a9

„Aceasta este cartea Esterei“

Emanuel Modoc

          Unul dintre cei mai proteici autori ai generaţiei 2000, a cărui forţă stilistică (şi, implicit, constanţă valorică) nu poate fi contestată, în ciuda schimbării registrelor sau a aplombului la nivel tematic, este Ştefan Manasia, o ocurenţă rară în poezia contemporană. Spun asta deoarece o întrebare serioasă cu privire la imaginea douămiismului se impune: cum poate un autor cu (deja) patru volume publicate pe parcursul a mai bine de un deceniu să îşi păstreze vitalitatea şi prospeţimea scriiturii, subtila calofilie şi afinitatea pentru forme poetice datate (fără a suferi carenţe valorice)? Răspunsul vine de la sine: există autori care reuşesc, în continuare, să convingă. Chiar dacă, prin cuminţirea registrelor, ar putea, la o primă vedere, să întâlnească un public circumspect.
E un loc comun, deja, faptul că Manasia nu s-a ferit niciodată de mizele mari ale poeziei (fapt demonstrat în Motocicleta de lemn şi în Bonobo sau cucerirea spaţiului), la fel cum nu a evitat nici experimentul poetic şi nici eventualele reconcilieri cu tradiţia poetică autohtonă. În acest sens, Ştefan Manasia este autorul contemporan cu cea mai rezistentă capacitate de reinventare, iar Cerul senin (Charmides, 2015) probează mai departe (şi cu succes) această ipoteză. Evident din capul locului este curajul „transsubstanţierii biografiei“ într-un proiect mai ambiţios decât ar părea (într-o măsură mai mare, aş îndrăzni să spun, decât Radu Vancu, v. Andrei Terian pe coperta a patra a volumului 4 A. M. Cantosuri domestice). Foarte puţin din imaginarul aflat în deplină covalenţă cu disoluţia societăţii, întâlnit în Motocicleta de lemn, un volum intimidant, parcă ieşit din magma creativă a unui George Miller pribegind prin periferiile est-europene sau din regresia postapocaliptică în tribalism, într-un soi de Cloud Atlas care, la fel ca şi în romanul lui David Mitchell, lasă umanităţii loc pentru redempţiune, nu mai supravieţuieşte noului volum. Cerul senin se află departe de cruzimea estetică (şi estetizantă) în care sadismului poleit ostentativ cu instanţele glitter ale unei adolescente cu tenul curat, care te stârneşte numai pentru a te surprinde, apoi, în chip oribil, crăpând seminţe în casa scărilor şi scuipând pe trotuar, îi ia locul o sensibilitate uluitoare în faţa faptului mărunt şi a convivialităţii familiale. Abia aici, Estera, copilul pur, dar matur într-un mod deloc forţat de/prin cruzimile realităţii, devine nucleul tare al volumului, instaurând o nouă etică şi o nouă ontologie. Imaginea fiicei, un bizar (dar reconfortant) aliaj de genialitate naivă, tributară copilăriei romantice, şi vervă anarhistă, ca marcă a moştenirii parentale (păstrând totuşi proporţiile), ghidează întreg parcursul volumului (în)spre o stare de moleşitoare beatitudine a instanţei lirice. De aici şi titlul solar al volumului, care, departe de a anunţa o ruptură de poetică (Manasia rămâne totuşi acelaşi convulsiv şi vizionar ayatollah al douămiismului poetic), ne atenţionează totuşi asupra caracterului soteriologic (în sens etimologic) al „esterologiei“.
Reactivitatea poeziei lui Manasia în faţa intemperiilor şi neliniştilor interioare vădeşte caracterul ei inerent de a sintetiza în orice formă, fie prin poeme ample, precum Fetiţa lui Darth Vader, fie prin texte esenţializate (haikuurile sau seria Ars Amandi), un discurs volubil. Manasia cultivă o poezie a simplităţii şi a frumuseţii spontane: „În lunca suferinţei vieţii mele/ arinii şi răchitele-s argint topit;/ sacii de pempărşi stivuiţi sub stele/ păzesc ovalul pond azi otrăvit“. Dacă la începutul volumului putem vedea clar o iniţiere a fiicei într-o lume văzută prin ocheanul caleidoscopic al tatălui (parcurgând întreg spectrul cromatic, chiar şi la nivel simbolic): „Din autobuz i-am arătat/ Esterei// copacul roşu ca-n/ Anotimpurile lui Kim-Ki-duk.