a3

O operăfundamental a lui Mihai Ralea
Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste

Damian Hurezeanu

Obţinerea unui doctorat în străinătate însemna deschiderea unei căi spre învăţământul superior, ca profesor în universităţile din România. Acestea erau numai două: la Iaşi şi la Bucureşti. Prioritatea înfiinţării celei de la Iaşi a venit ca un dar pentru sacrificiul Moldovei de a fi renunţat la propria capitală în favoarea capitalei muntene – Bucureşti. Pierzând Bucovina la 1775, de asemenea, Basarabia în 1812, Moldova avea aproximativ jumătate din suprafaţa şi din populaţia Munteniei. Dorise unirea, dar îi părea rău după condiţia de stat, cu pierderea căreia trebuia să se împace după momentul 1859.
Tinerii români aspiranţi la constituirea elitei intelectuale căutau să obţină doctorate în străinătate – la Paris sau în alte centre universitare din Franţa ori în centre universitare din Germania. Multe dintre temele abordate în lucrările de doctorat erau consacrate unor probleme care vizau realitatea social-economică ori politică din România.
Prin 1913-1914, Gheorghe Tătărescu întocmea, în limba franceză, o teză dedicată sistemului politic din România. Se dezvăluia, în această teză, situaţia ţării la acea vreme: o viaţă politică răvăşitoare, o adevărată răstignire a ţăranilor, marginalizaţi, în legătură cu care Take Ionescu spunea: „Constituţia, la ţară, este o carte subversivă“.
Se puteau susţine doctorate şi la Viena, iar Bucovina a dat câteva figuri remarcabile, ca Eudoxiu Hurmuzaki, descendent dintr-o ilustră familie care a întreţinut multiple legături cu ţinutul provenit din ţara-mamă.
Cu Basarabia s-au înfiripat mai puţine legături. Provincia de dincolo de Prut s-a integrat ca o gubernie în cadrul Imperiului Ţarist; avea puţine centre urbane şi slabe legături de circulaţie în interior, ca şi dincolo de graniţă. În plus, în oraşe, atâtea câte erau, s-au aşezat numeroşi alogeni, nu doar ruşi şi ucraineni, dar şi numeroşi evrei. S-au subţiat nucleele nobiliare băştinaşe; unele s-au mulţumit cu statutul nobiliar rusesc. Limba s-a păstrat cu accentul specific moldovenesc, încă mai puternic prin contactul lingvistic cu populaţia rusă sau ucraineană.
De aici a pornit Constantin Stere, fiu de mic nobil, înclinat în tinereţe spre mişcarea narodnică. Prin aceasta, viaţa lui a devenit o epopee: exilat în Siberia, împreună cu ruşi, polonezi ori alte neamuri. Peste ani, Stere va trece în România, va ajunge profesor universitar la Iaşi, va aborda unele aspecte din filozofia modernă germană şi va fonda, în 1906, împreună cu G. Ibrăileanu, revista Viaţa Românească, remarcabilă publicaţie periodică, literară şi culturală, a ţării. Viaţa Românească l-a consacrat pe G. Ibrăileanu ca o figură reprezentativă a vieţii literare, iar pe Constantin Stere ca gânditor social care a impus curentul poporanist printre orientările de seamă în descifrarea caracteristicilor social-agrare ale României.
Anul 1907 a acentuat semnificaţia problemelor pe care le-a cultivat revista. În filele ei, Constantin Stere a fundamentat curentul poporanist, care sublinia prioritatea vieţii agrare şi a lumii rurale în cadrul problemelor cu care se confrunta societatea românească. De aici urgenţa unor reforme menite să modifice structura proprietăţii rurale şi să reconsidere rolul ţărănimii în societate. Esenţa acestor transformări consta în adoptarea unei noi reforme agrare. Stere concepea reforma pe o scară largă, în măsură să schimbe raporturile agrare la sate, să facă din ţărănime factorul esenţial economic şi social al societăţii.
