a4

„Nu există nimic mai personal decât visul“

Irina Petraş

          La cei 30 de ani ai săi, Laurenţiu Malomfălean iese în lume cu trei cărţi deodată: Nocturnalul „postmodern“: Când visele imaginează hiperindivizi cu onirografii, De la Prometeu la Narcis: 9 studii de literatură comparată şi Lunile criticii literare: Ducând lipsă de şalvari (toate ieşite de sub tipar în 2015). Le mai adaugă vreo două-trei traduceri. Tobă de carte, dar păstrându-şi dezinvoltura şi umorul neatinse de scorţoşenia academică, Laurenţiu Malomfălean scrie fermecător, farmec vrând să însemne aici ştiinţa de a administra cititorului şi cele mai aride informaţii, concepte, idei cu o excelentă porţie de dulceaţă lexicală, cu o gesticulaţie ghiduş-rasurantă – „că-z doar nu iaştevun lucru mare“.
Aleg pentru aceste rânduri (nu întâmplător, căci Viaţa mea de noapte: Fragmente onirice, tot aşteaptă, tresărind, în sertarul meu de vreo 20 de ani!), Nocturnalul (Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2015, 408 pagini). Voi spune de la început că e vorba despre o carte excelentă. Ar trebui citită ca îndreptar dezinhibat de aşezat în rând cu lumea, atunci când lumea e dublă, multiplu-oglindită, foşnitoare şi alunecoasă, iar rostul tău e acela de a te defini cât mai acurat în raport cu ea. Volumul fructifică cu voluptate teza unui proaspăt doctorat în filologie (Imaginarul oniric hipermodern: Visul în literatura perioadei 1968-2001), coordonat de Corin Braga, şi apare cu sigla Centrului de Cercetare a Imaginarului, PHANTASMA, de la Literele clujene, condus de acelaşi Corin Braga, care şi escortează cartea:

Nocturnalul „postmodern“ identifică esenţa concepţiei hipermoderne (termen pe care autorul îl preferă celui de postmodernism) asupra literaturii onirice în ştergerea limitelor de separare şi a pragurilor de nivel între vis şi realitate. Visul ar fi realul la pătrat, hiperrealul! În aceste condiţii, simptomele hipermoderne ale jurnalelor de vise (sau nocturnalelor) sunt căutate în intensificările şi devierile care apropie visul pe căi neaşteptate de manifestările conştiinţei diurne. Autorul va fi interesat de formele de vis paradoxal sau hipervis, cum sunt visul iterativ, trezirea falsă, visul în vis, visul lucid, metavisul. Doar enumerarea acestor „stări alterate (iată, nu de conştiinţă, ci) de vis“ sunt convins că trezeşte interesul, poate chiar fascinaţia, aşa cum se pare că s-a întâmplat cu însuşi Laurenţiu Malomfălean, care mărturiseşte că a scris această carte într-o stare de introversiune vecină cu transa.

Pledând în favoarea termenilor de hipermodernism şi hipermodernitate, secţiunea teoretică a cărţii propune o „apropiere de substanţă între ideea deloc peiorativă a unei decadenţe reluate ciclic şi curentul aşa-zis «postmodern», ale cărui graniţe sunt hedonismul hipiot al anilor ’60 (avatar al Noului Hedonism proferat de Oscar Wilde cu un secol în urmă), respectiv noul mileniu, ce marchează trecerea înspre dominanta culturii cibernetice şi digitale“. Demonstraţia sa terminologică este pe cât de pedantă, pe atât de elastică, destinsă: „Până la urmă, literaturile pot exista foarte bine şi fără -isme reductive, bune doar să le înregimenteze“.
Nu pot decât să fiu de acord cu autorul când spune că „Nu există nimic mai personal decât visul“. Şi când adaugă: „Precizez că voi analiza visul ca pe un fapt real, trăit, indubitabil, având ca referent realitatea psihică, nu pe cea «reală», deconstruită şi reconfigurată oniric [… căci] pentru fiecare onirograf luat separat, o realitate mai ales textuală s-a impus treptat“. Om-în-slujbă-onirică fiind şi eu, cred că tot ceea ce trăieşti în vis/prin intermediul viselor este o experienţă de consistenţă şi însemnătate egale cu ale experienţei diurne, în stare de veghe. Şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc. Pe de altă parte, povestea-vieţii-în-stare-de-veghe şi povestea-viselor-nopţii sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt ficţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână. O singură diferenţă: faptele şi ficţiunea vieţii tale diurne au sau pot avea martori, cele ale viselor tale, nu. De aici şi circumspecţia cu care sunt priviţi povestitorii de vise. Nimeni nu poate proba „adevărul“ şi acurateţea relatărilor tale de dincolo. Dar e de precizat imediat că nici lectura vieţii diurne, nici cea a vieţii nocturne nu sunt ultime şi definitive, în cazul amândurora încap oricând remanieri, re-lecturi, în funcţie de date noi, de o ştiinţă/înţelegere mai adâncă a detaliilor. Şi amândouă sunt acte mentale. Visul e o experienţă strict individuală, o aventură singuratecă şi, de cele mai multe ori, neclară şi stranie chiar şi pentru visătorul însuşi. Dar asta nu înseamnă că visul nu e parte din enciclopedia personală. Nu ştiu cum apar visele, spunea Jung, dar, „dacă meditezi destul asupra lor, totdeauna iese ceva din ele…“
Laurenţiu Malomfălean meditează asupra lor şi o face convocând bibliografii, ipoteze teoretice, experienţe proprii. Lectura sa multivalentă e „una participativă, care să umple golurile dintre visele analizate, să le desăvârşească. O lectură imanentă şi fantasmatică. […] Textul oniric e poate cea mai deschisă operă cu putinţă. Prin actul lecturii, visul e reimaginat, revisat, rescris“. Imaginarul oniric este recitit şi analizat prin scrutarea atentă a modului în care sunt transpuse visele în literatura perioadei 1968-2001. O primă teză:

