a5

In memoriam Mihai Dragolea

Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor anunţă cu durere încetarea din viaţă a scriitorului Mihai Dragolea.
Odihnească-se în pace!

MIHAI DRAGOLEA (13 februarie 1955, Petroşani/Hunedoara – 6 iunie 2016, Petroşani). Critic literar, prozator. Facultatea de Filologie a UBB Cluj (1980). Debut absolut în Echinox, 1976. Doctorat cu teza Literatura fragmentară, 1998. Volume: În exerciţiul ficţiunii: Eseu despre Şcoala de la Tîrgovişte, eseu, 1992, 2006; Arhiva de goluri şi plinuri: Literatura fragmentară, eseu, 1998; Călătorii spre muchia de cuţit, proză scurtă, 1999; De departe spre aproape, roman, 2001; Colecţia de mirări, secvenţe, 2005; Funcţionar la singurătăţi sau Contabilul de imagini, 2007; Epiderma de bazalt, Colecţia de mirări 2,2011; Proces de creponare cu păianjeni, zmeură şi ceaţă, 2013. Prezent în volumul În lumea taţilor, 2004. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Colaborează la Echinox, Vatra, Steaua, Tribuna, Apostrof, Euphorion, Observator cultural, Contrapunct; de asemenea, la Radio Cluj.

