a23

Horia Bădescu

0. Cu rare excepţii, doar din limba franceză şi aproape numai poezie. Au fost multe satisfacţii, dar cartea pe care am tradus-o cu mare bucurie şi cu sentimentul reuşitei depline, nu doar din perspectiva substanţei poetice, ci şi a tropilor şi versificaţiei, a fost volumul belgianului Henri Cornéllus, Îmblânzitorul de himere. Şi dacă nu ne referim doar la cărţi, traducerea unora dintre cele mai cunoscute balade ale lui Villon.
1-3. „Traduttore – traditore“ a devenit deja un truism. Numai că a traduce nu înseamnă a trăda, ci tocmai contrarul. Înseamnă a împărtăşi poezie şi umanitate, a face să treacă dintr-o limbă în alta emoţia, strigătul şi suspinul, tăcerea, gândul, imaginarul. Înseamnă la urma urmei a face să treacă dintr-o limbă în alta omul generic, omul atemporal care locuieşte mereu şi în ciuda a toate omul temporal, efortul de a arunca o punte peste prăpastia pe care modernitatea a deschis-o între cei doi şi despre care vorbea Saint-John Perse.
Arta traducătorului constă în a regăsi în limba cea nouă imaginea asociată, conotaţia psihologică obligată a metaforei, cum o numea Michel le Guern, aceea care face să renască în cuvinte emoţia originală, tensiunea şi sunetul neaşteptat pe care tăcerea poetică îl primeşte din cealaltă limbă. A reconstitui pe această bază, precum un arheolog, metaforele şi prin ele poemul în toată splendoarea sa şi întregul său sens.
Recreare la nivelul tropilor, actul traducerii trebuie să păstreze sensul, trăirea, umanitatea unică a originalului pentru a nu trăda poemul. Şi deopotrivă ritmul, coloana dorsală a acestuia, cel care face specificitatea vocii poetice. Iată de ce acela care se angajează  în această muncă atât de dificilă ar trebui să satisfacă trei exigenţe. Să fie nativ în limba în care se face traducerea, să cunoască bine sau foarte bine limba originalului şi mai ales să fie el însuşi un bun poet. Or, se întâmplă nu de puţine ori ca nu toate cele trei condiţii să fie reunite. Iată de ce suntem adesea obligaţi să vorbim mai degrabă de trădări decât de traduceri. Însă ce satisfacţie atunci când ne aflăm în faţa unei performanţe adevărate. Când putem împărtăşi umanitatea noastră profundă. Merită să înduri povara traducerii pentru aşa ceva!
Cât despre impasuri, ele survin deseori, mai ales la nivelul prozodiei, când e vorba de poezie clasică, sau al echivalării acelor construcţii expresive care aparţin doar uneia sau alteia dintre cele două limbi. Dar ce bucurie, după ce le-ai depăşit!
2/5. Traducerea, mai ales în domeniul poeziei, nu poate fi altceva decât o chestiune de afinitate, de vecinătăţi care-şi răspund şi care răspund asemănător, din perspective poetice şi umane, provocărilor lumii şi existenţei. Aşa încât, socotesc drept cel mai potrivit termen pentru această relaţie fraternitatea, care poate ajunge până la geminitate, iată un barbarism pe care-l chem din aura cuvântului geamăn. Tocmai de aceea am preferat să fiu totdeauna, gracieusement!,  „agent literar“.
4. E foarte bine că e aşa în România! Prin alte părţi, acolo unde, destul de rar, mai există uniuni de creaţie, situaţia e diferită. Nu am ştiinţă despre traducători, care să fie doar  traducători, membri ai Société de gens de lettres. Însă materialiceşte traducătorii sunt mai bine plătiţi decât autorii înşişi!
6. Cred că destul de bine. Cât despre nemulţumiri, netraducând la comandă şi deci neputând să emit pretenţii, singurul motiv de nemulţumire e lipsa de timp.