a8

Specia criticului poet

Ovidiu Pecican

Destinul actual al criticii literare pare, dintr-un anumit unghi de vedere, pecetluit în România. S-ar spune că peste trei decenii de practică într-ale receptării beletristicii şi de comentariu de carte nu mai ajung pentru a acredita definitiv o voce avizată. Iar dacă aşa stau lucrurile, atunci o carenţă majoră a culturii noastre pare să se facă sesizată: incapacitatea de a produce şi de a urma examinarea lucidă a producţiei literare, inapetenţa faţă de observaţia şi faţă de judecată de valoare. Lucrul acesta este grav, pentru că se produce după ce, destulă vreme, sacerdoţiul critic a stârnit emulaţie şi admiraţie, a grupat forţele creatoare din câmpul literaturii sub câte o flamură (ea se putea chema Dacia literară, Junimea, Revista nouă, Viaţa românească sau Semănătorul ori Sburătorul, după caz) care nu a dus proza, romanul, nuvela ori dramaturgia pe drumuri înfundate, ci a depistat şi a creat vaduri numai bune pentru evidenţierea strălucirii şi performanţei.
Cine poate spune azi, cu mâna pe inimă, că, să zicem, Al. Cistelecan de la Târgu-Mureş, Nicolae Oprea de la Piteşti ori Constantin Cubleşan de la Cluj au izbutit să stârnească furtunile şi emulaţia de mare impact pe care să o putem compara cu cele legate de numele lui Kogălniceanu, Maiorescu, Hasdeu, Ibrăileanu, Iorga ori Lovinescu? S-a petrecut un accident iremediabil între timp, iar secolul al XX-lea, care, în multe privinţe, a fost unul al reculurilor, al aglutinărilor, al resorbirilor şi surpărilor, a adus, în a doua lui parte, şi un anume faliment al vocii critice în cultura română. În parte el va fi venind dinspre centralismul statal şi cultural pe care l-a cultivat. N-ai vedea, pasămite, bine decât de pe Dâmboviţa performanţa literaţilor autohtoni… (Nimeni nu o spune expres, dar destui o înţeleg tacit.) Pe de altă parte, faţă de criticii de Bucureşti, mai aproape – fizic şi geografic – de putere şi deci susceptibili a fi mai uşor subordonaţi şi controlaţi (chiar şi de n-a fost mereu aşa), cei din provincie prezentau dezavantajul distanţei, al risipirii în teritoriu şi al accesului la voci mai puţin înzestrate cu percutanţă naţională.
Pe acest fundal al unei estompări a trecerii la public a cântăririi valorice a literaturii se înscrie şi activitatea laborioasă şi consecventă a lui Gheorghe Mocuţa, condeier cu palmares bogat, ilustrat ritmic datorită condiţiei de redactor al Arcăi arădene de peste un sfert de secol. Format în ambianţa universităţii timişorene (ca Al. Ruja şi alţi comentatori ai fenomenului literar actual), talentul lui Mocuţa s-a dezvăluit în poezie şi în exerciţiul cumpănirii axiologice asupra specimenelor literare (după un tipar pe care l-au ilustrat şi Iorga ori Călinescu, fiecare în felul lui, dar şi A. E. Baconsky, cu mai mică discrepanţă între performanţele dintr-un domeniu faţă de celălalt). De altfel, Arca a ştiut să adune mai multe asemenea figuri cu afinităţi similare, Vasile Dan şi Romulus Bucur fiind, şi ei, atât talentaţi producători de poezie, cât şi instanţe critice. La Oradea, „la o azvârlitură de băţ“, aceeaşi configuraţie o etalează şi Ioan Moldovan şi Traian Ştef. Şi enumerarea ar putea continua, făcând înconjurul ţării pe toate laturile… Frecvenţa mai recentă a cazurilor de acest fel, care atestă o fertilă întâlnire între harfa poetică şi scalpelul critic, merită cuvenita atenţie, fiind un fenomen care evidenţiază sursa comună a creativităţii artistice şi a reflexivităţii asupra ei, două momente ale aceleiaşi dinamici şi, totodată, înzestrare dublă care, dacă nu izbuteşte mereu să confere un plus practicii lirice, cu siguranţă oferă un supliment de înţelegere criticului.
Revenind la Gh. Mocuţa, el a publicat pe firul timpului un număr de volume care între timp a devenit considerabil, vădind o constanţă a prestaţiei în domeniu: La răspântia scriiturii (1996), Pe aceeaşi arcă (2001), Sistemul modei optzeciste (2004), Întoarcerea lui Ulise: Receptarea teatrului lui E. Ionescu în critica românească(2007), Pasiuni la capătul nopţii (2008). Ele au jalonat un traseu elegant şi copios, totodată, constituind precedentele faţă de cel mai recent volum al autorului, Lecturi libere într-o ţară ocupată (Deva: Emia, 2015, 232 p.). Şapte volume, printre care unul abordând monografic impactul contribuţiei teatrale ionesciene asupra comentatorilor din „ţara tatălui“ acestui dramaturg – sintagma îi aparţine Martei Petreu –, iar celelalte sunt comentarii de actualitate, ar trebui să consacre numele celui care le-a scris. Nu se poate spune că numele lui Gh. Mocuţa nu se bucură de o anumită circulaţie printre literaţii noştri. Şi totuşi, ceva anume încă mai lipseşte dintre ingredientele consacrării.
