a20

Ştefan Pascu, momentul de răscruce (continuare)

Ovidu Ghitta

În anul 1951 (aflăm din raportul întocmit de Ştefan Pascu), două persoane de la Facultatea de Istorie erau în vizorul acelora care verificau vigilent structura ideatică şi acurateţea doctrinară a cursurilor.

În predarea cursurilor se mai observă lipsa unui nivel ideologic corespunzător, se observă aplicarea în mod mecanic a învăţăturii marxist-leniniste, se observă tendinţa citatologiei pentru acoperirea lipsei de interpretare materialist-istorică, se mai observă lipsa de combativitate şi spirit partinic, precum şi tendinţe obiectiviste (Istoria generală medie, Istoria R.P.R. modernă), tendinţe de erudiţie formalistă.

Nenumiţii din acest fragment plin de marotele epocii sunt conferenţiarul Francisc Pall (titularul primei discipline pomenite) şi profesorul David Prodan. Cel de-al doilea pare că era pe atunci doar în postura păcătosului care primeşte un prim avertisment. Va reveni însă în centrul atenţiei şi va fi chiar nominalizat ca vinovat, câteva luni mai târziu.
Pall în schimb, un istoric emblematic pentru contingentul de universitari şcoliţi în Occident, constituia deja un caz. Şi raportul întocmit de rectorul Petrovici la sfârşitul acelui an universitar îl menţionează, furnizându-ne totodată amănunte despre cum erau depistate asemenea devieri: „aceste manifestări au fost descoperite fie cu ocazia examinării cursurilor în vederea litografierii, fie de către unii studenţi mai ridicaţi, fie cu ocazia analizei cursurilor“. Cenzura, delaţiunea şi observaţia directă reprezentau deci mijloacele utilizate. Textul rectorului ne mai spune (bazându-se pe raportul decanului Pascu) şi că şedinţa de analiză ce trebuia să ducă la admonestarea publică a lui Francisc Pall a fost un fiasco. Orchestrarea neglijentă a momentului, corul firav de observatori critici încropit şi, pe deasupra, cerbicia celui verificat au condus la un atare deznodământ.

Credem că analizei cursului de Istorie Generală Medie nu i s-a dat atenţia cuvenită. Dela catedrele de Ştiinţe Sociale au participat numai 2 asistenţi şi a lipsit dela analiză şi Directorul de Studii. Autorul cursului analizat s-a refugiat în probleme istorice de amănunt, încercînd să arate asistenţilor dela catedrele de Ştiinţe Sociale că nu sunt documentaţi în Istorie. Autocritica ce şi-a făcut-o a fost pur formală, căci în realitate a căutat să combată punct cu punct toate obiecţiunile ridicate.

Nemulţumit evident de rezultat, rectorul anunţă că povestea e departe de a se fi încheiat. Precizează, cu acest prilej, şi care erau instanţele chemate să se pronunţe într-o astfel de situaţie, dar şi că totul se făcea în baza unei directive superioare.

Direcţia de Studii a hotărît revenirea analizei asupra acestui curs. În prezent cursul este studiat de mai mulţi tov. dela Cabinetul de Marxism-Leninism şi dela catedra de Ştiinţe Sociale şi va fi analizat înainte de începerea anului şcolar viitor, posibil în septemvrie. Această analiză se va face după normele indicate în instrucţiunile Ministerului.

