a5

Scriind din rană ca dintr-o călimară

Marta Petreu

„Hai, inimă, primeşte izbitura!“
ESCHIL, Perşii

„Cînd s-a sfîrşit viaţa tatălui meu a-nceput aşadar ceva cu totul nou în viaţa mea – după numai cîteva zile am început să scriu, măcar că niciodată n-o plănuisem şi n-avusesem nimic de gînd cu literatura. Şi pentru că scrisul mi se strecurase astfel în viaţă, am scris de la început despre tata şi-apoi tot mereu din nou despre el“1 , rememorează Herta Müller într-un eseu din 2006, ce are în mod semnificativ drept titlu o exclamaţie a tatălui ei, „Ce mare-i corpul şi ce mic motorul“. Iar „norocul rău“, ca să folosesc formularea lui Aristotel, a făcut ca doliul după tatăl ei să coincidă cu o „perioadă turbulentă“ din viaţa ei de traducătoare la o fabrică: a fost hărţuită de Securitate în complicitate cu direcţiunea fabricii, drept care „mă pierdusem cu firea“, recunoaşte scriitoarea într-un alt eseu autobiografic („Cristina şi fantoşele ei“, 2009), şi a trebuit „să mă asigur că mai existam în lumea asta“. Recîştigarea de sine s-a făcut prin scris:

M-am apucat să-mi scriu viaţa de pînă atunci – de unde mă trag, despre satul meu vechi de trei sute de ani şi anchilozat, despre ţăranii cu muţenia lor, despre tata în camionul lui hurducîndu-se pe străzi, despre beţiile lui şi cîntecele naziste laolaltă cu „camarazii“. Despre mama, dură şi buimacă… (Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică)

Creaţia ţîşnită din izvorul rănii este o reacţie de apărare cunoscută; se ştie, de pildă, că opera lui Kierkegaard s-a născut din leziunea despărţirii de logodnica sa, că tehnica psihanalitică de interpretare a viselor este strîns legată de doliul lui Freud după tatăl său, că prima carte a lui Cioran a izbucnit din revelaţiile pe care i le-a adus boala ori că Portretul lui M de Matei Călinescu a ieşit din doliul după fiul lui; şi exemplele ar putea continua. În cazul Hertei Müller, scrisul se naşte mereu, ca la început, dintr-o suferinţă. La mulţi ani după moartea tatălui ei, cînd se afla deja de ceva vreme în Germania, sfătuită fiind ea să scrie despre realităţile contemporane din ţara de adopţie, iar nu despre România comunistă (percepută de germani ca trecut îndepărtat!), scriitoarea a răspuns, cu îndărătnicia celui lezat, că, şi dacă vesticii „n-au deloc chef“ să audă istorii despre totalitarismul comunist, „mie problema nu-mi dă pace“; pentru că, spune ea fără nici un ascunziş, „scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită – altfel, la ce bun să mai scriu?“ (Regele se-nclină şi ucide).
Scriind obsesiv despre ce-o doare, autoarea a reuşit să facă, în cele şase romane ale sale, un întunecat portret al lumii europene din ultimele două treimi ale secolului al XX-lea. Ea s-a ocupat mai ales de ţara de baştină – pe care a descris-o aşa cum a cunoscut-o direct ori prin istoria familiei ei şi-a prietenilor ei, între care Oskar Pastior ocupă un loc aparte – şi de Germania, de aceea hitleristă într-un fel care te duce cu gîndul la „păcatul strămoşesc“; şi nici Rusia Sovietică nu i-a scăpat. Aşa cum în opera altui exilat de la noi, Eugen Ionescu, la rîndul lui un mare rănit, „tema“ recurentă e România în versiunea cunoscută de el, adică legionară, şi-n opera Hertei Müller locul principal îl ocupă România ştiută de ea, adică aceea socialist-securistă.

