a7

Obolul

George Neagoe

Simona Antonescu a debutat la maturitate deplină cu Fotograful Curţii Regale (Cartea Românească, 2015). Întâmpinat favorabil, romanul s-a bucurat şi de succes editorial neobişnuit. Apăruse de nicăieri o prozatoare ce dispunea de resurse consistente. Tema nostalgică şi pasionantă, în viziunea unui segment de public, era tratată cu naturaleţe („de povestaş hipnotic“, afirmam atunci) şi cu o rară înţelegere a firescului. Evenimentele respectau sau încălcau cutumele. Naratorul omniscient accepta, în pofida abaterilor, cursul lucrurilor. Se adăuga atracţia de a studia zonele de interferenţă etnică şi confesională. Cineva şedea la vamă, aşteptând chemarea. Această atitudine a căpătat proeminenţă în a doua carte – Darul lui Serafim (Cartea Românească, 2016). Dincolo de întărirea opiniei pozitive faţă de abordare, ce nu vădeşte efortul de a folosi trucuri, trebuie semnalată conturarea unui proiect amplu. Simona Antonescu montează ficţiunea pe panoul istoriei monarhiei în România. E plăcut că ochiul nu se simte sâcâit, ca un fir de praf, de vreo intenţie ideologică. Atât Fotograful Curţii Regale, cât şi Darul lui Serafim sunt proze de reconstituire a moravurilor.
Graţie defectelor şi/sau calităţilor, indivizii sunt transformaţi în tipuri umane recognoscibile. Surplusul extraestetic atrage, spre binele pieţei, alte categorii de cititori. În Darul lui Serafim stau laolaltă, fără să-şi caute întâietatea, mondenităţile, detabuizarea, criza economică, ingineriile financiare, mecenatul regal, consolidarea României Mari, viaţa intelectuală şi artistică de pe mapamond şi discuţiile critice despre Marele Război (1914-1918). Printre atâtea contraste, atmosfera se degajează, deoarece îndărătul fluxului narativ stă o solidă bază documentară. Darul lui Serafim poate fi considerată o carte cu ofertă multiplă. Acţiunea se desfăşoară în Bucureşti, în noaptea de 20 spre 21 noiembrie 1932, de sărbătoarea Intrării în Templu a Maicii Domnului, cunoscută şi ca Vovidenie. Numele protagonistului are legătură cu momentul liturgic, explicându-se prin rugăciunea „Axion Estin“ (Cuvine-se cu adevărat…), în care Fecioara Maria îi întrece în laude pe îngerii cei mai apropiaţi de Dumnezeu: „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii“. Grila de lectură se conformează, aşa cum am precizat, unei rânduieli neinfluenţate de mode.
De aceea, probabil, scriitoarea îşi ascunde reacţiile afective, evitând, deopotrivă, idealizarea perioadei interbelice şi optica refractară. Stilul asimilează contradicţiile acelor ani, aşezându-le într-un tablou deschis spre pluralism. Singura mea obiecţie majoră ar fi că figura politică dominantă, Carol al II-lea, rămâne un personaj neizbutit, superficial, fixat în două piuneze: mariajul cu Zizi Lambrino şi afacerile oneroase. Există totuşi un motiv întemeiat al aşa-zisei insuficienţe. Disputa între principal şi secundar e nerelevantă, fiindcă, în imaginaţie, istoria conservă doar succesiunea faptelor, nu şi verosimilitatea afectivă a oamenilor de stat. Împăcând conflictele, Darul lui Serafim îşi găseşte culoarul estetic optim. Romanul înghite orice aspect reciclabil din epocă. E revanşa celor huliţi sau desconsideraţi pentru false pretexte. Celebrul industriaş Nicolae Malaxa intră în arenă ca un diplomat desăvârşit, purtând mănuşi indiferent de împrejurări si de interlocutori. El reprezintă pata de petrol care, deşi maculează, creează densitate (vâscoasă). Relieful lui, nu prea înalt, diminuează distanţa între protipendadă şi aristocraţia parvenită (pe de o parte) şi plebei şi nevoiaşi (pe de alta).
