tăietură, masivă: să se elimine toate citatele din Supravieţuirea în condiţiile unui război mondial: a renunţat la orice pudoare şi a mers cu îndrăzneală până la un „vă mulţumesc“, deloc sobru după gustul meu. În anul următor (1971?) a luat pentru prima oară premiul Uniunii Scriitorilor, cu Un august pe un bloc de gheaţă. (p. 288)

Definită de permanente decantări, conversia seamănă, până la un punct, cu alegerea luptelor potrivite. Vrăjmaşul dinlăuntru, erijându-se în etalon moral, îl blamează pe literatul prins în circuitul căderilor şi al îndreptărilor. Adversitatea, acceptată în straiele diversităţii, devine expresivă doar prin înjugarea comună. Scriitorul dispune de toate uneltele pentru a-l trata pe antagonist cu ironie, cu trudă, cu spaimă şi cu entuziasm. A rămas statornică pofta ludică de a se pregăti pentru un nou asalt asupra morilor de vânt. Viaţa ficţiunii după o revoluţie se dovedeşte o lectură intensă şi prin refuzul de a înlătura demonii:

Băiete, am ţinut să-ţi comunic toate acestea ca un semn că m-am delectat cu scrisoarea ultimă în care ai un paragraf despre noaptea de Anul Nou, când ai prins acolo, în Groenlanda, pe Arte, Bandwagon-ul lui Astaire şi Minelli. Noi nu avem Arte şi poate de aceea m-a luat această vâjâială… Mi-a plăcut foarte mult cum ai descris scena trăsuricii; credeam că eşti – ca atâţia alţi bipezi – insensibil la dl Austerlitz. Ţin chiar să te întreb: cum ar fi fost dacă el nu şi-ar fi schimbat numele şi cel mai fermecător dansator al lumii s-ar fi numit Austerlitz? (p. 16-17)

Amprenta stilistului e, uneori, purtată ca o şarjă. Ultimul cuvânt trebuie înţeles în accepţiunile din DEX şi din în Armata mea de cavalerie, titlu inspirat de Isaac Babel. (Prozatorul evreu de origine rusească joacă rolul de pânză freatică în roman.) Cel numit Radu Cosaşu are o corespondenţă irascibilă şi sentimentală cu fiul lui, plecat în Groenlanda, stabilit apoi în Islanda, şi cu mama acestuia din urmă. Li se adaugă, printre alţii, o fostă colegă din redacţia Scânteii tineretului, Veronica, un prieten al fiului, D.M.T., un colonel de Securitate pensionar, Roibu, şi fiicele acestuia. Scrisorile, câteva fiind e-mailuri, sunt martorele tânjirii după comuniune. E o nevoie fundamentală a cărţii, asigurându-i un statut consistent. Radu Cosaşu, epistolierul din Viaţa ficţiunii după o revoluţie, îi aşteaptă pe oameni cu speranţa că-i vor împărtăşi valorile. Excluderea şi abandonul sunt dramele unei conştiinţe înşelate, care, la primul semn de afecţiune, îşi sugrumă partenerul cu o îmbrăţişare. După plecarea în Islanda, fiul inexistent nu-i mai răspunde tatălui, comiţând, în chip simbolic, şi paricid, şi suicid. Rămâne devotat versului „Mă săturasem de atâta tată“ (Gellu Naum, Tatăl meu obosit). Îşi va schimba atitudinea când iubita lui islandeză se va confrunta cu libertatea ei. Ce să aleagă: faima internaţională de bridgistă sau jertfa pentru părinţi?

Grunna a vrut să plece imediat acasă, dar tatăl ei i-a cerut să rămână în concurs, să se concentreze, şi i-a dat exemplul, când a intrat în finala campionatului de şah din Islanda, în timp ce mama lui era în agonie. Islandezii nu-s în niciun caz ca noi. Băiatul nostru (îi spun des aşa) vrea s-o convingă să plece urgent lângă tatăl ei. Ea nu ştie ce să facă, pe cine să asculte. (p. 141)

Înzestraţi cu ochi de linx, destinatarii au dorinţa de a (se) expune, chiar până la demascare. Un nerv suprasolicitat zbate întruna pleoapele. Cele două secvenţe din Viaţa ficţiunii după o revoluţie se caracterizează şi prin dorinţa a da socoteală. Sunt pasaje surescitante, cu mustrări specioase, în care predomină interdicţia de a face paşi greşiţi. Temele sunt binecunoscute din seria de Supravieţuiri. Nu eroarea în sine e blamabilă, ci alegerea unei strategii necorespunzătoare. Cu această axiomă, scriitorul creează senzaţia că până şi cerul a ajuns prea mic pentru a se prăvăli peste umerii penitentului. Vasele nu ţin apa, fie că n-au volumul necesar, fie că au fundul crăpat. La mauvaiseconscience se manifestă sub forma contextualizărilor succesive.
Admiţând că lucrurile petrecute nu sunt neapărat îngropate, dar că le trebuie circumstanţe atenuante, epistolierul Radu Cosaşu primeşte dojana mamei inexistente a fiului lor imaginar că nu renunţă la acest obicei infertil: „Te rog frumos – nu te mai justifica!“(p. 49). Atitudinea rămâne temperată în relaţie cu istoria şi intransingentă faţă de făptaşi, indiciu evident al învinovăţirii şi al neputinţei de a ierta. E drept că nimeni nu-şi asumă răspunderea pentru fărâma lui de ogor. Chiar şi statuile reprezentându-i pe Marx şi pe Engels se disculpă: „Wirsindunschuldig“ (p. 250). Ivirea lui Oscar Rohrlich în Viaţa ficţiunii după o revoluţie lasă nerezolvat tabuul paricidului. Personajul Radu Cosaşu se străduieşte zadarnic să înveţe ce înseamnă paternitatea. Bătrânul cenzor, Artur Reznicek – băiat bun, mânat totuşi de intenţii contradictorii – îşi ia în serios postul de dascăl, amintindu-i lui Oscar Rohrlich obsesiile:

Într-o carte a mătuşilor şi închinată, diplomatic, mamei, tatăl autorului nu apare decât o dată – într-o evocare fulgerătoare (p. 132): mama îi aminteşte că „haina cădea pe James Baker la fel ca pe petăticu’ când ieşea din casp“. Nicio clipă autorul nu se atinge de înmormântarea tatălui său, de absenţa lui la cimitir din care avea să dobândească o nevroză întinsă pe 20 de ani. Nu sunt abisal, nu sunt freudian – mi se pare scandalos. (p. 317)

Oare? Artur Reznicek judecă situaţia în sine, ceea ce, probabil, l-ar fi debusolat pe Radu Cosaşu, cel din partea întâi a volumului. Oscar Rohrlich este din alt aluat – unul frământat, aşteptând să dospească –, deşi nu cere să fie absolvit de greşeli, ci doar să i se îngăduie să n-aibă regrete.
Viaţa ficţiunii după o revoluţie e, în ultimă instanţă, un roman despre dragoste. Personajele îşi calcă pe inimile de piatră, iar de sub sfărâmături izvorăsc ape limpezi.