Romanele Hertei Müller au o frumuseţe geometrică, de autarhice lumi în sine. Primul, Omul este un mare fazan pe lume, stă sub cobea nocturnă a cucuvelei ce zboară pe deasupra unui sat de cîmpie „încet şi în linie dreaptă, de parcă ar urmări un fir“.
Aici începe de fapt povestea, adică literatura Hertei Müller: într-un sat fără nume, într-un an nenumit, pe timpul unei dictator fără nume. Un sat aşezat destul de aproape de un oraş (fără nume), încît Amalie, care lucrează într-o grădiniţă, să poată merge în fiecare sîmbătă acasă, la părinţi. O aşezare pe moarte, încît nici măcar cucuveaua care-i brăzdează ca „o mîţă zburătoare“ nopţile nu mai este a sa, ci „locuieşte în alt sat“, deci nu-i cunoaşte pe localnici şi se opreşte unde nu trebuie, aducînd moartea cui nu trebuie: de exemplu lui Dietmar, fiul croitorului din sat şi iubitul de taină al Amaliei. Lumea acestui sat deopotrivă real şi mitic, cu istoriile lui magice şi poveştile lui neguroase, cu mărul care îşi mănîncă noaptea singur merele sau cu sufletele care ies în amurg din morminte, se destramă sfîşietor şi fără întoarcere, pentru că locuitorii lui, şvabii, ori au murit şi mor, ca bătrîna Kroner pe la care a trecut cucuveaua cea nouă, ori au plecat, pleacă sau se pregătesc de plecare în Germania. Iar în casele lor părăsite vin, cu alte obiceiuri, ba chiar cu alte animale de curte, românii.
În centrul romanului stă un caz tipic pentru lumea bănăţeano-şvăbească şi pentru felul cum România şi-a vîndut populaţia germană: morarul Windisch, care şi-a depus, împreună cu Katharina, nevasta lui, şi cu fiica lor, Amalie, cererea de emigrare. Ce îndură el şi familia lui ca să obţină paşapoartele îi putea da unui occidental (cartea, apărută în Germania în 1986, trebuie să fi fost scrisă cu gîndul la cititorii din Vest) o idee despre socialismul real românesc, nu numai totalitar, ci şi corupt. De pildă, pentru paşapoartele lor, morarul dă mită în bani, ca toată lumea, şi umblă la ora cucuvelei – cele mai multe scene sînt de noapte –, ducînd făină pentru primar şi miliţian. Cîntecelul obscen pe care morarul îl aude într-o noapte, „Să mi-o trimiţi pe fiică-ta, ca să i-o pun şi eu cîndva, Şi o lalala, noaptea trecea […], Mamă dă-mi-o pe a ta, prea micuţă e a mea. Şi o lalala, noaptea trecea“ etc. îi sună ca o trivială rea-vestire: în sat se ştie că miliţianul şi preotul eliberează actele trebuincioase pentru emigrare numai în schimbul favorurilor sexuale de la femeile ce pleacă; aşa că se teme pentru Amalie. Iar teama lui de viitor se întîlneşte cu o amintire ce nu poate fi ştearsă, căci este însurat cu o femeie care, în cei cinci ani în care a fost deportată în Rusia Sovietică, a supravieţuit „căţărîndu-se“ noaptea „în patul de fier“ al vreunui bărbat care îi putea da cîte ceva de mîncare.
Prin grilajul metalic al textului – pe cît de ermetic, pe atîta de dur în substanţa lui – descifrăm istoria recentă a satului, din care bărbaţii au plecat, pe vremea celui de al Doilea Război Mondial, fie în „în SS“, fie „doar în Wehrmacht“. Iar unii nu s-au mai întors, au murit în război. Apoi, în 1945, femeile şi băieţii au fost deportaţi în Rusia Sovietică, şi de la atîţia morţi şi deportaţi „satul se făcuse o rană“. În aceste două evenimente înlănţuite, Windisch şi Katharina, nevasta lui, au pierdut fiecare: el, logodnica, ea, logodnicul şi bunul nume. Iar descriind „audienţele“ Amaliei la preot şi la miliţian, prozatoarea sugerează că, de la lagărele de deportare din Uniunea Sovietică a anilor 1945-1950 pînă la lagărul mare care era România anilor 1980, nimic nu s-a schimbat.
În fraze enigmatice, lapidare, fracturate ca de poem avangardist, romanciera înregistrează efectul pentru a sugera cauza, de pildă: „Pe pereţii caselor se ivea răsăritul. Varul era luminos“. Lumea închisă a satului este descrisă behaviorist, ca senzaţii (efecte) şi stimulii lor, dar în absenţa premeditată a elementului intermediar, adică a reacţiei sufleteşti a personajelor; mereu, ceea ce se întîmplă în interiorul lor rămîne la presupunerea cititorului, care le ştie numai senzaţiile şi gesturile. De pildă, morarul nu merge la biserică în ziua cînd fiica lui este făcută „saltea“ de miliţian, „să nu-mi zică oamenii: acuma e fata ta la rînd“, ci se închide în casă, unde halucinează compensator: se vede pocnindu-l pe miliţian în figură – dar de fapt loveşte, ca un Don Quijote neputincios şi umilit, oglinda (fragmentul „Bila arzîndă“). „Obiectivitatea“ clinică a textului (prezentă, chiar dacă mai estompat, în toate cărţile scriitoarei) şi aparenta lui răceală sugerează o rană cumplită, deopotrivă a personajelor şi-a autoarei. „Toţi din familia mea erau vătămaţi“, a recunoscut Herta Müller (Regele se-nclină...).

