a14

Contraargumentele poetului Emil Hurezeanu

 Ion Bogdan Lefter

          Un poet foarte interesant, dar puţin citit, rareori citat, cvasiignorat în bilanţurile şi în panoramele domeniului, împins în „marginalitate“ de – culmea! – propriul său prestigiu, e adevărat că în altă meserie, deşi acolo, în ocupaţiunea lui curentă, face figură nu doar de mare performer, ci şi de intelectual rafinat, cu frazări de „artist“, un poet – categoric! – adevărat, talentat, indispensabil unei înţelegeri complexe şi nuanţate a generaţiei sale literare e Emil Hurezeanu. Un „caz“ foarte special, care merită din plin efortul unei „recuperări“ atente.
Meseria sa principală este – se preabine ştie! – jurnalismul, mai ales în versiuni radiofonice şi televizuale. Emigrat în tinereţe, la 27 de ani, în toamna lui 1982, angajat rapid la Europa Liberă, în Germania, în 1983, rămas acolo pînă în 1994, trecut în 1995 la Deutsche Welle, revenit frecvent în ţara natală după 1990, ca reprezentant al celor două posturi, dar şi cu colaborări în presa locală, pe diverse „suporturi“ (scrisă, audio, video), pentru ca, după ce se restabileşte definitiv în România, să preia roluri de director de instituţii media, de editorialist şi realizator de emisiuni, Emil Hurezeanu e una dintre personalităţile de vîrf ale jurnalismului românesc.
A devenit foarte cunoscut şi şi-a consolidat prestigiul în etapa Europei Libere. În jumătatea a doua a anilor ’80 a făcut parte din echipa de realizatori şi prezentatori ai Actualităţii româneşti, principala emisiune a postului, alături de Neculai Constantin Munteanu şi Şerban Orescu. Regimurile comuniste din întreaga Europă Centrală intraseră în criza finală, cu note suplimentare la noi: privaţiuni din ce în ce mai greu suportabile, penurie alimentară şi frig în case, din toamnă pînă-n primăvară, nemulţumiri generale, în timp ce propaganda de stat recurgea la forme din ce în ce mai ridicole de cult al personalităţii liderului absolut şi pretindea că starea naţiunii se prezintă de la perfect în sus. În condiţiile cenzurării riguroase a spaţiului public, astfel încît nimic să nu se spună cu voce tare despre situaţia reală din ţară, principala sursă de informare autentică a populaţiei a fost programul în limba română al Europei Libere. De acolo, de la microfonul radioului, se făcea auzit adevărul, era criticată acerb dictatura, primeau susţinere disidenţii şi ajungeau la public încurajări, pledoarii pentru democraţie, îndemnuri la speranţa într-o istorie mai prietenoasă. „Miezul“ fiecărei seri de emisie era Actualitatea românească. Audienţele au fost uriaşe, transformîndu-i pe cei trei, Neculai Constantin Munteanu, Şerban Orescu şi Emil Hurezeanu, într-un soi mai aparte de „eroi naţionali“, vocile lor ridicîndu-se la reputaţia „clasicilor“ Europei Libere, de la Noel Bernard şi Vlad Georgescu la Mircea Rusu ori Nestor Ratesh, fără a-i uita pe realizatorii emisiunilor culturale, de la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca la Alain Paruit sau Gelu Ionescu.
Faţă de sobrietatea patetic-acuzatoare a celor mai mulţi redactori şi colaboratori ai Europei Libere, caracteristică şi lui Orescu, mai-tinerii Munteanu şi Hurezeanu optaseră pentru formule mai relaxate, pigmentate cu umor, ironie, sarcasm, pe toată gama, de la persiflarea subţire a regimului din ţară şi pînă la pamfletul politic virulent, la un nivel – obligatoriu de spus! – foarte ridicat, de subtilă intelectualitate, fără vulgarităţi şi fără derapaje către kitsch-ul tabloidist. Într-o versiune mai apropiată de bufonada jucată în cazul lui Munteanu, jurnalist şi eseist politic cu vocaţie comico-satirică (redactor al revistei Cinema înainte de emigrare!); mai sofisticat-ironic Hurezeanu, în frazări mai ample, elegante, bogate lexical, cu ocoluri înşelătoare, mai întîi disimulînd, abia apoi emiţînd sentinţe casante. Documentare foarte serioasă, „topită“ în comentariul politico-analitic şi etic. O anume urgenţă agreabilă a rostirii, uşor-baritonală, „plină“ (la Hurezeanu; mai parşiv-colocvial Munteanu, complice cu ascultătorii; Orescu – sec-enunţiativ, catedratic, nu mai puţin ofensiv, pe tonuri peremptorii). Şarm deopotrivă rece şi ataşant. Discurs jurnalistic complex, cu substructuri politologice şi cu mize morale majore. Ziaristică pragmatică, în regim de război împotriva totalitarismului comunist, în numele libertăţii şi al democraţiei, şi totodată prestaţie intelectuală de remarcabilă calitate. Curaj şi demnitate. Cu haloul de – spuneam – eroism care a înnobilat toate vocile Europei Libere. Pe cei trei cavaleri ai Actualităţii româneşti, aflaţi chiar în prima linie, cu atît mai mult. Pe Emil Hurezeanu, protagonistul acestor însemnări – în mod special, în datele structurii sale de personalitate, în acolada cuprinzătoare a unei cariere care pornise impetuos încă dinainte de emigrare şi avea să continue şi după plecarea de la Europa Liberă.