Aparent o excepţie în acele luni în peisajul Facultăţii de Istorie, cazul lui Francisc Pall e simptomatic, cred, pentru atmosfera încărcată în care se lucra (şi) acolo. „Vechea gardă“ (şi nu numai) trebuia să conştientizeze cât de important era criteriul ideologic în evaluarea oamenilor, cât de vital devenise să nu greşeşti, să nu te abaţi de la linia de gândire şi de conduită impusă de puterea comunistă. Din toamna anului 1951, controlul politic asupra istoricilor clujeni din Universitatea „Victor Babeş“ se intensifică. Noua reorganizare a instituţiei, dictată de minister, nu s-a soldat de astă dată cu modificarea denumirii Facultăţii de Istorie, ci cu includerea în structura ei a unora dintre cei care funcţionaseră în Facultatea de Filosofie şi în Facultatea de Drept, scoase atunci din schemă. A fost înlocuit, în schimb, decanul. Interimarul Ştefan Pascu, după aproape doi ani de activitate în acea poziţie, îi lasă loc lui Pavel Apostol, începând cu data de 15 octombrie. Ajungea la conducere un om al partidului, un critic zelos al „ideologiei reacţionare“. În anul 1948, în contextul reformării Universităţii româneşti din Cluj, el fusese propulsat direct de la condiţia de asistent universitar la Catedra de filosofia culturii deţinută de Lucian
Blaga, la cea de profesor şi de şef al nou- createi Catedre de materialism dialectic şi istoric. A ajuns în scurt timp, după cum am menţionat, şi director la Institutul de Istorie şi Filosofie, postură din care avea să-i cunoască pe mulţi dintre viitorii săi subalterni în facultate. Inclusiv pe Ştefan Pascu.
Pentru istoricul înlocuit din poziţia de decan nu au urmat luni de dizgraţie în instituţie, în pofida persistenţei stigmatului apărut odată cu excluderea din partid. În decembrie 1951, a fost propus chiar de Pavel Apostol „pentru evidenţiere“, argumentele aduse fiind: „Muncă voluntară pentru susţinerea cursurilor în Catedrele încadrate cu personal insuficient“ şi „Contribuţie la organizarea facultăţii“. Suma care urma să-i revină ca premiu (25.000 de lei) este, de departe, cea mai mare din lista înaintată de decan rectoratului. Trebuia să fie un bonus pentru că asigurase de-a lungul anilor suplinirea atâtor discipline, dar şi pentru implicarea, tot voluntară, în administraţia universitară. Noua conducere a facultăţii perseverează şi îl mai propune o dată pe Ştefan Pascu pentru „evidenţiere“, la sfârşitul primului trimestru al anului 1952. Laudele sunt şi mai explicite acum: „Pînă la încadrare a ţinut în mod facultativ ore la catedra de istorie mod. şi contemporană. Faţă de asistenţi are atitudinea cea mai binevoitoare, ocupîndu-se îndeaproape de pregătirea şi orientarea lor profesională, înţelegător faţă de studenţi, adeseori fiind găsit în mijlocul lor“. Un altruist, un cadru didactic atent cu tinerii săi colaboratori, un dascăl prezent cu naturaleţe printre discipoli – am putea rezuma. Citind caracterizarea (şi observând că omul se număra din nou printre remarcaţi) eşti tentat să conchizi că totul era în regulă pe atunci pentru Ştefan Pascu, că viaţa îi era senină, iar munca apreciată. S-ar zice că nimic nu-l împiedica să se dedice cercetării „problemei obştiilor agrare în Transilvania“ (tema lucrării pe care o depusese în ianuarie 1952 pentru a fi inclusă în programul unei preconizate sesiuni de comunicări a universitarilor clujeni). Aparenţa creată de asemenea înscrisuri e însă foarte înşelătoare.