După ce-am citit romanele Hertei Müller, în scurtă vreme memoria inconştientă le-a aşezat fără voia mea într-o singură naraţiune, care nu respectă ordinea în care au fost scrise şi publicate; una ce acoperă cam cincizeci de ani din istoria germanilor români şi a României, de la al Doilea Război Mondial pînă la căderea socialismului real românesc. Punctul de pornire şi reperul mereu pomenit, chiar dacă adesea numai în mod aluziv, este al Doilea Război Mondial, după care vine deportarea germanilor români în Rusia, unde au mîncat supă de iarbă, au trăit frigul, munca forţată, păduchii, deci lagărul cu toate privaţiunile şi pericolele lui; iar ceva mai tîrziu, strămutarea acestora în Bărăgan, în plin cîmp, fără case, fără apă, fără nimic. În cele două pedepse succesive, ei au cunoscut, precum Leopold Auberg (figurare a lui Oskar Pastior) şi Trudi Pelikan (foarte probabil, o reprezentare romanescă a mamei autoarei) din Leagănul respiraţiei, „Îngerul foamei“ şi au delirat de sete, ca bunica Anastasia din Astăzi mai bine nu m-aş fi întîlnit cu mine însămi. Supravieţuitorii s-au întors în satele şi oraşele lor şi-au luat-o de la capăt – pînă au început să emigreze în Germania. Iar pe măsură ce tot mai mulţi au primit paşaportul de emigrare, localităţile lor s-au umplut de români.
Cu excepţia romanului Leagănul respiraţiei, personajul principal al Hertei Müller este o femeie tînără, fără nume sau cu un nume oarecare, Amalie, Irene, Adina. Ea vine dintr-o localitate mică, un sat sau un orăşel unde mai are rude. Oraşul în care trăieşte, mereu acelaşi, are tramvai şi plopi şi nu este departe de graniţa pe care tot mai mulţi oameni încearcă s-o treacă înot ori cu piciorul, iar cînd sînt împuşcaţi de grăniceri, se aude numai un sunet mic, ca şi cum s-ar fi rupt o cracă; dacă sînt prinşi cînd încearcă să treacă graniţa cu piciorul, o pot păţi precum Lilli, care a fost împuşcată, apoi sfîşiată de cîinii grănicerilor, care i-au transformat trupul într-o masă de carne de culoarea cireaşei coapte.
Femeia asta tînără nu e excepţională nici prin meserie, nici prin biografie – dimpotrivă, romanciera a avut inteligenţa artistică s-o facă obişnuită, îmbrăcată şi încălţată nu destul de frumos faţă de cum ar vrea ea, cu un loc de muncă oarecare, o şcoală, o grădiniţă sau o fabrică, şi cu o prietenă frumoasă şi plină de viaţă. În Animalul inimii, eroina este studentă, prietenă cu trei colegi germani, cu care citeşte literatură interzisă – iar rescrierea în registru romanesc a istoriei dramatice a Grupului de Acţiune Banat, aflat sub supravegherea stupidă şi în final criminală a Securităţii (doi din grup au fost împinşi la moarte), este de această dată de un realism transparent. Altminteri, tînăra femeie este doar o fiinţă care vrea ceva elementar: „să trăiască, ce să vrea?“ (Încă de pe atunci vulpea era vînătorul).
Într-un fel sau altul, eroina intră în atenţia Securităţii şi, pentru că refuză să fie informatoare, ajunge urmărită, tertium non datur: locuinţa ei este supravegheată, securiştii îi intră în casă şi lasă semne tot mai sesizabile ale trecerii lor pe-acolo (taie labele blănii de vulpe aşezate pe parchet, lasă chiştoace în closet etc.). Iar apropiaţii ei, prietenii, partenerul ei de viaţă, sînt de asemenea anchetaţi, hărţuiţi, unii pînă cînd rezistenţa lor psiho-morală clachează, iar ei se sinucid, precum Kurt din Animalul inimii, sau devin colaboratori ai instituţiei, precum Paul din Astăzi mai bine...
Roman-monolog al tinerei femei anchetate, Astăzi mai bine... are ca prezent al naraţiunii cele vreo două ore cît durează călătoria ei cu tramvaiul spre sediul Securităţii; în schimb, imersiunea în trecutul familiei merge pînă pe vremea deportărilor în Bărăgan, ba şi mai adînc. Dare de seamă minuţioasă despre tehnicile Securităţii, Astăzi mai bine… este şi povestea maculării şi destrămării, de către Securitate, a iubirii dintre tînăra femeie şi Paul; căci Securitatea îl împinge pe Paul să bea şi să-i devină complice (eroina îl vede, din pură întîmplare, pe „omul ei“ într-un garaj, în foarte amicale relaţii cu un un bărbat despre care amîndoi presupuseseră înainte că este informator).
Obsedantă ca o durere şi cu numele mereu schimbat, Dana, Clara, Tereza sau Lilli (aşadar „crin“), o altă femeie tînără şi atrăgătoare trece dintr-un roman al Hertei Müller într-altul; ştim, din eseurile autobiografice ale autoarei, că a avut un model real, Jenny, „cea mai bună prietenă a mea“ (Regele se-nclină), pe care Securitatea a hărţuit-o pînă cînd a devenit, exact în perioada cînd făcea terapie pentru cancer, informatoarea Securităţii, plantată în intimitatea celei supravegheate, trimisă s-o spioneze şi în Germania.
Reconstituirea metodelor de acţiune ale Securităţii stă în centrul a cel puţin trei dintre romanele laureatei Nobel, şi anume: Încă de pe atunci vulpea era vînătorul, 1992; Animalul inimii, 1994; Astăzi mai bine nu m-aş fi întîlnit cu mine însămi, 1997. Cînd tînăra femeie este anchetată în sediul Securităţii, printre ameninţările anchetatorilor sînt intercalate gesturi de aparentă politeţe, dar care sînt o terifiantă agresiune psihologică; de pildă, maiorul Albu din Astăzi mai bine... îi sărută mîna, dar strîngîndu-i vîrful degetelor pînă la durere şi umplîndu-i dosul palmei de scuipat (ceea ce mi-a amintit gestul generalului Pleşiţă faţă de I. Negoiţescu: după o lungă anchetă, i-a oferit mieros lui Nego o ţigară, iar în clipa cînd scriitorul şi-a pus-o între buze şi aştepta un foc, a urlat la el, „Porcule!“). Încercuirea celui anchetat poate merge pînă la ameninţarea cu moartea, la înscenarea unor „accidente“, cum este acela al lui Paul (din Astăzi mai bine...), lovit de un camion în timp ce rula cu motocicleta lui roşie; în Animalul inimii, prozatoarea arată cum pot fi împinşi pas cu pas oamenii să facă ei înşişi treaba Securităţii, adică să se autosuprime.
Pentru multe dintre personajele Hertei Müller soluţia de salvare din colonia penitenciară România este emigrarea. Dar acum ştim cu toţii că dintr-un regim totalitar nu se poate ieşi fără sechele.

