a4

Ioana Bot

1. Cînd scriu, nu mă gîndesc neapărat la posteritate, ci la un cititor (destul de abstract) „din toate timpurile“ – în sensul că încerc să scriu astfel încît să nu îmi fie ruşine (de munca mea…) în faţa oricărui cititor.
2. Că am fost profesoară de română: cred că scrisul meu vine abia după această meserie, care e meseria mea dintîi.
3. Soare, poveste, rimă, proporţii, iubire. Lent, meticulos, povestitor, încăpăţînat, abulic.
4. La debutul meu (1990 – vol. Eminescu şi lirica românească de azi), Mircea Mihăieş şi-a intitulat cronica „Eminescologia în blue-jeans“; de atunci, de cîte ori îmi înmulţesc în vreun fel colecţia de haine din pînza istorică, mi se pare că nu fac decît să confirm, complice, titlul acesta. Şi totul nu e, fireşte, decît o metaforă pentru a spune relaţia particulară pe care o am cu cartea mea de debut…
5. Cîteva cronici la cărţile mele unde autorii lor, în mod evident (şi cînd scriau de bine, şi cînd scriau de rău), nu citiseră respectivele cărţi şi imaginau conţinuturi inexistente.
6. Nu. O experienţă biografică aparte mă face să fiu reticentă la ideea unei succesiuni dinastice, de orice fel. Dacă vorbim de etapele unei istorii (româneşti) a ideilor literare sau a literaturii, acolo mă pot alătura, desigur, unora şi/sau altora, dar e treaba posterităţii să vadă (mai bine) cu cine semăn.
7. Eminescu, fireşte.
8. Subevaluat: Gh. Asachi. Supraevaluat: Mateiu Caragiale. Ah, pardon, aţi întrebat de scriitorii de azi? Care, azi? Şi tot aşa… mă tem că am o listă foarte lungă, şi pentru unii, şi pentru alţii.
9. Dimpotrivă: cred că numai Timpul face, dacă face, vreodată dreptate.
10. Nu e un aforism, sunt nişte versuri, am mai multe variante, aleg două:
„Şi timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec!“ (acelaşi Eminescu), sau „Aud cum păşeşte cineva după mine-n vecie/Şi pune cuvinte în urmele tălpilor mele,/ Un pas înţelept – ghilimele,/ Un pas greşit – poezie“ (Blandiana).