Pentru a bifa şi etapele recente, fără a mai intra în amănunte: în jurnalistica sa ulterioară, mai discretă la Deutsche Welle, ultravizibilă în prestaţiile din presa românească, vizibilă şi la propriu, căci s-a mutat în mare măsură din audio în video, din radio în televiziune, Hurezeanu şi-a extins şi şi-a diversificat registrele tematice şi stilistice, continuînd să urmărească actualitatea politică imediată, însă explorînd şi realităţi mai „laterale“, tipologii general-umane, situaţii şi fenomene sociale definitorii pentru epocă. S-a manifestat – de asemenea – mai sistematic şi ca analist de politică externă, de securitate globală, de implicaţii geostrategice, punînd aici la bătaie cunoştinţele dobîndite în stagiile de studii aprofundate în domeniul relaţiilor internaţionale pe care le urmase imediat după emigrare, în Europa şi în Statele Unite, precum şi lecturile continuE, furnizoare de informaţii şi explicaţii actuale, dar venind şi din istoriile locale, regionale, planetare.
Cu atari date şi cu o prezenţă constantă în presa din ţară după ce s-a stabilit la Bucureşti, în 2002, Hurezeanu a acumulat un mare prestigiu ca jurnalist şi ca intelectual public. Pasul către înalte demnităţi în stat a venit firesc. Zvonistica politică i-a licitat la un moment dat numele chiar şi ca variantă pentru preşedinţia ţării. O primă experienţă concretă, în anturajul unui prim-ministru foarte „discutabil“, Adrian Năstase, pe post de consilier de politică externă şi comunicare, în 2003, n-a fost foarte fericită. Pare să fie perfect în rolul de ambasador al României în Germania, preluat în 2015.
Jurnalist de calibru, intelectual public şi diplomat, aşadar. O personalitate mediatică şi culturală marcantă, pînă la urmă şi politică, deşi doar în serviciu extern, prin lege… apolitic!

Mai puţin cunoscută şi – într-un fel – mai interesantă, mai misterioasă, oricum mai puţin „la vedere“ e povestea de tinereţe, de dinaintea exilului. Lumea scriitoricească n-a ignorat-o nicio clipă, dar publicul larg, inclusiv elitele nonliterare, n-au ştiut-o. Pentru cei mai mulţi ascultători de radio şi privitori la televizor, pentru mediul politic şi pentru cea mai mare parte a publicului larg, Emil Hurezeanu a fost şi este doar un important ziarist.
Părăsea – însă – România în toamna lui 1982 ca poet. Şi nu unul oarecare. Era liderul unei noi promoţii „echinoxiste“, de tineri scriitori formaţi în jurul revistei studenţeşti clujene, raliaţi, atunci şi mai tîrziu, „noului val“ postmodern lansat la noi în jurul lui 1980 şi extins pînă azi.
Au existat mai multe nuclee ale acestei masive generaţii literare aşa-zis „optzeciste“ (denominaţie foarte răspîndită, pe care autorul acestei descrieri o evită, din motive explicate în mai multe rînduri), în fapt prima a postmodernităţii autohtone asumate: bucureştenele Cenacluri de Luni şi Junimea, o grupare ieşeană, formată în jurul revistelor Dialog şi Opinia studenţească, alta timişoreană, la Forum studenţesc, în cenaclurile şi în mediile artistice din urbea de pe malurile Begăi, şi cu coagulări de mai mici proporţii sau cu contribuţii individuale în alte locuri din ţară; plus Clujul, Echinoxul şi multiplele sale ramificaţii ardeleneşti datorate absolvenţilor risipiţi pe tot cuprinsul provinciei intracarpatice.