De pe această poziţie a susţinut Constantin Stere polemica sa cu Constantin Dobrogeanu-Gherea. Foştii narodnici de tinereţe – Gherea şi Stere – au devenit purtătorii unor doctrine distincte: poporanism – socialism, Stere, prin amplul studiu Social-democratism ori poporanism, iar Dobrogeanu-Gherea, prin Neoiobăgia, relevând direcţiile în care se puteau orienta liniile evolutive ale societăţii româneşti.
Fiecare pleda pentru profiluri diferite nu doar între ele, ci şi faţă de cadrul societăţii existente. Numai că Gherea promova ideea transformării radicale, calitative a societăţii pe temeiul unor noi raporturi sociale, în timp ce Stere admitea şi colaborarea cu exponenţii vieţii politice care operau în realitatea dată a societăţii. Constantin Stere era, altfel spus, radical în teorie, dar gata de cooperare cu personalităţile de la vârful societăţii, cu condiţia promovării unor reforme agrare menite să înlăture structura proprietăţii agrare existente şi să modernizeze viaţa politică prin ridicarea ţărănimii la rolul de factor politic. De aici deschiderea colaborării lui Stere cu Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal până la Primul Război Mondial, în vremea războiului şi în perioada reformei agrare şi electorale de după război. Sigur, ceea ce s-a petrecut prin reformele de după război nu răspundea întocmai modelului gândit de Stere, dar oferea o bază de colaborare.
După război, raporturile Brătianu-Stere s-au deteriorat total. Nu pe probleme de doctrină, ci din cauza viziunii diferite privind alianţele militare: Stere a fost adeptul alianţei României cu Puterile Centrale, în vreme ce Brătianu şi majoritatea oamenilor politici români s-au orientat spre aderarea la Tripla Înţelegere (Franţa, Anglia, Rusia). Aceasta a dus la marginalizarea şi chiar la eliminarea lui C. Stere din viaţa politică, fiind repudiat de Brătianu şi liberali, până mai ieri apropiaţi politic, dar, şi mai mult, de conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc, formaţiune care a preluat aspecte esenţiale din gândirea social-agrară a lui Constantin Stere. În acest context, se impune observaţia că dintre reprezentanţii curentului filogerman nu a fost renegat doar Carol I, principalul promotor al acestuia. Restul „filogermanilor“ au fost repudiaţi, fie şi blând sau numai pentru un timp. Stere a rămas însă sub acest stigmat pentru totdeauna.

Alegerea lui Mihai Ralea ca purtător al făcliei Vieţii Româneşti a fost o reuşită. Ralea a păstrat spiritul revistei, introducând totodată elemente de noutate, menite să răspundă chemării unei noi epoci. I-a păstrat şi nota doctrinară, alura filozofică – fără a fi centrată atât de puternic pe spaţiul socioeconomic românesc. Calităţile de eseist şi capacitatea de a aborda teme vaste de gândire sociopolitică sunt învederate de scrieri ca Fenomenul românesc şi Ideea de revoluţie, incluse în diverse ediţii.
Ediţiile Ideea de revoluţie – numărând teza de doctorat în limba franceză, două ediţii în limba română purtând mici intervenţii ale autorului faţă de ediţia franceză, apoi reluarea textului francez de doi autori, Georgeta Horodincă şi Nicolae Tertulian, şi transpunerea lui în română – vădesc interesul nu doar pentru tema în sine, dar şi pentru tratarea ei de către Mihai Ralea, într-o scriere deopotrivă erudită şi pătrunzătoare. A o măsura cu ceea ce oferă azi scrierile asupra temei este sinonim cu respectul pentru ideea de adevăr sau cu bagatelizarea acestuia. Lucrarea lui Ralea se înscrie într-o suită care numără alte scrieri ale timpului întocmite de personalităţi ştiinţifice de marcă – Dimitrie Gusti şi Petre Andrei –, dar reprezentând oarecum o introducere în studiul fenomenului faţă de exegeza lui Ralea.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, natura temei examinate de Ralea îndreaptă, firesc, atenţia spre felul în care au reacţionat mişcarea socialistă şi cea comunistă din România faţă de problemele şi reflecţiile autorului. Răspunsul este că nu a existat nicio reacţie, nicio dezbatere sau măcar reflecţii singulare asupra conţinutului şi semnificaţiei scrierii lui Ralea.
