a8
O păpădie, un vulcan şi o ghilotină albastră
Irina Petraş
Am citit cărţile lui Nicolae Coande, fie ele autonome ori severe antologii de autor. Nefiind eu un „critic singur“, cum ar zice Al. Cistelecan, am citit şi comentarii la poezia sa. Studiul masiv al lui Cistelecan care însoţeşte VorbaIago (2012) numără două feluri de receptare cu care a fost întâmpinat Nicolae Coande:
Un rând de cititori a văzut în el un revoluţionar, un salvator, un înnoitor de material şi stări lirice ori cel puţin un restaurator al substanţialităţii poetice şi al viziunii. Celălalt şir, nu mai puţin entuziast în cauza poeziei ca atare, l-a apreciat însă mai degrabă ca pe un poet de continuitate, venit pe traseul post-expresionist al optzeciştilor cu spasme, chinuiţi de viziuni în plin postmodernism.
Totodată, cu şarmul ştiut – decurgând din fină ironie, plăcere a jocului, pasiune a interpretării – şi cu adevărul relativ şi remaniabil adjudecat de partea sa, Al. Cistelecan pune sub un discret semn al îndoielii exaltările („poetul care vine“; „germenii unei noi sensibilităţi lirice“; „o condiţie nouă, post-utopică“; „revitalizarea discursului liric“ prin întoarcerea la „existentul evenimenţial“; „senzaţia de adevăr poetic şi existenţial“; „topirea fiinţei în expresie“; „o întoarcere la concreteţea existenţială“ etc.), căci „Problema (nu a lui Coande, ci a criticilor) e cine-l dăduse afară pe concret, aşa încât să fie nevoie de o adevărată revoluţie, şi oricum de multă temeritate, pentru a-l repune la locul lui?“ De acord, „avem de-a face cu un îndrăgostit nebuneşte“ de poezie, cutremurat de neputinţa acesteia de a fi „gest salvator“, dar şi de propria neputinţă de a scrie textul unei mari transfigurări. De aici „denunţul propriei nimicnicii – şi al nimicniciei lumii, fireşte“. Teodora Dumitru identifica în Persona un „excurs al dezvrăjirii, al ruperii de genealogie sau de copilărie“, căci „eul liric vituperant, ieşit din mantaua romantismului, se confundă cu profetul atins de oţiul postmodern, nevoit să scrie «pe de lături» fiindcă vorba, şi critica odată cu ea, şi-au pierdut puterea“.
Cea mai nouă carte – Nu m-au lăsat să conduc lumea, Bistriţa: Casa de Editură Max Blecher, 2015, 78 de pagini – poate accepta descrierile de mai sus, căci Nicolae Coande nu se numără printre poeţii care-şi schimbă vocea de la un volum la altul. Cea deja recunoscută ca fiindu-i specifică se dovedeşte încă rodnică, dar e tratată acum cu o aglomerare sensibilă de bemoli care scot în evidenţă şi o altă posibilă interpretare a partiturii. Supărarea s-a atenuat, mânia nu mai e devastatoare, scârba s-a retras în găoace. Vinovată pentru neputinţe şi nimicnicii nu mai e Poezia (totuşi, instrument mirabil de interogare şi reflecţie), nici chiar Lumea, care-i cum este, ci Timpul însuşi, ireparabilul. Crepuscularul se strecoară în pagină, speranţa se micşorează destinal. Faţă în faţă cu trecerea însăşi, care bate toate neîmplinirile vârstelor precedente, poetul aruncă în joc singura şi imposibila soluţie a copilăriei eterne. Cea care transformă şi cel mai neevenimenţial existent în miracol şi conservă amăgirea că ai putea conduce astfel lumea. Poemul se rosteşte acum a cappella. Pare să-şi ajungă, căci se scrie aşa cum desenează „mânuţa unui copil care nu e văzut şi / nici nu-i pasă“. Mărturisirea de pe aripa cărţii – „Aşa, poem după poem, am ajuns la concluzia «savantă» că doar la cinci ani putem fi cu adevărat poeţi, atunci când puterea noastră se uneşte, cum cerea Nietzsche, cu o altă putere şi făptuim cu adevărat totul. Ceea ce facem pe urmă este o transcriere palidă a acelei miresme unice“ – descrie chiar proiectul reluării în stăpânire a lumii. Printre „muchii şi colţuri“ de catifea, copil, copilărie apar măcar o dată la fiecare două pagini (la egalitate cu poet, poezie). Sunt refrenul acestui volum şi cheia (una dintre ele): „Aud de la mari depărtări umbra mea de copil cum / se furişează / şi îmi sare în spate“; „Energia unui copil de patru ani ne pune în cur“. Într-un efort fantasmatic als ob, „ca-şi-cum“, poţi fi din nou „ca un copil în faţa oglinzii cu toată fericirea înainte“. Chiar dacă „matematica nu iubeşte neapărat viaţa“, „apariţia unui copil salvator este miraculosul calculat / matematic“, cu înţelesuri multiple, fizice şi metafizice, deopotrivă. O asemenea abordare acordă libertate maximă uneltelor poetice, poemul poate înmuguri în voie fără a se preocupa de logica matură când îşi lansează viziunile. Dacă „lipsa de speranţă face poezie dar nu una prea bună“, instalarea în copilărie aduce speranţa înapoi. Concreteţea fereşte de vedenii, accesul la viziuni e încă posibil.