Listă de nume „echinoxiste“ contributoare la respectivul fenomen „generaţionist“: Hurezeanu, Marta Petreu, Ion Mureşan, Dumitru Chioaru, apoi şi alţii, nu puţini, de la Virgil Mihaiu, Ioan Moldovan şi Traian Ştef la Ruxandra Cesereanu sau Ştefan Manasia (poeţi, deşi cu toţii, ei şi cei care urmează, au scris în genuri varii), de la Radu Ţuculescu, Alexandru Vlad, Mihai Dragolea şi Ioan Groşan la Diana Adamek, Dora Pavel, Corin Braga, Ovidiu Pecican (prozatori), de la Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă la Radu G. Ţeposu, Ion Simuţ, Nicolae Oprea, Ioan Buduca, Ştefan Borbély, Ioan Milea, Sanda Cordoş, Liviu Maliţa, Laura Pavel, Mihaela Ursa, Călin Teutişan, Victor Cubleşan (exegeţi) etc., etc., etc.
Cap de coloană: junele Hurezeanu, care făcea în anii săi de studenţie, la sfîrşitul anilor ’70, apoi imediat după 1980, figură de „premiant“ al „promoţiei“ sale literare clujene. Poet rasat, dar şi personalitate puternică, încît, deşi Echinoxul a fost întotdeauna dominat de filologi, a preluat el, student la Drept, rolul de secretar general de redacţie al revistei şi de nouă „vedetă“ a grupării. Inteligent, cultivat, puţintel histrion, drept care a şi jucat… teatru alături de colegii săi literatori, sub genericul de trupă „Ars amatoria“ şi sub bagheta regizorală a unuia dintre „triumvirii“ formulei „clasice“ a Echinoxului, Ion Vartic, secondant, în tandem cu Marian Papahagi, al lui Ion Pop la conducerea gazetei. S-a montat şi s-a reprezentat Englezeşte fără profesor, varianta românească a ionescienei Cîntăreţe chele. Hurezeanu a avut dintotdeauna şi o latură sofisticat-histrionică, o înclinaţie ludică, mai degrabă reţinută decît afişată, de unde uşurinţa „performării“ ca act teatral, la propriu ori la figurat, la radio şi la televizor, pe „scena“ unor evenimente publice, ca şi – la urma urmei – pe cea a textului, a versurilor, articolelor, eseurilor sale; de unde şi ironismul subţire, poate că şi puţintel arogant, oarecum condescendent, dar potrivit cu tipul său de personalitate, cu aerul său superior, de învingător, foarte sigur pe sine, mereu „performant“ la nivel înalt.
Ştudintele în Drept Hurezeanu, literator aspirant, a început prin a publica în Echinox cronici de carte şi a continuat cu poeme din ce în ce mai apreciate. I s-a dus repede faima în mediile artistice din oraş, apoi în toată lumea noastră scriitoricească. I-au apărut versuri şi în revistele clujene „adulte“, Tribuna şi Steaua, în alte cîteva periodice din ţară. În Tribuna – şi cronici de film! Participă şi e premiat la o serie de reuniuni literare studenţeşti care realizează joncţiunea nucleelor înainte-amintite. Începe să fie pomenit în presa culturală, alături de colegii săi, în articolele care anunţă apariţia unei noi generaţii. Debutul editorial a venit firesc şi destul de rapid, tot în Capitala transilvană, la Dacia, în 1979, pe cînd îşi încheia studiile universitare, la 24 de ani (se născuse pe 26 august 1955): Lecţia de anatomie, cu o prefaţă de mare autoritate, semnată de unul dintre cei mai respectaţi poeţi români postbelici, Ştefan Aug. Doinaş. Cronici elogioase. Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor (în cadrul distincţiilor anuale ale organizaţiei de breaslă). Texte incluse în cîteva antologii. Cotă ridicată, critica promovîndu-i numele printre ale celor mai promiţători poeţi ai „noului val“.