Se dezvăluie cu acest prilej slăbiciunea teoretică a Partidului Comunist. Şi nu doar a lui, ci şi a socialismului românesc, care a beneficiat de o mai mare libertate de expresie în presă, în dezbaterile de idei, în viaţa politică.
Cum ştim, până în 1957 partidele socialiste nu au negat că ţelul lor final este construcţia societăţii socialiste, prin urmare, trecerea de la capitalism la socialism. Deosebirea între partidele socialiste ori social-democrate şi cele comuniste consta nu în proiectul final al societăţii, ci în mijloacele menite să asigure trecerea de la capitalism la socialism. Abia din 1957 partidele socialiste şi social-democrate au renunţat la poziţia prin care afirmau drept ţel final realizarea unui nou tip de societate.
Ca efect al renunţării social-democraţiei la construcţia socialismului (în formula trecerii paşnice la un alt tip de societate), ca şi al colapsului sistemului comunist mondial, cred că Francisc Fukuyama avea dreptate să proclame sfârşitul istoriei prin victoria capitalismului mondial. Rămăsese nu ultima, dar cea mai puternică formaţiune, cea mai bine articulată, cea mai înzestrată sub aspect tehnico-economic, social-politic, material şi cultural, menită să conducă nu doar procesele şi structurile de ansamblu ale omenirii, dar şi destinele ei.
Şi pentru ca istoria să nu aibă sfârşit s-a afirmat din măruntaiele ei fenomenul chinez. Este el pasager, este peren? Propune şi Rusia altceva?
Mihai Ralea a sprijinit figuri distinse ale culturii române – ca, de exemplu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga – să acceadă la conducerea unor posturi universitare importante.
Poate că cea mai importantă misiune pe care a îndeplinit-o a fost însă preocuparea pentru crearea unui climat spiritual neexclusivist, dobândirea măsurii exacte a valorilor culturale.
Cu mai mulţi ani în urmă, institutul condus de domnul Radu Ciuceanu a publicat textul analizei problemelor culturii române întocmit prin anii 1955-1956 de acad. Mihai Ralea. Este un demers critic exemplar prin echilibrul şi profunzimea observaţiilor sale, prin spiritul de sinteză şi rigoarea critică.
Opera lui Mihai Ralea s-a publicat fie în tomuri separate, fie într-o culegere de şapte volume apărută înainte de Revoluţia din 1989. Se impun în chip deosebit volumul Fenomenul românesc, o meditaţie asupra spiritului românesc, a identităţii şi valorilor sale, şi teza de doctorat, Ideea derevoluţie, întocmită sub conducerea lui C. Bouglé şi publicată în limba franceză, apoi în română de încă trei ori: prima dată cu unele mici schimbări faţă de ediţia franceză, apoi într-o ediţie întocmită de Georgeta Horodincă (traducere) şi Nicolae Tertulian (comentarii), care reproduce textul ediţiei franceze publicat la Paris, în 1928, sub titlul L’idée de la révolution dans lesdoctrinessocialistes. Lucrarea a fost însoţită de o prefaţă semnată de C. Bouglé, conducătorul tezei de doctorat a lui Mihai Ralea. Mai târziu, pe temeiul versiunii în limba română, lucrarea lui Ralea a fost inclusă în volumele Scrieri, publicate în anii ’80 ai secolului trecut la Editura Minerva, în versiunea întocmită de Georgeta Horodincă şi Nicolae Tertulian. În sfârşit, Constantin Schifirneţ s-a îngrijit de cea mai recentă ediţie, publicată la Editura Albatros în 1997. Se reproduce ediţia în română a scrierii lui Ralea, confruntată şi cu ediţia îngrijită de Georgeta Horodincă şi Nicolae Tertulian. O preocupare editorială relativ susţinută dedicată unei scrieri fundamentale semiignorate de centrele culturale din România.