// Mi-era teamă/ că o să accelereze şoferul// iar ea va pierde per sempre/ miracolul“, parcursul evolutiv al copilului se transformă, progresiv, într-o dublă iniţiere, precum şi într-o dublă contaminare, căci atât tatăl, cât şi fiica evoluează: „Dumnezeu arată, cum ştim,/ imaginaţie limitată./ Natura-şi descoperă doar/ potecile ei întortocheate.// Fetiţa mea are râsul lui Newman,/ guşiţa răsfăţatului de bunătăţi./ Nu jambalaya, nu iaurt dietetic/ nu aripioare de pui de la KFC/ ca-n serialul de peste ocean./ E-n alergare tot timpul, ca/ Newman, the postman, şi râde/ şi ştie că ziua supremaţiei, ziua recunoaşterii ei, / a sosit. Foşti colegi de liceu// le-au dedicat actorilor/ seinfeldieni/ filmuleţe pioase pe Youtube./ Despre mica Estera tatăl ei/ tastează poeme, desigur,// numai pentru că Dumnezeu are/ imaginaţie limitată“.
În amplul poem narativ Fetiţa lui Darth Vader, metafora centrală („Copiii mici sunt ca vinul“) dă, la fel, seama de acest dublu ghidaj întru iniţiere: „Tăiem liniile din palma lui (N)aum cu bicicleta mea insectiformă. Când soarele coboară în smârcul de pe Canal, eu îmi ridic şi depărtez de roţi picioarele, iar tu, în scăunelul alb, îndrepţi degeţelul spre cerul senin, ca şi cum fiinţele longiline ale văzduhului ar şti, într-o secundă, că venim“. Dacă la Vancu poezia domestică nu iese din graniţele confortabile ale alcovului conjugal (şi unde exploziile calofile de toate intensităţile rămân comprimate într-o poezie care nu se poate depăşi pe sine, rămânând casnică şi cuminte), la Manasia totul inspiră, într-un mod volatil, aproape visceral, prin iubirea faţă de Estera. Refrenul „Copiii mici sunt ca vinul“ dă măsura acestei intensităţi a iubirii cultivate prin copil, căci aceasta vascularizează întregul corpus al volumului. Derapajele în patetism sunt puţine şi sparte compensativ prin câteva intervenţii rebele ale mai vechiului Manasia: „Sînt iarăşi în lumea gotică şi marină, smaragdie, sinilie, viorie: călătoresc întotdeauna dinspre Sud către Nord, de la şantierul naval spre cazinou, pe faleza de marmură, apoi prin ceea ce fusese odată un templu sau intrarea în anticul port (grecii, atlanţii, până în nordul unde sclipesc conductele de inox, sondele înfipte în insula reziduală). Aici e Recycle bin sau Fuckery. Aici ajunge totul, de aici pleacă totul. Energia, poluarea, hrana. Prostituate băute şi drogate îmi aţin calea. Le îndepărtez cu dosul palmei, scârbit“.
Tot din „vechiul Manasia“ fac parte şi poemele erotice din ciclul Taurul mecanic. Purtând, majoritatea, titluri „moştenite“ de la Kurt Cobain, strămoşul totemic incontestabil al autorului, aceste poeme mixează în chip fericit tematica hipertehnologică şi imaginarul postuman cu instanţele unei frumuseţi de tip „brave newworld“ (aşa cum, recent, doar Ştefan Baghiu, în Spre sud, la Lăceni, a reuşit să surprindă credibil), totul pe fondul unei „etici grunge“ moderate: „Ea n-are semnal/ dar ştie să emită semnale./ Când te târăşte de mână prin club/ prin mulţimea de polipi/ cu mânuţa ei fermă/ tatuată floral. Ai// urma-o chiar dacă la capătul holului/ v-ar aştepta o cuşcă/ sub masa de măcelărie./ Numai că ea râde acum –// asiatică stranie/ la lecţia de acupunctură. O// săruţi şi te muşcă/ şi milioane de fluturi/ subatomici îţi/ zboară de pe o arteră/ pe alta, şi mii de fiole/ de benzedrină li se/ sfărâmă de aripi./ Iar tu te întrebi/ aproape explodat/ de-atâta fericire:// Cum arată copilăria unui extraterestru?/ Ce parte din anatomia masculină ronţăiau/ reginele din epoca de piatră?/ Cine o să repartizeze clonele în/ piramida socială postumană?“ Un volum excelent, cap-coadă citabil, care demonstrează că Ştefan Manasia poate fi considerat un autor de prim-raft al poeziei româneşti actuale.