Rămîne secretar de redacţie la Echinox pînă în 1980, însă, jurist cu patalama, e limpede că trebuie să-şi găsească o slujbă adevărată. În datele epocii, în condiţiile în care regimul limitează drastic oportunităţile de angajare a tinerilor în sistemul cultural, închizînd aproape ermetic marile oraşe pentru absolvenţi, la „repartiţia guvernamentală“, şi condamnînd astfel toată generaţia la navete, Hurezeanu preia un mic post de „consilier juridic“ sau – cum se spunea pe-atunci – „jurisconsult“ la Uniunea Judeţeană a Cooperativelor Agricole de Producţie – UJCAP din Alba, de fapt funcţionar cu nemaipomenit de mari responsabilităţi privitoare la legalitatea funcţionării a zece CAP-uri, între care – ironie a soartei! – cel din Lancrămul blagian! Dezertează rapid şi se întoarce în Sibiul natal, unde găseşte un mic şi temporar post de librar!
Sîntem în anul 1981. Eveniment importantissim în biografia sa: desemnarea ca bursier la Viena. Poetei Ana Blandiana i se acordă Premiul Herder, care presupune şi dreptul de a trimite un tînăr cercetător pentru un stagiu de un an (10 luni, mai exact) pe lîngă Universitatea din vechea Capitală imperială. Blandiana îi invită pe colegii săi din conducerea Echinoxului să propună un nume. Hurezeanu! Alesul urmează să plece abia la începutul anului şcolar următor, la 1 noiembrie 1982. Pînă atunci, tînărul poet şi mai ales fost ştudinte în Drept trebuie să-şi rezolve problema statutului pe „piaţa muncii“: n-are un serviciu concordant cu diploma. Reuşeşte să intre ca avocat în baroul din Mediaş. Autorităţile româneşti vor accepta pînă la urmă să-i elibereze un paşaport. Şi va părăsi România la 1 noiembrie 1982 fără gînd de întoarcere.

Cum am văzut, îşi va reorganiza complet viaţa în exil. Şi, absorbit de jurnalism, va reveni rar la poezie. N-o abandonează definitiv, dar nici nu i se mai dedică aşa cum ar fi făcut-o – mai mult ca sigur – dacă rămînea în ţară. În interviuri acordate presei româneşti postcomuniste va vorbi despre faptul că plecarea saşilor sibieni îl familiarizase cu ideea expatrierii (cf. „Nota de plată: Emil Hurezeanu în dialog cu Gabriela Adameşteanu“, 22, 29 septembrie 2003) şi va face interesante speculaţii asupra raporturilor dintre formaţia sa profesională şi literatură: „Am studiat dreptul. Se întîmpla la Cluj în anii ’70, într-o perioadă de dezordine a sistemului socialist, în varianta lui românească. Unuia ca mine, care aveam toate datele să mă îndrept spre litere, filosofie sau istorie, dreptul îmi asigura un fel de formulă de disciplinare a poeziei./ N-a fost o opţiune conjuncturală. Ideea că struneşti cuvintele raţionalizînd debitul imaginaţiei m-a interesat“ (interviu realizat de Rodica Nicolae, Cariere: Jurnal de leadership, Bucureşti, 8 septembrie 2005); şi:

Combinaţia dintre drept şi poezie era naturală pentru mine. În literatură, ca mod de exprimare suplimentară, credeam că metafora este mai importantă decît enunţul. În schimb, în realitatea în care trăiam atunci, mi se părea că enunţul e mai important decît metafora, care era înţeleasă de puţină lume. Cred că rostul generaţiei ’80 a fost să regăsească nişte definiţii în interiorul frumosului, acceptabile în regim şi în situaţia de atunci, prin mijloacele literaturii. Or, cineva care se ocupă şi de drept şi de literatură în acelaşi timp e la locul lui acolo. (Ibid.).

Plecarea din ţară ca îndepărtare de poezie capătă justificarea asumării conştiente: „Era premeditată despărţirea de acest sistem, într-un fel sau altul. N-am făcut drama majorităţii românilor rămînînd în exilul interior, din păcate pentru literatura mea. Pentru că, probabil, rămînînd în România aş fi devenit un poet din ce în ce mai rafinat sau nuanţat. Eu ştiu?…“ (Ibid.). Iar în legătură cu perspectivele sale de poet (Nicolae Manolescu îşi încheiase cronica la Lecţia de anatomie aşa: „Emil Hurezeanu promite să fie un poet extraordinar“ – „Nesfîrşita fericire a trupului gîndit“, România literară, nr. 4, 24 ianuarie 1980), adaugă:

N-am avut şansa asta, am avut şansa realităţii. Căutam o decizie. Ce facem? Protestăm sau scriem? Totuşi, literatură numai în limba română se poate scrie şi numai acasă… Era şi un dubiu major legat de pactul pe care trebuie să-l faci dacă rămîi acasă: dacă publici literatură estetică, atunci trebuie să faci concesii în realismul imediat ca să obţii cîştigul estetic – cartea. Dar dacă, la un moment, ceea ce scrii se apropie de realitate, ce faci? Mai foloseşti codurile? Cît? Pînă unde le forţezi? Cînd te transformi în traducătorul realităţii posibile în realitatea imposibilă, literatura? (interviul din Cariere, loc. cit.)