Alte surse arată că, dimpotrivă, istoricul se confrunta iarăşi cu mari probleme. Propriul său trecut politic îl mai ajunge o dată din urmă, ameninţător. De astă dată intră în atenţia Securităţii; mai precis, a serviciului ei aflat în căutarea celor care activaseră în vechile partide sau grupări politice, „nedemocratice“. Potrivit informaţiilor publicate recent de Liviu Pleşa, Ştefan Pascu a fost reţinut şi anchetat pentru funcţia deţinută în anul 1946 în Partidul Social-Democrat Independent. „Materialele compromiţătoare existente“ sunt folosite pentru a-l şantaja, pentru a-l constrânge să intre în reţeaua de informatori utilizată în depistarea foştilor membri ai organizaţiei clujene a partidului. Altminteri, din cauza poziţiei ierarhice pe care o deţinuse la nivel judeţean, risca să fie trimis rapid în instanţă şi apoi într-o colonie de muncă. Cu o astfel de alternativă în faţă, sub presiunea exercitată de o instituţie ce transforma în coşmar viaţa oamenilor ajunşi în vizorul lei, istoricul cedează. La 9 ianuarie 1952, semnează angajamentul de colaborare. Îşi salvează propria libertate, cu preţul periclitării libertăţii cunoscuţilor săi. Un regim profund cinic şi pervers i-a pus pe mulţi dintre cei pe care îi vâna să facă o asemenea alegere. Ştefan Pascu sperase, totodată, să-şi salveze postul, să evite prăbuşirea.
O speranţă zadarnică, însă. Serviciul „Cadre“ nu încetase să-l urmărească, adunând meticulos referinţe. Una dintre ele, singulară prin tonul critic, corozivă de-a dreptul, ne atrage atenţia.

Îl cunosc de aproape numai din 1948 când am venit la Institut. Este un carierist care a slujit cu râvnă toate regimurile (a lucrat pentru Ministerul de Externe în timpul dictaturii regale şi a celei antonesciene). Are o inteligenţă mediocră, dar o extrem de mare capacitate de muncă. Din punct de vedere ideologic încearcă să se orienteze. În relaţiile cu oamenii este lipsit de principialitate; servil faţă de superiori.

Semnează Pavel Apostol, care dovedeşte încă o dată că a fost un duplicitar perfect, fără tresăriri de conştiinţă, fără scrupule. Era capabil să practice cu dezinvoltură dublul discurs, să exprime păreri radical diferite despre acelaşi om, făcându-te să te întrebi ce poţi alege din vorbele lui. Ştia prea bine câtă greutate putea avea o opinie ultracritică în context, când laţul se strângea în jurul unui om.
Căderea lui Ştefan Pascu a fost pricinuită, de fapt, de acţiunea politică ce a lovit în 1952 un grup mai larg de istorici din facultate. Raportul de activitate întocmit de rectorat la sfârşitul anului universitar 1951-1952 numea răul prezent acolo: „În cursurile Facultăţii de Istorie există încă serioase manifestări obiectiviste, cosmopolite şi idealiste“. Marile pericole ideologice ieşiseră iarăşi la iveală, cu ocazia analizării la faţa locului sau a lecturării unor prelegeri. Sub observaţie s-au aflat, în primul rând, suspecţii de serviciu Francisc Pall şi David Prodan, după cum ne arată „Raportul asupra conţinutului învăţămîntului“ redactat de Pavel Apostol:

În privinţa cursului conf. Pall, s-a constatat că în opoziţie cu anul trecut, cursul foloseşte destul de susţinut materialul din clasici (deocamdată din a doua mînă, mai ales) şi cel sovietic, autorul a reuşit să elimine unele manifestări de obiectivism şi mai ales de cosmopolitism, cu toate că încă nu este suficient efortul depus pentru a da cursului un caracter combativ, partinic şi educativ. S-a constatat mai departe că autorul nu s-a preocupat îndeajuns de sarcinile educative ale cursului. Din analiza cursului prof. Prodan a reieşit că autorul, cu toate că materia oferă posibilitatea unei largi contribuţii la formarea spiritului patriotic în tineret, nu a depus un efort conştient, planificat şi organizat pentru a folosi aceste posibilităţi, aşezîndu-se pe punctul de vedere obiectivist că materialul faptic expus are în sine destulă forţă educativă. În ambele cazuri Consiliul a luat hotărîri care privesc îmbunătăţirea predării la Facultatea de Istorie.