Securitatea, cu tehnicile ei perverse de încercuire a victimei, cu teroarea şi macularea ei, nu epuizează, în proza Hertei Müller, portretul sau „fizionomia“ ţării ei natale.
Structura de rezistenţă a acestor romane (cu acţiunea minimală şi teroarea psihologică la cota maximă) capătă carnaţie prin excursuri în trecut şi prin istorioare suculent-sordide, în care realitatea apare în toată splendoarea ei coruptă şi coruptibilă. În Animalul inimii, Lola, studenta cea independentă, cu o libertate sexuală de sălbăticiune nocturnă, este omorîtă, jurnalul ei este confiscat; muncitorii de la abatorul unde lucrează Kurt sînt băutori de sînge şi regresaţi psihic-moral la nivel de hoardă, copiii lor apar ca „deja complici“ ai regimului. Tot aici este narată cu dichis istorioara de o mare trivialitate a unui ofiţer pe care nevasta îl verifică (printr-o metodă proprie, numită „Delta Dunării“, pe care mă abţin s-o descriu) dacă i-a fost sau nu fidel. În Omul este un mare fazan…, tractoriştii români plătesc o ţigăncuşă să-şi ridice fusta. Fabrica în care lucrează Clara din Încă de pe atunci vulpea... este un univers închis şi corupt pînă la măduvă: directorul fabricii, din cămaşa căruia ies molii ca dintr-o blană veche, muşcă angajatele de coapse, magazionerul Grigore distribuie hainele de protecţie numai după ce se culcă, conform unei planificări precise, cu toate muncitoarele, încît copiii acestora sînt toţi fraţi şi au trăsăturile tatălui etc.; acelaşi director-molie împreună cu Grigore-magazionerul maschează fără scrupule un accident de muncă într-un accident provocat de beţie, turnîndu-i rănitului alcool pe gît. Dacă în Omul este un mare fazan… se vorbeşte despre un măr care îşi mînca singur fructele, pentru că „În măr se află diavolul“, în Încă de pe atunci vulpea... apare o pisică ai cărei ochi înregistrează filmic scenele de sex ale magazionerului Grigore cu muncitoarele din fabrică, apoi îi lasă pe ceilalţi angajaţi să le „vizioneze“ pe ecranul ochilor ei… E limpede că, în ciuda aglomerării de detalii realiste, care au putut fi cu totul adevărate, nu avem de-a face cu o proză realistă, ci cu una simbolică, cu o parabolă despre statul totalitar şi prizonierii lui.
Romanele sînt doldora de siluete groteşti cu istorii de viaţă groteşti, o populaţie detracată, care şi-a pierdut sau uitat reperele morale (cu precizarea că Herta Müller aplică judecata morală numai pentru gesturile din sfera publică, iar nu pentru sfera strict privată) fojgăie în pagină. Iar în această lume prizonieră şi detracată, nici viitorul de după căderea dictaturii n-are cum să arate mai bine, ne persuadează prozatoarea, fiindcă după căderea dictatorului singurul lucru care se petrece este „rotaţia cadrelor“: „Grigore e director, directorul e maistru, portarul e administratorul depozitului, maistrul este portar“ (Încă de pe atunci vulpea...); numai informatorii Securităţii – de pildă, femeia din spatele ghivecelor cu petunii, care o supraveghease pe Adina – rămân pe mai departe în acelaşi post. Romanciera însăşi a continuat să fie şi după 1990 un „obiectiv“ al Securităţii, ca dovadă felul cum a fost filată în hotelul bucureştean în care era cazată. În descrierea prozatoarei, pe lumea românească scrie exact ca pe poarta Infernului: „lăsaţi orice speranţă“.