Acest lucru nu înseamnă că scrisul criticului arădean ar duce lipsă de ceva. El este pe deplin articulat, elegant şi sintetic, analitic şi elocvent, neputându-i-se reproşa nici lipsa de expresivitate, nici vreun alt neajuns. Ceea ce îi întârzie consacrarea naţională ţine de receptare şi, mai ales, de unele prejudecăţi, aş crede. Ca membru al unei redacţii literare din vestul ţării, Gh. Mocuţa deţine un oficiu specific, trebuind să înregistreze, pe cât se poate, nu doar vârfurile unei producţii de carte actuale din întreaga ţară, ci şi noile titluri apărute prin grija condeierilor din regiunea lui. Faptul este de natură să îl onoreze, căci semnalările semnate de el pun în valoare autori şi cărţi pe care nu mulţi alţi colegi de breaslă se vor strădui să le comenteze. Într-o viziune literară regională, de felul celei pe care o promovează programatic criticul timişorean Cornel Ungureanu – unul dintre foştii dascăli universitari ai cronicarului de la Arca –, Gh. Mocuţa jalonează o hartă a actualităţii literare, stabilindu-i formele de relief. Din păcate însă, cum circulaţia actuală a cărţii rămâne, ea însăşi, regională, cititorul din celelalte provincii istorice ale României poate citi ce scrie Mocuţa, nu de puţine ori, fără a cunoaşte volumele despre care se pronunţă. Aşa se întâmplă şi în volumul recent apărut, căci dacă Herta Müller, Norman Manea, Gheorghe Schwartz, Daniel Vighi ori Viorel Marineasa publică la edituri vizibile în rafturile librăriilor de pe tot teritoriul (urban) românesc, mulţi alţi scribi ai Vestului contemporan dau la iveală producţiile beletristice proprii în edituri mai puţin accesibile prin intermediul librăriilor. Aşa se întâmplă – dau aleatoriu câteva exemple de autori din cuprins – cu Ion Corlan, Minerva Chira, Ioan Dehelean sau Pavel Gătăianţu, de negăsit „la liber“, din pricina relei distribuiri. În astfel de condiţii, o prejudecată împământenită va evidenţia că scrisul lui Gh. Mocuţa, oricât de seducător ar fi, s-ar exersa uneori în registre minore ori privilegiind o anume ex-centricitate, când, de fapt, ar trebui să se aplice numai şi numai titlurilor de merit. Sigur că un astfel de raţionament rămâne discutabil, întâi pentru că nu poţi judeca astfel de verdicte fără a şti conţinutul volumelor despre care scrie, iar apoi pentru că opţiunea alternativă la procedura mocuţiană ar fi să se scrie la infinit despre aceleaşi câteva cărţi şi despre aceiaşi autori pe care i-au validat, deopotrivă, punerea mai izbutită în circuitul receptării şi oficierile câtorva sacerdoţi din capitală sau din capitalele regionale româneşti (Timişoara, Cluj, Iaşi).
Pornind fără asemenea parti-pris-uri la drum, lectura criticelor lui Gh. Mocuţa prilejuieşte întâlnirea cu un autor matur şi cumpănit – două atribute care nu ţin nici de vârstă, nici de temperament, ci de o anume alcătuire interioară – şi care garantează întrucâtva validitatea perspectivei critice şi a concluziilor evaluative. Faptul se vede mai cu seamă acolo unde obiectul măsurătorilor îl face un nume şi o carte care au avut deja vreme să achiziţioneze o reputaţie sau să o confirme. Un exemplu, legat de numele Hertei Müller: „Literatura română îşi are în proaspăta laureată a Premiului Nobel un ambasador reticent, dar obiectiv faţă de mentalitatea lumii posttotalitare şi care crede că românii şi-au irosit şansele politice; dacă ar mai trăi în România, spune ea, ar înnebuni a doua oară“. Un altul, aducându-l în scenă pe Norman Manea: „un spirit tonic care veghează cu luciditate şi moderaţie nu doar asupra istoriei şi destinului nostru, ci şi asupra deciziilor de acum pentru mai târziu…“ Cum se vede, Gh. Mocuţa nu evaluează doar calitatea literară a autorilor şi a cărţilor semnate de ei, ci şi raportarea lor la realitate, „ambientarea“; şi nu se teme de verdictele aspre, uneori radical critice ale acestora, ceea ce mă face să îl socotesc un judecător informat, nuanţat, drept şi demn de a fi citit cu întreaga deschidere a unui cititor binevoitor.