Criticul îşi începe cariera în gruparea „Echinox“, aparţinînd promoţiei care, în jurul anilor ’80, se afiliază mişcării literare a optzecismului, de orientare postmodernistă. Noua mişcare impune un alt mod de a înţelege şi de a practica literatura faţă de generaţia anilor ’60-’70, găsindu-şi găsindu-şi corespondenţe, şi afinităţi, printre altele, cu reprezentanţii „Şcolii de la Tîrgovişte“. „Şcoala“ însăşi îşi relevă constantele definitorii în orizontul poeticii configurate de scriitori optzecişti. E unul dintre precursorii optzecismului şi, totodată, un contemporan al lui în viaţă. Într-o asemenea ambianţă, pentru Mihai Dragolea scriitorii „tîrgovişteni“ reprezintă arhetipuri ale noii literaturi şi constituie tradiţia modelatoare şi legitimatoare a propriei existenţe literare. Cartea are întrucîtva aspectul unui caleidoscop scînteietor […] El însuşi prozator, proprietar subtil-umoristic al unei mitologii derizorii a universului cotidian şi a faptului divers ca enormitate caricaturală, Mihai Dragolea a configurat în eseul său imaginea tulburătoare a unei societăţi secrete care locuieşte esenţial un spaţiu scriptural. (Petru Poantă)
Oricite completări, reproşuri, sugestii sau observaţii ar fi făcute, meritul acestei cărţi de debut [În exerciţiul ficţiunii] de a fi primul eseu monografic despre Şcoala de la Târgovişte nu poate fi umbrit. Speculaţia exegetului, în regimul unei critici de identificare, are nu de puţine ori graţie şi rafinament în interpretare. Coordonatele majore ale unui fenomen estetic singular sînt descrise cu discernămînt şi bogăţie de argumente. Cartea lui Mihai Dragolea relevă cu inteligenţă critică un mecanism particular de ficţionalizare şi estetizare a autoportretului epic. (Ion Simuţ)
Remarcabil critic literar în juneţe, semnatar a sute de cronici şi eseuri risipite prin revistele culturale ale anilor ’80-’90, cu unele intervenţii, mai rare, şi astăzi, autor al primei cărţi consacrate vreodată Şcolii de la Târgovişte, apoi al unei teze de doctorat despre literatura fragmentară (apărute în 1992 şi 1998), Mihai Dragolea s-a metamorfozat către finele anilor ’90 în prozator – unul dintre cei mai valoroşi pe care-i avem. Cehovian şi caragialian în reţeta proprie, observator atent al realităţii din jur, cu ochi în acelaşi timp tandru şi necruţător, atras mai ales de varietatea uimitoare a tipologiei umane, a mentalităţilor şi moravurilor, el a publicat din 1999 încoace patru culegeri de proze scurte (în 1999, 2005, 2007 şi 2011) şi un microroman (2001), la care-l adaugă acum pe al doilea. Nimic spectaculos, la prima vedere: povestea unei scurte întoarceri acasă în Dominin, sat romano-săsesc, prilej de regăsire a unui loc scăpătat şi de reamintire a trecutului, cu o întreagă pleiadă de figuri, care de care mai derizorii. Tot într-o autoironie diminuantă o ţine şi personajul narator, afişând, în pragul senectuţii, o blândă resemnare. Ascunde – de fapt – un caracterolog de observaţii subtile şi un filozof de reflecţii profunde, deghizat în raisonneur umil, autor al unei lungi epistole provinciale adresate unui amic profesor, plecat în lumea largă, la Paris. La scară încă mai mare, va transcrie şi jurnalul de călătorie al unei june de peste Ocean pe Vechiul nostru Continent. America, Europa, Parisul, Domininul – aceeaşi poveste, de fapt. Totul – într-o scriitură de mare fineţe, pe firul căreia istoria vesel-amară a satului cu pricina se transformă pe nesimţite într-o imagine a lumii şi într-o meditaţie asupra sensurilor generale ale vieţii… (Ion Bogdan Lefter)
Doctor în literatură fragmentară, Mihai Dragolea a publicat până acum două cărţi de eseuri (În exerciţiul ficţiunii, 1992, despre Şcoala de la Târgovişte, şi Arhiva de goluri şi plinuri, 1998) şi două de proză (Călătorii spre muchia de cuţit, proză scurtă, 1999, şi De departe spre aproape, roman, 2001). Comentând prima sa carte, îi descopeream plăcerea de a compune şi interpreta un rol, cu dezinvoltură şi, uneori, cu o emfază simpatică, de a experimenta schimbări de registre, jocuri stilistice, puneri în pagină, contagieri imagistice în umbra cărţilor desemnate drept coloane de lumină. Vag sentimental şi gălăgios cu măsură, „ameţit“ de beţia lecturii, îşi îngăduie răsfăţuri de colecţionar capricios fie că e vorba despre cărţi comentate, despre ficţiuni ori despre viaţă pur şi simplu. M. D. alege ipostaza de spectator atent până la indiscreţie şi îngăduitor până la nesocotirea detaliilor „reale“. Cărţile şi întâmplările prejmei, deopotrivă, sunt frecventate ca ţinuturi virgine, cu uimire, cu naivitate jucată. Referinţele altora despre aceeaşi realitate scripturală ori existenţială sunt oarecum facultative. Atitudinea sa e, până la un punct, camilpetresciană (face pasul de la „mă duc oriunde se deschide o stradă nouă“, maniera personajului curios şi iscoditor, la „deschid o stradă nouă oriunde mă duc“, gesticulaţia orgolioasă şi îndrăgostită de începuturi şi întemeieri a scriitorului însuşi). Până la un punct, ziceam, căci M. D. pătrunde în atmosfera rarefiată şi aristocrată a târgoviştenilor, de pildă, cu un apetit comunard, avid şi iconoclast, nu cu voinţa obstinată de altitudine. Oficiază când „din balcon“, când dintr-un colţ de pagină, într-o superbă neorânduială, interesat să intrige, să atragă atenţia. (Irina Petraş)
Structural, Dragolea este undeva la mijloc între „simţul enorm“ şi „văzul monstruos“ ale lui I. L. Caragiale, cu o perspectivă ironic-corozivă împinsă mai degrabă înspre „drăgălăşeniile“ fostului client de la Gambrinus decât înspre râsul cavernos al colegilor săi de breaslă. Ceva din tandreţea epică a lui Creangă intră şi ea în această mixtură, medalioanele lui Dragolea (două-trei pagini, arareori patru) fiind eseuri concentrate de micropatologie cotidiană, surprinsă de regulă „într-o lume zăpăcită rău de tot de atâta tranziţie“, în rândul căreia zăpăceala de sistem generează zăpăceli de comportament şi de reacţie concatenate, autorul sesizând distrat şi cu simţurile acutizate la maximum paranoia blândă a vieţii noastre de fiecare zi, exhibată în gări şi în garnituri de tren insalubre, în pieţe unde se vând viguroase „salate bărbăteşti“ sau – la limita extremă – în alcovuri conjugale aparent cuminţi, împărţite cel mai adesea între bovarism şi duplicitate, cu accese de senzualitate bine drămuite, divizate între respectabilitatea socială şi dorul de ducă, noul „drog“ al românului de rând fiind acela de a-şi îndrăgi iubita lăsând-o pentru o alta, de a-şi iubi ţara părăsind-o şi de a-şi „exporta“ cât mai repejor copiii, ca marcă a standardului social şi a succesului. (Ştefan Borbély)