Hotărît, portretul pe care romanciera îl face României, amestec bine dozat de realism şi anamorfoză fantastică, nu este simpatic. Mă tem că despre „lumea noastră de ieri“ pot fi spuse lucruri cu mult mai grave decît a spus laureata Nobel, dar nu în sensul că toate femeile dintr-o fabrică s-ar fi lăsat şantajate şi s-ar fi culcat cu administratorul – asta, zic eu, este pură hiperbolă coşmarescă, poate nu cea mai bine găsită de autoare, într-o ficţiune care are aceeaşi valoare de adevăr-exactitate ca afirmaţia că acţiunea din Castelul lui Kafka s-ar petrece la porţile castelului Hradčany, pe care Kafka îl vedea zilnic. De fapt, aşa cum Castelul lui Kafka este parabola unui mister de alt ordin, de rang transcendent, şi romanul Încă de pe atunci vulpea... mi se pare o foarte dură parabolă a fostei noastre lumi, iar nu un „roman realist“.
Chiar aşa de urîtă şi de apăsătoare a fost lumea românească de dinainte de 1989?, m-am întrebat citind cărţile Hertei Müller. Da, chiar aşa, ba şi mai şi; în acelaşi timp, nu, pentru că la nivelul vieţii private, în ciuda faptului că regimul totalitar a pătruns cît a putut de adînc în vieţile individuale, încercînd să desfiinţeze graniţa dintre public şi privat, s-a funcţionat pe alte criterii şi alte valori decît acelea oficiale. Autoarea vorbeşte mai rar şi mai puţin convingător despre ceea ce a scăpat ideologiei de partid şi supravegherii Securităţii; pesemne că talentul ei – mînia ei de om şi de scriitor – este mai tare cînd lucrează în tonuri de negru. Ca o expoziţie pariziană Pierre Soulages, romanele ei ne dau, drept portret de ţară şi regim politic, naraţiuni negru pe negru; este un portret literar, aşa că prin definiţie scutit de exactitatea pe care avem dreptul să o cerem unui reportaj sau unei opere de cercetare ştiinţifică. Iar întrebarea subliminală pe care proza ei o pune: cît de profund a afectat totalitarismul socialist, în aproape cincizeci de ani de stăpînire, fibra vital-umană a ţării şi-a naţiunii?, rămîne deschisă. N-a fost de colea să deturnezi o ţară întreagă, încă imatură – naţiunea română şi-a încheiat formarea abia după al Doilea Război Mondial, spune istoricul Keith Hitchins –, de pe linia dezvoltării ei naturale şi s-o ţii o jumătate de secol răstignită în experimentul totalitar comunist. Şi ar fi prea simplu să explici degradarea ei, atotcuprinzătoare, numai prin recursul la moralitatea individuală, cînd se ştie că morala este, vorba lui Aristotel, „un habitus al alegerii“, dar unul al alegerii în condiţii de libertate. Altele sînt mecanismele explicative ale decăderii acestei lumi. Însă Herta Müller, din fericire, nu şi-a propus să explice lumea românească, ci s-o descrie, cu libertatea inalienabilă a creatorului de ficţiuni ce vrea să sensibilizeze fericita lume a Vestului la avatarurile pe care le îndură insul şi colectivitatea într-un stat totalitar înstăpînit de decenii; adică, în cuvintele ei, într-o „insulă“. Şi a făcut descrierea în aşa fel încît locuitorii paradisului vestic să priceapă. Şi să se înfioare.