În cea de-a doua culegere a sa de versuri, Ultimele, primele, apărută în 1994 (la Editura bucureşteană Albatros), sînt incluse doar 11 texte scrise după plecarea din ţară, restul de 25 fiind recuperate de dinainte de 1983. A mai semnat cîte un poem în Vatra şi în Românialiterară, în 1996. În interviuri din 2002 şi 2010 promitea o a treia carte. „V-aţi propus să publicaţi un nou volum de poezie?“, e întrebat; răspunde: „Da. Scriu puţin şi greu. Dar de cîte ori stau mai mult de o săptămînă în România, simt nevoia de a fi şi poet“ („A treia cale: Interviu realizat de Svetlana Cârstean“, în Observator cultural, (II), 16 aprilie 2002). Opt ani mai tîrziu, cînd i se pune din nou întrebarea „Cînd o să publicaţi un nou volum?“, îl anunţă drept iminent: „Anul acesta“ („România se transformă într-o ţară periferică a UE“, Interviu pe CuzaNet, site-ul agenţiei de presă a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, 17 martie 2010).
Proiect amînat, deocamdată. Rămîne de reţinut ideea de continuitate. Vorbeşte despre „artistul din mine, semieşuat“ (interviul din Observator cultural, loc. cit.), dar acceptarea parcă sfidătoare poate fi citită şi ca o negare jucată a verdictului, mai ales că formularea e atenuantă – „semi-“, nu „total“! Mărturisise că scrie puţin, greu, dar scrie. Şi va mai publica o carte, va mai scoate cărţi…

Să le mai privim o clipă pe cele două existente.
Prima e aşezată sub titlul comprimat al unui celebru tablou rembrandtian, Lecţia de anatomie a doctorului Tulp. În carte e inclusă o Lecţie de anatomie, iar la final – o Lecţie de anatomie a doctorului Barnard, cu substituţia de nume care trage tema înspre contemporaneitatea operaţiunilor de chirurgie pînă de curînd nici visate (dr. Christiaan Barnard a efectuat primul transplant de inimă din istorie, în 1967). De-o parte – istoria culturii, a celebrelor pînze pictate de marii maeştri, ca şi a reperelor literare, filozofice, urbanistice. Alt tablou major al aceluiaşi Rembrandt, Rondul de noapte, furnizează titlul secţiunii centrale a cărţii şi, prin extensie, şi pe celelalte două: Rondul de seară, Rondul de noapte, Rondul de dimineaţă. Alte referinţe vin dinspre istoria literaturii ori a filozofiei, mai adăugîndu-se şi alte forme de trecut, de civilizaţie acumulată, precum curţile baroce sau turnurile cu scări ale burgului medieval sibian, evocat constant, ici direct, colo aluziv. Toate se ţes într-un soi de substructură culturală a versurilor, primul care a remarcat-o, a analizat-o şi a elogiat-o fiind prefaţatorul cărţii, Ştefan Aug. Doinaş, el însuşi un poet sensibil la asemenea infuzii de intelectualism. Recenzenţii Lecţiei de anatomie au dezvoltat tema: Emil Hurezeanu – poet cultivat, livresc.
De partea cealaltă, în contrabalans – prezentul cel impetuos, care impune „actualizări“, mixaje, deturnări de la traseele clasice. Lecţia… doctorului Tulp era despre boală, suferinţă, moarte, iar a artistului care l-a pictat – despre „mîntuirea“ prin artă: lumea făcută pentru a ajunge într-o carte sau într-un tablou. Peste secole, confratele său Barnard ne predă altă Lecţie…: despre intervenţiile ştiinţifice asupra corpului uman şi despre mutaţiile speciei în vremuri high tech, astăzi şi mai şi, căci din 1967 şi din 1979 inovaţiile în materie au curs valuri-valuri, multiplicînd grefele, transplanturile, implanturile, pînă la reconstrucţii, clonări şi alte soluţii de ameliorare, de amînare a morţii şi a estetizării ei, de prelungire – în schimb – a vieţii.
