a31
Livia Titieni
2. Traducerea este o metacomunicare şi trece în mod necesar prin subiectivitatea traducătorului, care face figură de interpret în toate sensurile cuvântului. Pentru ca această metacomunicare să se realizeze plenar, competenţa semiotică şi „sensibilitatea semantică“ (cf. Paul Ricoeur, Despre traducere, Polirom, 2005, trad. Magda Jeanrenaud) a traducătorului se cer completate şi de o înţelegere culturală a virtualităţilor ascunse ale originalului. Traducătorul trebuie să aibă în vedere tot ce se află la originea textului-sursă, condiţiile genezei sale, adevărată întreprindere maieutică, pentru a se impregna de scriitura practicată de autor, demers în care bilingvismul trece pe plan secund. Există în această relaţie o componentă legată de competenţa intelectuală a traducătorului, dar şi o componentă empatică sugerată de ceea ce Ricoeur desemna prin „sensibilitate semantică“.
În fapt comunicarea este între autorul originalului şi cititorul traducerii şi ea presupune un dublu enunţ al autorului şi al traducătorului. Traducătorul nu este oare el însuşi un fel de cititor ideal? Se spune că cititorul ideal este scriitorul înainte ca pe pagină să se adune cuvintele. Wolfgang Iser nu crede în existenţa lui reală şi propune sintagma cititor implicit, Umberto Eco pe cea de cititor model. Este vehiculată sintagma cititor vizat, care ar fi în stare să realizeze întreg potenţialul semnificativ al textului ficţional, fără să fie determinat de propria lui situaţie istorică. Roland Barthes vorbeşte despre dorinţa autorului din propriul text de a fi dorit de cititor, aşa încât să-l incite să scrie el însuşi, dorinţă pe care o putem transfera traducătorului, doritor şi el de un text pe măsura celui original, care să-l facă iubit. Se exprimă astfel recunoaşterea creativităţii actului traducerii, dar şi raportul afectiv cu textul, de care nu sunt străini termenii dialecticii fidelitate/trădare care statuează practica traducerii. Paradoxul apare deja dacă ne gândim că traducătorului i se recomandă o îndepărtare, o distanţare de textul original pentru a recrea liber în limba maternă echivalentul optim al originalului.
3. şi 5. Fidelitatea faţă de textul-sursă este suspectată de literalitate, de cuvânt cu cuvânt, iar cea faţă de textul ţintă care privilegiază sensul este suspectată de transparenţă, de netezire sau şlefuire stilistic (posibil) deformante. Pe de altă parte, relaţia dintre a scrie şi a traduce, redată prin dicotomia fidelitate/trădare, calchiată pe vechea dicotomie „sens“ şi „stil“, apare echivocă. Fidelitate faţă de „stil“ sau faţă de „sens“? Faţă de autor sau faţă de cititor? Se simte nevoia unei teorii critice, a unei „poetici“ a traducerii care să dea seama de schimbarea semanticii ei. „Parabola, opinează Henri Mechonnic [Poétique du traduire, Verdier 1999, p. 460.], este cea a scriiturii înseşi“.
Mă voi raporta la fidelitatea înţeleasă şi practicată de mine în traducerea cărţii Les Onze de Pierre Michon. Am îndeplinit eu însămi rolul de agent literar, propunând Editurii Grinta traducerea acestui roman. Citisem aproape tot ce publicase acest autor, îl studiasem la cursurile predate masteranzilor şi aveam două articole publicate despre unele aspecte ale scriiturii sale. Mă consideram un cititor informat, impregnat de orizontul imaginar al autorului şi nu neg empatia cu scriitura acestui autor, o scriitură estetizantă, de un mare rafinament artistic, un adevărat palimpsest ale cărui straturi se cer a fi descifrate. Mi-a trebuit curaj să pot răspunde acestei provocări.
Mai întâi, e vorba de natura multor texte ale literaturii franceze contemporane, care desfid demarcaţiile generice: în ciuda composantelor paratextuale, semne diferenţiale permiţând identificarea unei opere în individualitatea ei, în cazul acesta roman. Operele acestora sunt povestiri, dar totodată eseuri şi adevărate poeme în proză, care nu comportă plăcerea metonimică a naraţiunii cu suspansul ei, în care să se adâncească cititorul. Un text de Pascal Quignard (autor din care s-au tradus mai cu seamă romanele „clasice“) sau de Pierre Michon cere traducătorului nu numai să redea complexitatea semantică a textului primar, ci şi să imprime propriului text un suflu, un ritm, rezonanţa unei voci cu timbrul şi amploarea ei. În interferenţa permanentă a sensului, a ritmului şi a sonorităţilor se plasează „vocea“ traducătorului, iar aici se joacă libertatea lui. Reflectarea spiritului textului original este un ataşament hipnotizant de litera textului, o supunere deliberată la efectele sale stilistice, ceea ce nu se prea poate preta la parafraze mai mult sau mai puţin arbitrare. Transparenţa reclamată de adepţii traducerii sensului este oarecum trădată de infidelitatea faţă de spiritul limbii ţintă şi acesta este impasul pe care traducătorul nu-l poate evita.
Se mai pune de altfel o problemă în acest caz: până unde poate merge libertatea traducătorului? Autorul se bucură de libertăţi de invidiat, exploatând la maxim posibilităţile limbii (franceze în cazul nostru), îşi poate permite „licenţe poetice“: libertăţi sintactice alternând hipotaxa şi folosind în exces parataxa, o punctuaţie derutantă (este cazul lui Michon), în care cele două puncte nu sunt urmate de explicaţie ci umflă fraza, produc acumulări anaforice, iar punctul şi virgula, de pildă, restrânge, adună sensul, presărat în digresiuni, în înlănţuiri metaforice şi/sau metalepse de autor. Sunt şi fraze eliptice la limita obscurizării, un nespus greu de actualizat. La fel lexicul, când căutat, erudit, încărcat de referinţe culturale şi istorice, când argotic sau popular.
Am dorit să nu trădez un sistem al discursului, o rezonanţă a vocii, întrucât sensul pare să fie secundar la Michon şi se construieşte patetic, metaforic. El scrie ca în transă, de aceea vorbeşte de un fel de beţie, ca mecanism la originea producerii textului, asimilabil fireşte harului scrisului. În acest sens, traducerea dovedeşte, recunosc, un respect cvasireligios, ca în faţa unui stăpân intangibil.
Aş fi vrut să procedez ca un traducător olandez din Michon, încercând un captatio benevolentiae adresat cititorului, căruia să-i spun că ceea ce citeşte este chiar „du Michon tout craché“, voit astfel, şi nu ţine de stângăcia traducătorului.