Din punctul de vedere al autoarei, soluţia individuală la realitatea terifiantă a României anilor 1980 a fost emigrarea. Aşa cum au observat şi alţi comentatori, de pildă Gelu Ionescu în textul pe care i l-a dedicat în Apostrof, în romanele Hertei Müller „eroii“ – e vorba de cei germani – „sînt siliţi, în cele din urmă, să plece“; alte personaje, români sadea, nefericiţii noştri „frontierişti“, visează să fugă şi chiar încearcă să iasă clandestin, cu riscul de-a fi omorîţi pe graniţă ca nişte oarecare animale de prisos. Dar cine nu a avut cum şi unde să plece? – întreb. Şi: nu poate emigra un popor întreg…
Apoi, ce găseşte şi ce păţeşte emigratul în locul în care ajunge?
Publicistica din Regele se-nclină şi ucide şi Mereu aceeaşi nea şi-acelaşi neică înregistrează impresiile exilatei sau „repatriatei“, nu ştiu cum trebuie să spun, la contactul cu „ţara germană“, democrată, liberă şi îndestulată în anii 1980. Sînt nu reacţiile unui exilat pur şi simplu, cu dificultăţi inerente de adaptare într-un loc nou, ci izbucnirile unui traumatizat de lagăr. De pildă, jocul jurnalistic de-a „insula“ ca simbol al vacanţei şi-al libertăţii a făcut-o pe prozatoare să recapituleze cît de insulă, adică ţară-închisoare, este „cealaltă ţară“, România, căci „O ţară ale cărei graniţe sunt păzite cu mitraliere şi copoi este o insulă“; remarca unei vecine care a dormit prost din cauza bebeluşului plîngăcios, „Curată teroare… Securitatea română n-ar fi putut născoci ceva mai cumplit“, o face să ricaneze: „Oare să-i spun că Securitatea nu avea nici cea mai mică intenţie să se joace cu mine cu păpuşele de cîrpă?“; iar vederea mîncării îmbelşugate şi bune o face să plîngă şi să nu-i mai trebuiască nimic, pentru că mulţi oameni din fosta ţară „nici nu bănuiesc că dictatura îi privează de atît de multe lucruri“.
Cu reacţiile ei de evadat nevrotic şi cu aşteptările ei ca vesticii să ştie şi ei încercările îngrozitoare prin care trec cei din Est, e de presupus că prozatoarea i-a uimit pe nemţi; ba mai mult, trebuie să-i fi iritat. Ceva ceva din reacţiile germanilor la prezenţa ei poate fi ghicit din Călătorie într-un picior: Irene, tînăra repatriată, disociată psihic în sensul medical al termenului, compară permanent ce vede acolo cu ce-a văzut „în cealaltă ţară“, cuvintele şi expresiile din germană cu acelea „din cealaltă ţară“ şi cealaltă limbă: ea este purtătoare a unui inconfundabil „zîmbet estic“ şi-a unei la fel de inconfundabile oboseli care provine „din ziua de ieri“, adică din timpul trăit sub dictatură, în Est; e vorba despre faimoasa noastră psihastenie, despre care Ion Vianu scria că este boala omului din Est, lipsit de satisfacţie şi împlinire socială. Cum sugerează şi titlul, femeia este un mecanism stricat, un om într-un picior, deoarece al doilea i-a rămas fixat în „cealaltă ţară“ şi „cealaltă limbă“, aşa că face permanent comparaţii între „acolo“ şi „aici“, între România şi Germania, stîrnind nedumerirea: „De ce faci întruna comparaţii, doar nu-i limba ta maternă“, o ia la rost un băştinaş. Nu este, dar nu-i mai puţin adevărat că, dacă Herta Müller, scriitoare de limbă germană şi deci aparţinînd literaturii germane, a luat Nobelul pentru Germania, România, ţara în care s-a născut, a rămas în ea – se pare că pentru totdeauna. „Avea şi atunci [în 1987] un fel de-a vorbi, de-a glumi, de-a rezona foarte românesc, plin de formule metaforice şi expresii neaoşe“, observa Emil Hurezeanu, care a întîlnit-o „acolo“. Căci autoarea, ca personajul Irene al ei, are reflexul de-a gîndi mereu fiecare realitate în amîndouă limbile şi de-a compara expresiile nemţeşti cu acelea româneşti; ceea ce, observă din nou Emil Hurezeanu, „a imprimat literaturii ei luciri, rumeguşuri şi minereuri necunoscute în Germania, dar atrăgătoare pentru germani“.
Repatriata Irene apare atît de lezată, încît pînă şi identitatea proprie şi orientarea spaţio-temporală i se scurg printre degete: nu se recunoaşte în fotografiile noi, i se pare că-n ele este „o persoană străină“; iese dintr-un magazin de încălţăminte pentru că acolo erau expuşi pantofi ca ai ei şi se teme c-o să fie socotită hoaţă; cade noaptea din pat pentru că, în inconştienţa somnului, se crede în patul din cealaltă ţară şi se mişcă în direcţia greşită, iar o dată uită chiar şi că este femeie şi se gîndeşte la ea însăşi ca la un bărbat… Înfăşurată într-o singurătate densă, simte că „într-un anumit moment, care fusese hotărîtor, pierduse totul“. Ce? Nu ştim, nu ni se spune – dar mai mult decît identitatea ce-ar putea oare să fie?
Dacă luăm aminte ce dur a fost contactul cu patria „de-acolo“, nici emigrarea nu apare ca soluţie de viaţă. Pentru că, iată, nu se poate ieşi din totalitarism fără sechele vizibile, pe care ceilalţi le observă suspicioşi. În Călătorie într-un picior, eroina generică a Hertei Müller constată că ţara germană este şi nu este chiar patria, căci funcţionarii de la Serviciul Federal de informaţii o întreabă ca pe-o suspectă:

