a33

Raymond Radiguet

Limbajul florilor sau al stelelor

Câtva timp, am locuit într-o casă unde cele douăsprezece fete semănau cu lunile anului.
Puteam să dansez cu ele, dar nu aveam decât acest drept şi îmi era interzis a le vorbi. Într-o zi de ploaie, voind să mă răzbun, le-am oferit tuturor flori aduse din călătorie. Au fost câteva care au priceput. După moartea lor, m-am deghizat în Bandit, spre a le înfricoşa pe celelalte. Acestea s-au prefăcut că nu mă iau în seamă. Vara, toată lumea pleca să respire aer curat. Noi număram stelele, fiecare de unul singur. Atunci când am găsit una în plus, nimic nu am zis.
S-a sfârşit cu zilele de ploaie? Cerul se întunecă. Voi nu aveţi urechea îndeajuns de fină.

Echo

Neghioabă mică! Vrei să te plac şi îţi subţiezi talia: cingătoarea ei mi-ar putea fi coroană. Oraş, statuie uriaşă, cu drum de fier, în loc de cingătoare. Oraşe părăsite, instrumente muzicale ce n-au fost botezate. Vesel ca romanţa unui arbore în exil, vântul de Sud răscoleşte clopoţeii atârnaţi de Soartă la gâtul frumoaselor decăzute.
Periferie criminală; aici rozele sunt lanterne surde. La ce vă gândiţi? Când s-a prăpădit, Narcis era de vârsta mea. Lac, oglindă concavă; la aniversarea mea, lacul mi-a dăruit un spectru înspăimântător.

 Les joues en feu (1920)

Venus demascată

Venus îmi destăinuie secretele sale,
Precum şi pe cele ale mamei sale.
Urmăream cândva marea
Cum priveşte cărţile
Un copil care nu ştie să citească.
Venus, lipsindu-se de ajutorul unei mame,
Se mândreşte
Că s-a ivit din ceruri demente. Suferiţi, zeiţă,
Când un biet şcolar vă dezminte.
Mă învăţaţi să citesc limpede
Valurile mării, riduri materne de pântec.
Iată nesocotinţa voastră!
Ca băiat neştiutor ce sunt, mă răzbun:
Vă plătesc lecţiile primejdioase,

V-am învăţat a mă citi.

Statuie sau sperietoare

Sânii de marmură, povara mea de fructe,
Soarele greu vă sporeşte.
Dacă se înroşesc, totul e pierdut:
Le numesc mere de amor.

Livadă marină, doar pentru Venus,
Livadă ce te dai în vileag!
Căci în somnu-i, Venus
Ne încredinţează tainele sale, roadele.
(Vrabia poposind pe ramura ta, coral, prinde-o)
Fericit cel ce nu se îndoieşte de nimic!
Fără spaimă, valuri, înţepaţi
Arborele de coral obraznic:
Venus nu are putere,
De se vrea sperietoare.

Prizonierul mărilor

Spuma e în carantină,
Mama ţinuturilor îndepărtate
Îi trimite albume indeşirabile,
Iar inima sa nu poate răspunde pe măsură.

Cutreieră decorul scarlatinelor;
Nemişcat, mereu în cămaşa de noapte
Cât zilele de lungă.

Prizonierul mărilor
Moare în teatrul scarlatinelor
Nicicând nu bea, nu mănâncă,
Aceasta e ucenicia îngerilor.

Pe urmă evadează
Prizonierul mărilor,
Urcă până în vârful catargului.

Însă marinarii sunt înarmaţi:
Pasăre de mare, înger greoi,
Un suflet cade iar în apă.
Între valuri, fiori albi,
Porumbei în ajun de călătorie.

Trag paiul cel scurt,
Să aflu care dintre voi
Duce mamei vestea.

Războiul de zece ani

O, fete-flăcări dansatoare!
O căprioară linge un trandafir;
Bomboană englezească, te prăbuşeşti
Cu blândeţe în gâtul meu.

Dacă graiurile noastre nu sunt surori,
Când căprioara îmi linge sufletul,
Războinicul sub flăcări experte
Se înfurie şi fecioara moare.

De ce nu sunt ea,
De ce nu sunt păsărarul,
Frumoaso din boaba de vâsc,
Păsărar captiv aş rămâne,
În mierea sărutului tău.

Englezii fac buturugi
Pentru Crăciunul lor
Din păstorii noştri.
În gâtlejul meu, cufund graiul vostru,
Grimasa mea
Vorbeşte morţii,
Nu amorului.
Nimic nu am în comun – doar vârsta –
Cu Narcis cel mândru,
Cu Ioana d’Arccea prea încleştată
De singurul rug al sufletului său.

                    Les joues en feu (1925)

                     Traducere de Ana Ionesei