Poemele lui Hurezeanu doar sugerează asemenea evoluţii, fără să pledeze pentru ele. Perspicace şi cu bune antene, autorul vede şi înţelege ce se întîmplă. Temperamental, e mai degrabă un nostalgic, moderat însă: preţuieşte „patina“ zidurilor şi a cărţilor de altădată, ceea ce nu înseamnă că abdică de la condiţia de observator actual, unul critic, sceptic, dar conectat la actualitate.
Cum am făcut-o şi aici, în cîteva paragrafe, comentatorii Lecţiei de anatomie au insistat asupra formulei de personalitate a autorului. Poemele lui Hurezeanu la aşa ceva îndeamnă: nu frapează prin originalităţi retorice, nu cer analize de tipare definitorii. Au – totuşi – un aer al lor, lăsînd impresia întîlnirii cu un autor de clasă. Stilistic, sînt notaţii cursive, narative ori reflexive, aproape prozastice, fără elipse şi fracturi sintactice, poate – uneori – fulgurante, însă părînd întotdeauna dezinteresate de elaborările formale (după cum se poate constata şi comparînd versiunile din reviste ale unor poeme incluse apoi în carte: iniţial scrise fără majuscule la fiecare rînd, adăugate abia în Lecţie…, şi „tăiate“ altfel la dreapta, deci fără mare importanţă acordată decupajului pe versuri, ceea ce dovedeşte că prioritatea e a mesajului, a conţinutului, nu a formei). E greu de spus de unde vine – atunci – sentimentul de omogenitate totuşi stilistică: probabil din transcrierea observaţiilor şi a reflecţiilor fără suplimentare eforturi de frazare, deci din absorbţia personalităţii – gîndire, psihologie, sentimentalism – în limbajul poematic. Discretă în textele scurte, cu contururi de stampe atemporale, reţeta e mai evidentă acolo unde mixajele trecut-prezent nu mai sînt învăluite în aburi retro, în special în ampla Lecţie de anatomie a doctorului Barnard, întinsă pe cîteva pagini şi unde versurile devin turbionare: reflecţie agitată asupra vieţii în faţa morţii ori a morţii amînate, în faţa inimii scoase la vedere, expuse în amfiteatrul plin cu studenţi medicinişti, şi – totodată – transformate în motiv obsedant, în sursă de brainstorming la temă. Mai calmă în alte texte, poezia lui Hurezeanu, în continuare reflexivă şi livrescă, amestecă aici corporalitatea şi intelectualitatea, într-un impresionant simultaneism visceral-speculativ.
Exemple, citate ilustrative – la îndemînă în ediţia de faţă.

Ultimele, primele, cartea a doua, a apărut la 15 ani după Lecţia de anatomie (din 1979 pînă în 1994), la 12 de la plecarea autorului în străinătate şi la cinci după prăbuşirea comunismului în România şi în întreaga Europă Centrală. Fără răsturnarea regimului un autor exilat n-ar fi putut – evident – publica din nou în ţară, dar mai important decît pragul dintre epocile politice e cel al emigrării. Ce schimbări se produc în felul lui Emil Hurezeanu de a scrie poezie după evadarea în lumea liberă?
Pentru a le sesiza trebuie reconstituită cronologia poemelor. Cînd a apărut cartea, autorul şi-a dorit în primul rînd să revină, să se reîntoarcă în literatura română. Nu l-a interesat să delimiteze etapele evoluţiei sale, ci – dimpotrivă – să facă o demonstraţie de continuitate. Drept care n-a mai publicat Primele, ultimele, cum îşi anunţase într-un articol proiectul („Kwakiutl“, Dilema, nr. 45, 19-25 noiembrie 1993), ci, inversînd termenii, Ultimele,primele, de fapt fără delimitare strictă, alternînd imprevizibil texte mai vechi şi mai noi, fără secţiuni şi fără o construcţie de ansamblu, cum procedase în Lecţia de anatomie. Pregătind ediţia de faţă, l-am invitat să precizeze momentul scrierii şi în puţinele cazuri de texte nedatate în volumul din 1994. După care, cu acordul său, le-am reordonat cronologic, despărţindu-le în Primele, texte scrise fie înainte de Lecţia…, cele mai vechi din 1975, fie de după, pînă la emigrare, respectiv în Ultimele, din 1983 şi pînă în 1990-1991 (patru poeme). În continuarea lor trebuie citite cele două publicate în 1996 în Vatra şi în România literară, reproduse acum ca texte Din periodice.