– Înainte de plecarea dumneavoastră aţi avut de-a face cu serviciul secret de acolo?
–Nu eu cu el, el cu mine. E o diferenţă.

Aşa că alienarea din ţara de origine este urmată de un alt fel de alienare în ţara de adopţie, iar suspiciunea din ţara de plecare este dublată de suspiciunea din ţara de sosire. Ştim din eseurile autoarei că scena s-a petrecut aievea şi că întrebarea i-a fost adresată chiar ei (Mereu aceeaşi nea...). Şi mai ştim, tot din eseuri, că reacţiile cotidiene ale nemţilor, care-i nuanţau pronunţia germană, cu laitmotivul „la noi în Germania“, ceea ce pe ea o transforma automat în venetica şi străina care nu este chiar la locul ei şi la ea acasă acolo, au revoltat-o cumplit (vezi „La noi în Germania“, din Regele se-nclină şi ucide).
Nu-i vorbă, Herta Müller a privit „ţara germană“ cu o privire pe care ea însăşi o numeşte drept „străină“: aceea cîştigată în România.
E de fapt privirea cuiva care nu uită nici o clipă că în lume, în secolul al XX-lea, au fost nu unul, ci douătotalitarisme, că generaţia părinţilor ei a fost amestecată pînă peste cap în acela german;

l-am văzut deseori pe tatăl meu, înainte să iasă din casă, scuipînd pe pantofi şi frecînd scuipatul cu o cîrpă. […] Şi în timp ce tata scuipa pe pantofi, mă gîndeam: asta de la nazişti a învăţat-o, tocmai asemenea mărunţişuri intrate-n reflex îl trădează pe soldatul SS din el. (Regele…)

E vorba, aşadar, despre hitlerism şi despre „culpa germanilor“, ca să folosesc termenul lui Karl Jaspers, culpă pe care scriitoarea n-o tace, dimpotrivă. Relaţia ei cu tatăl său trece prin strîmtoarea acestei vini: „ştiam că trebuie să-l iubesc deşi nu puteam, şi totodată ştiam că-l iubeam deşi nu voiam“, recunoaşte autoarea, căci tatăl ei fusese printre germanii români „admiratori înflăcăraţi ai lui Hitler“ (Mereu aceeaşi nea..., p. 90) şi se înrolase voluntar la şaptesprezece ani în Waffen-SS. Iar în satul de origine, la toate serbările şi petrecerile cînta „cîntece naziste“ cu „camarazii“ lui de arme.
Detaliile legate de această neuitare a culpei germane răsar în textele Hertei Müller ca şi ciupercile brun-otrăvitoare: „Taţii noştri SS“ (Animalul inimii) au cîntecele lor „bete“ şi „închinate Führerului“, alte rude au acelaşi fel de biografie, de pildă un unchi pe linie maternă, mort pe front, a cărui fotografie a fost retuşată încît să ascundă apartenenţa la SS. Ajunsă în Germania, Irene se uită la nemţoaicele din generaţia mamelor cu o privire suspicioasă: părul lor încărunţit este pentru ea „ca oţelul“ armelor, le vede brusc întinerite şi gata „să se înscrie în Uniunea [hitleristă, n.m.] Fetelor Germane“, clădirile o fac să se gîndească spontan: „Chiar şi în cele mai frumoase case a fost torturat cineva“ (Călătorie).
Căci nu degeaba crede autoarea că „Lucrurile trăite dispar un timp şi reapar în literatură“ (Mereu aceeaşi nea…). Nedîndu-şi voie să uite, ea pune în pagină ceea ce psihanaliza numeşte un complex, iar tragedia, un destin. Aşa cum Biblia vorbeşte despre „păcatul strămoşesc“ sau aşa cum, într-o anumită etapă din Antichitatea greacă, numită „a vinovăţiei“, se credea că greşeala unui om se plăteşte, cum ne învaţă Eschil, vreme de trei generaţii: „Mi-e gîndul la o greşeală veche./ Pe dată pedepsită, şi totuşi mai durează,/ Şi-al treilea rînd de oameni“ (Eschil, Cei şapte contra Tebei), şi tînăra femeie din romanele Hertei Müller stă sub fatalitatea unei vinovăţii moştenite. Şi exclamă, ca Antigona:

Sărmana de mine, Ce grele păcate-mi avură părinţii! (Sofocle, Antigona)

Nu se poate ieşi dintr-o succesiune de două totalitarisme fără cicatrici. Şi-aşa cum, zic eu, noi n-am putut ieşi fără cicatrici din totalitarismul comunist, nici germanii n-au putut ieşi nevătămaţi, crede Herta Müller, din tot ce-a însemnat hitlerismul:

Noi, germanii, cunoaştem pustiul lăsat în urmă de naţional-socialism. Cîntece pe care nu le mai poţi cînta pînă-n ziua de azi, fiind contaminate. Ele au fost incluse planificat în jafurile şi asasinatele lui Hitler. (Mereu aceeaşi nea…)

Iar severitatea demnă cu care vorbeşte despre „vina germană“ devine un ritual ad-hoc de răscumpărare, poate de îmblînzire, a destinului.