E personajul impecabil adaptat erei caracterizate de jazz şi matrapazlâcuri. E mafiotul filantrop, adept al slavei deşarte, crezând, cu inocenţă nu tocmai disimulată, că a încheiat un contract de sponsorizare cu Duhul Sfânt: „Ispita este lăsată pe pământ ca să fie ispită, Nicuşoare, continuă Malaxa, mijind ochii ca să poată privi Bucureştii prin fumul trabucului său. Dacă Dumnezeu nu l-a îngădui pe lume, printre oameni, pe Necurat, atunci el nu ar mai exista. Dar vezi că există“ (p. 77). Discursul magnatului, în prezenţa lui Nicuşor, şoferul şi confidentul lui, ascunde mentalitatea cărţii. Aparent, „Bunuţul“ i-a permis „Nefârtatului“ să secularizeze societatea. Însă astfel s-a uniformizat gândirea religioasă, făcându-i pe toţi superstiţioşi, măcar din teamă să păţească vreun necaz. Moralist şi nonşalant din raţiuni financiare, Nick Malaxa îşi descoperă contrapunctul în fidelul său însoţitor: „Trebuie să aveţi inimă tare, domnule Malaxa, ca să puteţi dormi noaptea, răspunse Nicuşor“ (p. 81). Cuvintele lui Malaxa surprind un caz agreabil de conversie a eticului în estetic, ducându-ne la punctul unde se înnoadă romanul. Comportamentul lui denotă şi complexul metecului, învăţat să stea la periferie şi să se târască pe zidurile Edenului.
Serafim, cerşetorul gârbov de la Biserica Amzei din Capitală, aminteşte vag de Quasimodo (Cocoşatul de la Notre-Dame de Victor Hugo), fiind, mai degrabă, un cuvios isihast. Crucea lui este să stea pironit într-un spaţiu în a cărui alcătuire nu i se permite să intervină. Dar, din preaplinul iubirii lui de semeni, consimte să se statornicească în acea lume crispată, intrată în competiţia autodistructivă cu timpul. Pe la el se perindă, din eres, cei osteniţi şi împovăraţi, dornici să negocieze pragurile de aici şi de dincolo. Îmbrăţişat ca talisman sau venerat ca oracol, Serafim nu reuşeşte să le transmită vizitatorilor starea de sfinţenie, pe care şi-o asumase el. În noaptea de 20 spre 21 noiembrie se produc trei incidente/incidenţe. Malaxa vrea să i se atribuie un nou contract de fabricare a locomotivelor. Pregăteşte în consecinţă o valiză generoasă pentru Carol al II-lea. Îi lasă o bancnotă lui Serafim. Peste puţin soseşte Aglăiţa Vlădoianu, aruncându-i două monede, sperând să câştige, cu milă (dar fără milostivire), concursul de Miss România. Nu trece mult şi se opreşte şi Eliza Moruzi-Slătineanu, întinzându-i bătrânului încă o donaţie, pentru ca fiul ei cel mare, Luca, să supravieţuiască unei operaţii de apendicită.
Loc de pelerinaj profanat, teritoriul lui Serafim îşi pierde virtuţile odihnitoare. Biserica Amzei, adevăratul loc de reculegere, e ignorată. Şi, chiar dacă bărbatul sărac repetă un model cucernic, nimeni dintre cei ce se uită la el nu-l recunoaşte aşa, confundându-l cu luntraşul Charon. Adăpostul lui Serafim ajunge o intersecţie la propriu şi la figurat. Malaxa, domnişoara Vlădoianu şi doamna Moruzi-Slătineanu vin acolo în câte un autovehicul. Maşinile provoacă un ambuteiaj. Blocajul e asimilat şi unei ciocniri de idei. Ivirea fiecăruia dintre cei trei petenţi e marcată de repetarea unui fragment: „Sub scara de incendiu cu trepte de metal, bătrânul cerşetor îşi închipuise un adăpost dintr-o foaie veche de cort militar şi o umbrelă cu toate spiţele rupte. […] Gestul fu scurt, şi pentru o clipă, chiar îl făcu să arate ca un vultur prins de ploaie“ (p. 9, 85 şi 145). Revenirile la cadrul iniţial indică posibile bucle temporale, incapacitatea omului de a influenţa destine şi obligaţia de a primi cronologia fără comentarii contrafactuale. Tehnica e menită să sugereze că Serafim se situează pe altă lungime de undă decât trecătorii ocazionali. Niciunul nu doreşte să zăbovească, să-i fie oaspete, să-l omenească. Achitarea în pripă a comisionului către sărac devine semnul neîmpăcării.
E drept că nici potenţiala gazda nu-i invită pe călători să i se alăture. Numai că Serafim îşi urmează vocaţia ascultând, nu povăţuind sau intervenind. Tăcerea lui confirmă prezenţa unui frate care, suferind în anonimat pentru ceilalţi, (pri)veghează şi pregăteşte culcuşurile la ceasul adormirii, deoarece Luca nu va supravieţui: „Mai vin două monede, dar nu sunt ale mele, rosti Serafim, de data aceasta el cu gura lui“ (p. 149). Serafim îşi cară jugul, primind obol de la oricine, ştiind însă că Dumnezeu nu le răsplăteşte tuturor.
Aşa stă scris în acest roman care, în liniile lui esenţiale, e frumos.