Într-un interviu din Prăvălia culturală, Nicolae Coande spune: „Sunt, ca poet, un amestec de păpădie şi vulcan. Ce au un comun una cu alta? Risipesc, dragul meu. Se risipesc şi sunt incandescenţa în stare pură“. Şi: „poezia a fost întotdeauna mai mare decât lumea, pielea ei ar putea înfăşura lumea ca într-un sul diafan, cu tot cu vieţile noastre“. Răstălmăcind uşor, voi recunoaşte aici chiar această forţă târziu (re)descoperită a inocenţei, naivităţii şi „nepăsării“ copilului de nimeni văzut. Lumea este/poate fi aşa cum o spui, chiar dacă spunerea ta e, o ştii prea bine, în pustiu.
Când avea vreo 3-4 ani, fiica mea, Laura, se instalase în această autoritară forţă a verdictelor absconse privind lumea din jur. „Sâmbăta e o ghilotină albastră“, decreta ea, refuzând să-şi explice enunţul. Stăpână a lumii, nu avea de dat socoteală nimănui. Iată-l pe Nicolae Coande apelând la o viziune de acelaşi gen: „Duminica e o măcelărie de unde cumpărăm parfum“. Până şi „disperarea / de a nu se fi înălţat cândva“ îşi pierde acutele. Distanţându-se de poeţii „care se plâng şi vara / de degerături, / dar uită că de mult nu mai au tălpi“, deprinde gustul puterii de recunoscut în „mici semne misterioase“: „Mintea mea e atentă la stânca nopţii / dar stânca asta / nu e posibilă / fără mintea mea“. Şi: „Hai, să-ţi arăt că frumuseţea n-a murit, locuieşte / singură / în copci de gheaţă, / e un pian pe fundul mării unde nu-i noapte, nici zi, / în netulburata linişte a unui orb care se roagă doar / cu pleoapele […] să nu te temi, darul ce-l ai nu ştii de unde vine şi mai ales / pentru cine ţi-a fost dat, / în el se-aude cântecul unui copil uitat de toţi, / jocul său atent ţese oraşele în vis, împinge morile / de vânt / ale sufletelor din paradis“.
Iată şi poemul care dă titlul volumului şi în care citesc o artă poetică: „Nu m-au lăsat să conduc lumea la cinci ani când aveam / putere lacrimi / numele îmi era mai mare decât capul / iar astăzi când toţi vor să scape mă agăţ de vechiul / meu chip / «singur părăsit ca un ied în ceaunul săracului» / cum se prinde cu degete mici sfoara de baloanele / pierdute în cer. / Nu lăsa omul la necaz şi Necazul se joacă pe-afară / cu mintea / cum se joacă dracu’- n scriptorium când rămâne singur / cu lumea / un pui de suflet adoarme în drum spre abator – / ai văzut cum se pricep copiii să refuze tot ce vine după ei / pe lumea asta [s.m., I. P.] / să lase neschimbată viaţa de apoi în strigătele furioase / ale adulţilor? / Muchii şi colţuri de care trebuie să am grijă ca-ntr-un / calcul dramatic. / Nu m-au lăsat să conduc lumea (cum ai găti un peşte / cu mână uşoară) / iar astăzi când toţi strigă să scape sînt băieţelul speriat / că ai lui l-au lăsat singur cu poezia în casă – putere / nume şi lacrimi“.
Să nu se înţeleagă că nu există şi alte mize în acest volum. Vocea aspră a poetului înregistrează muchiile prezentului cu luciditate. Criza literaturii, a artei („Puteam să jur cândva că omul are nevoie de poezie / cum are leul de carne zilnic“; „mirosul de carne vie al poeziei / ca atunci când cineva ne împachetează pentru a fi / expediaţi / nu se ştie unde. / Nu se poate povesti ce vezi în ţărână dar ţărâna spune / mereu / o poveste. / Eu să spun poveşti nu ştiu“), starea ţării sub vremuri („Dacă bagi cuţitu’ în hartă în orice loc la întâmplare / curge sânge întunecat – atât de încordată e Ţara“), dumnezeul care pare că doarme („O haită şi nimeni să ne ajute sub gluga iernii. / Uneori Dumnezeu tărăgănează“), moartea la pândă („moartea în româneşte este o muscă într-un lan galben / de maci, / o soluţie de viaţă în Wasteland“), fragilitatea sufletului („sufletul în vis s-a temut cum s-a temut în cuib / primul om“) etc. Mi se pare un volum de răscruce, tatonând alte posibile însoţiri ale păpădiei cu vulcanul.