În proza Hertei Müller, victima este aceea care se bucură de atenţie. Aşa că, după ce a scris despre culpa germană, a scris şi despre germanii civili deveniţi, după al Doilea Război Mondial, victimele care plătesc ponoasele. Ea notează sec că în România germanii au fost socotiţi cu toţii, chiar şi cei care erau copii pe vremea războiului, hitlerişti. Şi dedică un roman deportării germanilor români (1945) din România în Uniunea Sovietică.
Prin exact acelaşi mecanism compensator care a dus-o, la moartea tatălui ei, la scris, deportarea mamei ei şi prietenia cu un alt deportat, cu Oskar Pastior (cu care a şi plănuit, de altfel, să scrie cartea), fac parte din geneza romanului Leagănul respiraţiei. Oricum, în copilărie, zecile de gesturi cotidiene ale mamei ei – felul în care curăţa cartofii, de exemplu – au făcut ca „lagărul să intre în Herta de mic copil“, observa Ernest Wichner. Exerciţiu de exorcizare pentru trauma mamei şi monument omagial pentru toate victimele inocente ale deportării din 1945, Leagănul respiraţiei e o carte ce pune pe tapet un aspect mai rar discutat: suferinţa civililor germani, ca urmare a abuzului comis de învingător – de Stalin – şi a greşelii făcute, în 1945, de Guvernul României, care a acceptat pretenţia Rusiei Sovietice şi nu şi-a protejat populaţia civilă germană. Scris în acelaşi stil ermetic-poematic ca Omul este un mare fazan pe lume, romanul te face să te întrebi care e limita la care trebuie să se oprească răzbunarea şi prin ce ar fi mai bun învingătorul din al Doilea Război Mondial, Rusia stalinistă, decît învinsul, decît Germania hitleristă.

Într-unul dintre cele mai frumoase eseuri pe care le-a scris, „În fiecare limbă sînt alţi ochi“, scriitoarea descrie starea paradisiacă din copilărie, cînd între nume şi lucruri, respectiv între lucruri şi nume exista o potrivire perfectă:

În limba satului […] cuvintele se aflau aşezate direct pe lucrurile pe care le desemnau. Lucrurile se numeau întocmai după cum erau şi erau întocmai după cum se numeau,

enunţă, pe un ton biblic, autoarea. Dar cînd ea s-a apucat să se joace cu cuvintele şi să reboteze lucrurile cu alte nume, a ştirbit această fericită potrivire şi a apărut o falie între obiect şi numele lui: „se căsca dintr-o dată lacuna prin care lunecam în gol“ (Regele…). De unde rezultă implicit că a fi scriitor înseamnă a umple falia, a coase rana, a nu lăsa un gol între expresia verbală şi realitatea pe care aceasta o numeşte.
Scrisul este un act de răspundere, iar relaţia cu limba, severă. Căci, spune scriitoarea, limba poartă în ea trecutul politic al secolului al XX-lea, fiind încărcată inclusiv de ce-au făcut un Hitler sau un Stalin cu ea. Iar patria nu poate fi limba pur şi simplu, aşa cum se spune, ci numai limba „nedespărţită de ceea ce un om îi face altuia“ (Regele…, p. 42), conchide, cu un accent politico-moral apăsat, scriitoarea. (Să ne amintim că, din oroare faţă de totalitarismul hitlerist, expatriatul Klaus Mann a renunţat la limba germană şi-a început să scrie în engleză…) Ea subscrie explicit afirmaţiei lui Jorge Semprun, cum că „Nu limba e patria, ci conţinutul a ceea ce se vorbeşte“ (Regele…, p. 32). Iar dacă limba nu e apolitică, ci încărcată politic, literatura, cu atît mai mult una care vrea şi să vindece, n-are cum să fie apolitică; ci, politică. Precum mulţi alţi autori universali, precum Philip Roth sau Sábato, ca García Márquez sau Günther Grass, Vargas Llosa sau Petru Dumitriu, Herta Müller scrie literatură cu tendinţă, ca să folosesc un concept sociologico-estetic din secolul al XIX-lea.
În copilărie, în satul ei, pe vremea potrivirii paradisiace dintre cuvinte şi lucruri şi-a încercărilor ei de-a reboteza lucrurile cu alte nume, fata care era Herta Muller proceda spontan la un act magic, de aceeaşi natură cu ritualurile populaţiilor primitive: mînca obiectele pe care vroia să le boteze: „Mîncam frunze şi flori pentru ca ele să mi se înrudească cu limba“, îşi aminteşte prozatoarea.
Devenită scriitoare, Herta Müller continuă să aibă cu limba o relaţie magică, căci bazată pe asimilare, pe încorporare. Deşi nu mai este vorba despre nevinovatele frunze şi flori din Niţchişoara, ea continuă să mănînce: „ce scriu trebuie să mănînc, iar ce nu scriu – mă devorează“ (Mereu aceeaşi nea...).
E o bună recunoaştere a faptului că scrisul, chiar dacă terapie pentru o rană, are preţul lui. Nu unul mic.