ceea ce decadenţii fin de sièclevisau provocat, artificial, catalitic, apelând la stupefiante şi alte metode, hipermodernii visează deja natural, apropriat, organic, fără suplimente halucinogene. Dacă drogurile decadenţilor (dar şi ale hipioţilor) exhibau maladiv „naturalul în exces“ (cum denumeşte artificialul Baudelaire), în hipermodernism artificiul este naturalizat, oarecum asimilat. […] voi vorbi mai ales despre un hipervis, lucid, realul confundându-se mereu cu imaginarul.

Şi:

Tocmai trecerea de la privat la public şi distrugerea distincţiei dintre domeniile fiecăruia transformă individualismul închis, pasiv, limitat în hiperindividualism deschis, activ, total. Visul însuşi devine public, e publicat, se deprivatizează, ca şi cum visătorii în cauză şi-ar desecretiza nişte arhive particulare.

Vor fi analizate nu visele ca „experienţă intimă unică şi – de regulă – nerepetabilă, ci modul în care autorii l-au transpus transformându-l astfel într-un bun de consum – colectiv, serial, deci repetabil (datorită lectorului somat parcă să-l refantasmeze)“.
În cartea lui Laurenţiu Malomfălean, oniricul se referă „strict la vis şi la nimic altceva (gen delir, halucinaţie, viziune, reverie)“. Naraţiunea cu sintaxă proprie a visului este demontată apelând la martori teoretici precum Jean Baudrillard, Gérard Genette, Gilles Lipovetsky şi mulţi, mulţi alţii, dar şi la „visători“ precum Georges Perec („dintre toţi onirografii avuţi în vedere, Perec e singurul care ştie să transpună corect în scriitură prezentul atemporal din vis“), Graham Greene (căruia „visele îi rezolvă câteva din problemele ivite în procesul scriiturii adevăratelor sale ficţiuni, de la un punct fără să mai ştie ce pe cine influenţează – visul textul sau invers“), William Burroughs („un autor interesat de tot ce înseamnă oniric“, dar şi de Tărâmul Morţilor din vis), Federico Fellini (şi Jurnalul său de vise ilustrat: „Pentru regizorul italian, visele sunt un fel de pre-filme, dar, în acelaşi timp, şi reciproca e valabilă: a filma e sinonim cu a visa“), Corin Braga (şi proiectul său nocturnalierin progress: „Ca un Peter Pan veşnic tânăr… bate, mereu şi mereu… la geamul de pară şi foc al unui vis – poate, mai – bun!“), HélèneCixous (prilej, aceasta, de comentat diferenţele de gen în cazul onirografiilor: „Se pare că femeia visează mai colorat, îşi aminteşte mai bine visele, transpunându-le în relatări mai lungi, cu spaţiul intim/intern valorificat la maxim“, dar şi în acela al scriiturii în general), autori, aşadar, de nocturnale scripturale ori filmice. Cartea e alcătuită din trei capitole: Cadru conceptual, detaliind termenii-cheie hipermodernism, oniric, imaginar, A consemna visul conştient (cu subcapitole despre onirosofi, romantici, decadenţi, suprarealişti, despre pactul onirografic şi despre hipervis) şi Onirografii, cu secvenţe dedicate fiecărui visător mai sus pomenit în parte.
O carte ca un ghem cu o mulţime de capete, fiecare putând declanşa nesfârşite discuţii şi dezbateri cu miez. Şi un autor de urmărit în continuare.