N-au fost însă singurii urmăriţi atunci. Au ţinut seminarii deschise şi Constantin Daicoviciu, şi Mihail Dan. Rezultatul: „în cursurile şi lecţiile analizate s-au putut observa abateri ideologice, rezultînd din nivelul ideologic scăzut al unor profesori. Istoria RPR veche a vulgarizat unele noţiuni de materialism istoric, neţinînd cont în măsură suficientă de învăţătura tovarăşului Stalin despre bază şi suprastructură“. Ştefan Pascu este criticat şi el în text, fără a fi numit: „Istoria generală modernă a accentuat prea mult laturile pozitive ale revoluţiilor burgheze, ale socialismului utopic şi ale mişcării chartiste, fără a lua atitudine destul de critică faţă de ideologia lor“.
Diagnosticele îngrijorate prezente în acel bilanţ de sfârşit de an universitar lasă să transpară o tendinţă de întărire a controlului ideologic asupra activităţii didactice. Dar nu numai învăţământul era atunci sub supraveghere. Se stârnise de fapt o mişcare la scara întregii ţări, dinspre vârful puterii politice, de depistare şi pedepsire a celor vinovaţi de „deviere de dreapta“. Eliminarea din joc a unor personaje de prim-plan (Vasile Luca, Teohari Georgescu, Ana Pauker) şi consolidarea autorităţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în partid şi în stat au reverberat în societate, luând forma unei ample acţiuni de îndepărtare a indezirabililor, sub pretextul abaterii de la dogmă. „Moment grav, exces de zel, acuzaţii violente, şi de teama căderii, şi de teama pierderii propriului loc, şi din perspectiva de a vîna pe al altuia. Revoluţia noastră pentru care lipseau termenii de bază devenise un artificiu cumplit, nu mai puteai găsi un punct de sprijin, un criteriu care să te apere […] Bătea vîntul decapitării de elite intelectuale“ – îşi aminteşte David Prodan, unul dintre istoricii luaţi atunci în colimator. La Iaşi, în luna mai, a fost scoasă din universitate Rodica Ciocan-Ivănescu, conferenţiar la Istorie, „duşman strecurat în Partid“. Tot în primăvară, la Cluj – „într-o după-amiază de joi“, după cum notează Ştefan Pascu în 1987 –, Mihail Roller a criticat dur activitatea filialei locale a Institutului de Istorie şi Filosofie, reproşând perpetuarea unor „atitudini şi concepţii“ care „dăunează cercetării şi democratizării“. Vizita cerberului ideologic de la centru nu s-a soldat însă cu demiteri. La Bucureşti în schimb, în vară, au fost îndepărtaţi din institut Nicolae Bănescu, Dan Berindei, Gheorghe Bezviconi, Paul Cernovodeanu, Ilie Corfus, Vladimir Dumitrescu, Gheorghe Zane, Petre Ş. Năsturel. Valul destituirilor a lovit acolo puternic şi universitatea, din care, tot atunci, erau eliminaţi istoricii Ion Nestor, Mihai Berza, Alexandru Elian şi Eugen Comşa.
La Cluj, pentru rolul de ţap ispăşitor, de „victimă-emisar“ sacrificată în vederea restabilirii ordinii în colectiv, primul ales a fost tocmai David Prodan, militantul de stânga cu vechime Nu doar obiecţiile formulate în ultima vreme la adresa cursurilor sale anunţau apropierea momentului judecăţii. Figura deja şi în alte evidenţe ca personaj-problemă: nu participa la „manifestările social-politice“ din cadrul Universităţii; „nu s-a încadrat în sarcini pe linie de organizaţii de masă“ (alături de el figurând în listă Virgil Vătăşianu, D. D. Roşca şi Mihail Macrea); nu frecventa cursurile de limba rusă. Şedinţa de demascare a lui David Prodan – soldată, până la urmă, cu prăbuşirea lui Pavel Apostol – a avut loc cândva spre sfârşitul primei decade a lunii iulie. La 23 iunie 1952, acesta din urmă semna încă un document oficial. Evenimentul trebuie să se fi consumat cu puţin timp înainte de 10 iulie, data când preşedintele „Comitetului pentru Învăţămîntul Superior de pe lîngă Consiliul de Miniştri RPR“, I.G. Murgulescu, a anunţat destituirea sa „din funcţia de decan dela Facultatea de Istorie, din funcţia de profesor dela catedra de Materialism dialectic şi istoric şi dela catedra de Istoria Generală Modernă şi Contemporană“.
La imprevizibila răsturnare de situaţie a condus spirala acuzaţiilor, replicilor şi autocriticilor formulate în timpul adunării ţinute. Acuzatorul principal al lui Prodan, Pavel Apostol, a devenit, de la un moment dat, ţinta reproşurilor. Prăbuşit psihic, a eşuat într-un adevărat autodenunţ şi a fost arestat la puţin timp după încheierea şedinţei. Lui David Prodan, „naţionalist, otrăvitor al tineretului şi duşman al clasei muncitoare“, „regionala“ de partid îi rezervase destituirea din universitate şi din institut şi trecerea la „munca în acord“ (avea să afle împricinatul, în taină, de la Emil Petrovici). Că acesta era planul, o dovedeşte şi ceea ce Dumitru Dejeu, prim-secretarul Comitetului Regional Cluj al PMR, i-a comunicat la 23 iulie 1952 consulului URSS la Cluj, L. P. Akulov:

Profesorul de istorie de la Universitatea „Babeş“, PRODAN, desfăşoară activitatea de predare nu pe baza învăţăturii marxist-leniniste despre societate, ci pornind de la „teoria“ născocită de el, a „materialismului istorico-cosmopolit“. Cosmopolitul Prodan şi apologetul teoriilor burghezo-naţionaliste, decanul Facultăţii de Istorie, de la Universitatea „Babeş“, Pavel Apostol, au fost demascaţi ca duşmani ai poporului şi, în scurt timp, vor fi îndepărtaţi din activitate.

Dejeu i-a mai spus atunci consulului că, „dată fiind situaţia nesatisfăcătoare din punct de vedere politic şi ideologic de la cele două universităţi [«Babeş» şi «Bolyai»], vor avea loc concedieri (o treime din cadrele didactice!)“.

În privinţa viitorului lui David Prodan trebuia să se pronunţe însă şi Academia RPR, al cărei membru corespondent era. Salvarea i-a venit, se pare, de acolo, cu toate că, la 11 iulie, în şedinţa Secţiei de istorie a acesteia, s-a numărat printre cei acuzaţi deschis de Petre Constantinescu-Iaşi. Au fost înfierate atunci abaterile de natură ideologică sesizate în operele unor istorici: „oportunismul“, „împăciuitorismul“, „idealismul“ şi „cosmopolitismul“ (de acesta din urmă se făcea vinovat Prodan). Rămâne deocamdată necunoscut motivul menţinerii sale în învăţământ şi în cercetare, după toată acea demonstraţie de forţă. Se poate doar bănui că la mijloc a fost intenţia lui Mihail Roller de a-l folosi, de a-l întoarce, aşa zdruncinat cum era, împotriva lui Constantin Daicoviciu, un personaj care începuse să-l irite pe diriguitorul de la Bucureşti. O pedeapsă i s-a aplicat, totuşi: David Prodan a fost retrogradat din poziţia de profesor universitar în cea de conferenţiar. Aşa apare în statul de plată al Facultăţii de Istorie, începând din luna octombrie; aşa este menţionat în adresa din 8 decembrie 1952 a Comitetului pentru Învăţămîntul Superior, prin care Universitatea „Victor Babeş“ era înştiinţată că „tov. conf. Prodan David“ trebuia să „înainteze la Facultatea de Istorie Bucureşti – până la 27 decembrie – lecţiile IV şi V, «Lupta clasei muncitoare din România între 1917-1923. Greva generală. Înfiinţarea PCR»“ (ce urmau a fi discutate acolo în zilele de 3-4 ianuarie 1953, în prezenţa sa); aşa figurează în documentul din 9 decembrie, prin care Universitatea „dă aviz favorabil pentru ca tov. David Prodan, conferenţiar“, cu funcţia de bază în cadrul ei, să deţină în continuare un cumul la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei RPR, ca director de secţie.
Vara agitată a anului 1952 s-a încheiat la Cluj, la Facultatea de Istorie, cu o singură eliminare din colectiv: a decanului Pavel Apostol (căruia îi va urma în funcţie filosoful Arnold Negrea). Operaţiunea de excludere din universitate a „deviaţioniştilor“ a fost reluată la începutul toamnei. Erau vizaţi, deopotrivă, profesori şi studenţi. De data aceasta, din câte ştim, nu s-a mai organizat un spectacol cu public din instituţie. Sentinţa a venit de sus, brusc, fără drept de apel. Au fost îndepărtaţi