Semnificativ este faptul că scrierea lui Ralea a fost ignorată chiar de mişcările comunistă şi socialistă. O caracteristică a comunismului român a fost slăbiciunea sa teoretică. Până în 1926, mişcarea comunistă a revendicat lucrarea lui C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, ca îndreptar teoretic. În realitate, orientarea sa politică era violent revoluţionară, concepută în termeni de acţiune.
Partidul Comunist Român a avut proiecte de programe şi statute de la înfiinţare. Ca îndrumător teoretic a luat însă Neoiobăgia lui Dobrogeanu-Gherea. În fapt, între viziunea lui Dobrogeanu-Gherea şi felul în care PCR percepea conduita sa nu sunt posibile articulări. Neoiobăgia nu inspira programe de acţiune, cu atât mai mult violente. Semnaliza însă că pe terenul raporturilor socioeconomice date se pot declanşa acţiuni revoluţionare. Or, Partidul Comunist îşi asuma promovarea acţiunii revoluţionare, era promotorul ideologic şi politic al ei. Momentul refondării teoretice a Partidului Comunist Român este considerat Congresul al V-lea, din 1931, desfăşurat într-un sediu nu departe de Moscova şi la care cei mai mulţi delegaţi au fost tineri. Sursa de inspiraţie şi documentul călăuzitor care a cristalizat cadrul de activitate al partidului a fost lucrarea lui Lenin Două tactici ale social-democraţiei, în care se dezvoltă teza trecerii de la revoluţia burghezo-democrată la cea socialistă, ca etape ale aceluiaşi proces, având drept forţă motrice mişcarea muncitorească şi partidele comuniste.
Cum era de aşteptat, la Congres n-au lipsit controversele şi criticile unor poziţii ale tovarăşilor. A fost pus în cauză mai ales S. Timov, un militant care a avut o atitudine socotită binevoitoare faţă de scrierile lui Dobrogeanu-Gherea. Spre reabilitare, S. Timov a publicat în limba rusă Antineoiobăgia. (Au existat câteva exemplare xeroxate şi în România. Nu ştiu unde s-ar păstra azi vreun exemplar. Altfel, Timov, lucrând ca angajat al Institutului Agrar pe lângă Internaţionala a III-a, a întocmit şi alte lucrări vizând aspecte social-politice ale ţărilor din Sud-Estul european.)
Partidul Social-Democrat a avut o evoluţie mai liniştită. Oricum, nu a fost scos în afara legii. C. Titel Petrescu a întocmit o istorie a mişcării socialiste, iar doi fruntaşi ai partidului au elaborat interpretări pătrunzătoare ale fenomenului românesc, comparabile cu ceea ce au lăsat E. Lovinescu şi Ştefan Zeletin. Nici acestea nu au beneficiat de lucrarea lui Mihai Ralea, Ideea de revoluţie. După cum nu au beneficiat nici măcar scrierile lui Lucreţiu Pătrăşcanu, probabil cel mai de seamă interpret al istoriei din perspectiva stângii marxiste (în Un veac de frământări sociale) şi chiar în incursiunea lui în problematica filozofiei româneşti. Antrenat în politica militantă şi fiind conceput ca un adversar al cercurilor comuniste de vârf, inclusiv al lui Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost eliminat după o detenţie de şase-şapte ani. N-a mai reuşit să se bucure de „noul curs“ introdus de Nikita Hruşciov la Moscova, nici de firavele modificări în climatul politic din România. Linia a fost: modificări, dar fără Pătrăşcanu!
În concluzie, scrierea lui Mihai Ralea – o sinteză-cercetare de prim ordin asupra ideii de revoluţie – a fost elogiată de câţiva cititori, profesori în tangenţă cu dezbaterea lucrării, printre care, la sfârşitul anilor ’90 ai secolului trecut, de dl prof. Schifirneţ, unul dintre analiştii şi editorii de seamă ai operelor semnificative din gândirea socială şi filozofică românească.