Numărătoarea am făcut-o în secvenţele biografice: vorbim despre 25 de poeme de dinainte de emigrare, scrise pînă la Lecţie… şi după, pînă în 1982, şi de 11 din anii de exil, plus cele două din reviste: 25 plus 13.
Cel puţin în cazul textelor recuperate în 1994 drept „primele“ şi datate pînă în 1979, cînd apare Lecţia de anatomie, s-ar deduce că autorul le-a considerat valabile, dar, de vreme ce n-au fost incluse în volumul de debut, fie nu se integrau acolo, fie ar fi fost prea ofensive din punctul de vedere al regimului comunist. Primul dintre cele cinci crochiuri datate 1975 chiar e tăios, cu o aluzie ideologică: „Hanseatic schimb de valori/ Se cutremură la gîndul lui Marx“. „Istoria trebuie cunoscut şi de noi“, stă scris în cel de-al doilea, unde e vorba şi despre „cancelarii îngheţate“ – şi nu despre cele ale profesorilor din şcoli, ci despre camerele de lucru ale decidenţilor politici („cronici încuiate/ În cancelarii îngheţate“).
Urmează Generaţia cîştigată, amplu poem din 1978, publicat pe o pagină a Echinoxului (nr. 8-9, august-septembrie 1979), neinclus în Lecţia de anatomie (autorul a fost de acord cu colegii din editură că nu e cazul să pericliteze apariţia atragînd atenţia, prin Generaţiacîştigată, asupra „pericolelor“ politice din carte; cenzura revistelor studenţeşti se făcea mai neglijent în epocă, în timp ce editurile erau mai atent supravegheate). Şuvoiul verbal din Lecţia… doctorului Barnard se declanşează aici din nou, într-un furios monolog etic adresat „comorienţilor mei de generaţie“. Frînturile de realitate, de situaţii recognoscibile sînt amestecate cu enunţuri figurate, chiar încifrate sau doar ambigue graţie montajului în contexte neclare, însă asumarea vehementă a imperativului verticalităţii morale e limpede.
Şi aşa mai departe, în alternanţe de cadre-stampă, cu tot mai numeroase inserturi etico-simbolice, şi schiţe mai cursiv-narative, cu ancore mai vizibile în realitatea imediată.
Apoi – versurile din exil, scrise cu conştiinţa că nu mai pot exista niciun fel de raporturi cu o eventuală cenzură. Nu înseamnă că poetul devine brusc explicit, făcînd jurnalism politic în versuri; nu-i stătea în fire! Frazarea rămîne poematică, menţinîndu-se uneori în zona ambiguităţilor expresive, alteori răbufnind furioasă. Criteriul ubicuităţii, purtător al unei dedicaţii adresate sibianului prin opţiune M. Ivănescu, cuprinde glose legate de convorbirile telefonice dintre cei doi poeţi, pînă cînd, pentru a evita problemele care se puteau ivi în urma interceptării de către poliţia secretă a regimului, pe cînd ambii erau în ţară sau de cînd mai-tînărul emigrase, „anumite lucruri importante/ Au devenit tot mai ocolite în poezie şi la telefon“!
Spectaculoasă e Declaraţia de absenţă, scrisă în 1983, cînd Hurezeanu se decide să nu mai revină în România. Meditaţie politico-etică în versuri, cu adresare la început privată, intimă, către o persoană a II-a feminină, apoi iarăşi colegilor de generaţie literară, cu multe referinţe directe la grupări şi situaţii din epocă: „Dar mai ţineţi voi minte, fete şi băieţi ai generaţiei/ mele/ Echinoxul trilingv, Cenaclul de luni, Dialogul, Amfiteatrul/ Forumul, Izvorul Mureşului, Festivalul Eminescu, Ars Amatoria,/ Podul, Festivalul de jazz de la Sibiu, Clubul A,/ Întîlnirile de la Sighişoara, serile la Costineşti,/ 15 septembrie la Cluj, 24 ianuarie la Iaşi, 25 decembrie la Bucureşti/ Toate mişcările acelea de masă mai mult bacoviene decît browniene/ Toată epoca aceea de libaţii îngrijorate şi strălucitoare/ Prin puritatea credinţei/ Ale cîtorva inşi fără prihană/ Fete şi băieţi care foloseau 32 de cuvinte pentru bucuria simplă/ Precum eschimoşii pentru zăpadă/ Cîrteau prin universităţi dogmatice/ Ştiau din inimă poeţi ruşi revoluţionari şi festivalul de la Newport/ Mobilizau rezerviştii spiritului pe teritoriul noii sensibilităţi“ ş.a.m.d.
Boumy şi Obişnuinţa cu Ioachim (primul său copil) sînt „ocazionale“, brodate pe mici situaţii cotidiene, de la care pornesc obişnuitele glisări ale poeziei lui Hurezeanu între planuri, textele crescînd prin aglutinări şi continuînd să dezvolte reflecţii general-umane, morale, politice.
Şi un Poem cu Brodsky, „poet din Leningrad, fost Petrograd“, emigrat – se ştie – în America şi laureat al Nobelului pentru literatură. Subiect neplăcut pentru regimurile comuniste din Uniunea Sovietică, din România, din tot „lagărul socialist“. Brodsky fiind pomenit şi în „Chiar dacă veţi muri, veţi trăi“, unul dintre cele două texte din 1996, naraţiune pe tema morţii, iar şi iar filozofico-etică, cu pornire de la date biografice concrete (dedicaţie: „În memoria lor: Jacqueline du Pré, Ginger Rogers, Joseph Brodsky“).

Poezia lui Emil Hurezeanu – de citit, de recitit. Pentru autorul acestei „restituiri“ e şi o „reparaţie“ morală: căci, scriindu-mi în 1984-1985 cartea despre „începuturile noii poezii“ cu speranţa de publicare imediată, nu l-am putut include pe autorul Lecţiei de anatomie, deja aflat în exil şi voce a Europei Libere, deci aflat pe lista numelor de scriitori interzişi. Pînă la urmă, după amînări succesive, opul meu s-a tipărit abia după 20 de ani, sub titlul Flashback 1985: Începuturile „noii poezii“ (2005). Am explicat atunci în prefaţă de ce Hurezeanu lipsise şi continua să lipsească: îmi publicam cartea aşa cum o scrisesem, ca document al unei vîrste şi al unei epoci. Ce-i drept, menţionam undeva Lecţia de anatomie, fără numele autorului; şi i-am pomenit pe cei „trei poeţi de prim-plan“ din valul „echinoxist“ al generaţiei noastre, dînd apoi doar două nume, Marta Petreu şi Ion Mureşan, al treilea fiind… Dar n-am adăugat nimic în text; doar – ziceam – lămuririle introductive. Acum, simultan cu ediţia a doua a Flashback…-ului, reluat ca tandem de volume, sub titlurile „Generaţionismul“ literar.Concepte, istorie, mărturii şi Începuturile poeziei postmoderne (1977-1985) (2016, tot la Paralela 45), propun ediţia Hurezeanu şi prefaţa însoţitoare…
Concluzia reia premisa: jurnalistul Emil Hurezeanu ocupă avanscena, însă nu ne putem permite să-l uităm pe poetul omonim. Să adaug că, în rol literar, el mai are la activ, din anii de început, cronicile de carte din Echinox, poate şi din alte reviste, iar după emigrare – de la Europa Liberă („am început să lucrez la Europa Liberă. Am început cu cronici literare – asta ştiam să fac cel mai bine. Scrisesem deja cronici literare la Echinox, cronici de poet, nu de critic“ – interviu în Observator cultural, loc. cit.), tot din juneţe – cronicile de film din Tribuna, apoi articole şi interviuri de scriitor (doar o selecţie e inclusă în secţiunea de Mărturii a ediţiei de faţă), iar din ultimii ani – un număr de eseuri de excepţional rafinament al evocărilor, cum sînt cele despre M. Ivănescu (în volumul M. Ivănescu 80, Editura Paralela 45, 2011), Cornel Regman (postfaţă la o ediţie de aforisme ale aceluia, Reflexii şi reflexe, Editura Curtea Veche, 2011), Ion Vartic (în Apostrof, nr. 5, mai 2015) etc. Şi aceste texte vor trebui „recuperate“ între coperţi de carte.
Chiar dacă ar fi vorba doar despre poezia mai puţin importantă a unui mare jurnalist, despre a sa „violon d’Ingrès“, şi tot ne-ar merita atenţia. Însă mult prea zgîrcitul autor Emil Hurezeanu, cu cele nici o sută de texte în versuri pe care le-a publicat, e un poet adevărat, indiferent că a scris mult, puţin, că s-a exilat şi că a devenit ziarist. În imediat, cum explicam la începutul acestei prefeţe, prezenţa sa publică, în actualitatea politico-diplomatico-mediatică, ia ochii şi-l „marginalizează“ pe poet. Dar revanşa acestuia din urmă va veni, căci el, poetul Hurezeanu, are contraargumente solide pe termen mult mai lung…