atunci conferenţiarii Ştefan Pascu, Virgil Vătăşianu, Francisc Pall şi Mihail Dan. Patru foste mari speranţe ale şcolii istorice clujene interbelice, patru universitari în plină putere de muncă erau daţi afară din sistem. Niciunul nu era (sau nu mai era) membru de partid. Ţapii ispăşitori fuseseră aleşi acum dintre „tovarăşii de drum“ cu studii „în afară“. Nu am găsit în arhiva Universităţii adresele oficiale de înştiinţare trimise de preşedintele „Comitetului pentru Învăţămîntul Superior de pe lîngă Consiliul de Miniştri“, prin care, în astfel de cazuri, se comunica sec „eliberarea din funcţie“. Din „fişa de pensie“ a lui Ştefan Pascu (întocmită în 1986) reiese că acesta şi-a încetat activitatea în 23 septembrie 1952. Începând cu luna octombrie, nu mai apare în statul de plată al Facultăţii de Istorie. S-a consumat astfel primul episod (şi cel mai important) al căderii sale, al reculului său în carieră. În ziua cu pricina s-a oprit, forţat, şi relaţia lui Virgil Vătăşianu cu Universitatea „Victor Babeş“. Francisc Pall a fost înlăturat la 6 octombrie 1951. Probabil tot atunci a ieşit din schemă şi Mihail Dan. Cei doi mai figurează în statul de plată pe octombrie (la sfârşitul tabelului, pentru puţinele zile lucrate la începutul lunii), dispărând din evidenţe în noiembrie.
Capetele de acuzare formulate nu ne sunt cunoscute. În Memorii, David Prodan, referindu-se la Pall şi la Pascu, spune: „un cap de acuzaţie, mi se pare, era că sunt de atitudine greco-catolică“. Lui Pall i s-a imputat, cu certitudine, că „nu a avut o poziţie destul de hotărâtoare de a se îndrepta în privinţa revizuirii concepţiilor sale“. Vătăşianu, după propria mărturisire, nu a aflat niciodată motivele pentru care a fost îndepărtat. Despre Ştefan Pascu, Serviciul Cadre înştiinţa în octombrie 1952: „Nu a fost sincer faţă de partid. Nu este ataşat partidului şi nici nu este legat de lupta clasei muncitoare, element în care nu se poate avea încredere“. Chiar dacă ne scapă deocamdată detaliile, se poate spune că ceea ce a contat în luarea deciziei de a-i „elibera din funcţie“ au fost considerentele de ordin politic. Ele deveniseră esenţiale în construirea „lumii noi“. Cei patru au fost excluşi dintr-o instituţie ce nu mai funcţiona conform principiilor respectate de universitatea pe care o cunoscuseră în tinereţe şi în care crezuseră. Ştefan Pascu (ca şi ceilalţi) părea că a ajuns, prematur, la capătul drumului în meseria de dascăl, de cadru universitar. De-abia din acel moment statul de plată al Facultăţii de Istorie lasă să se vadă foarte clar că şi la Cluj se trăia un răstimp de mari bulversări, că tendinţa de îndepărtare din învăţământul superior a profesorilor de „şcoală veche“ făcea ravagii şi acolo. Mai rămân pe poziţii doar specialiştii în istorie antică şi arheologie (C. Daicoviciu, N. Lascu, M. Macrea, K. Horedt), un grup solid, greu de dislocat, precum se vede, aceasta şi datorită influenţei politice a primului dintre ei. În rest, de la Evul Mediu în sus (cu excepţia cursurilor ţinute de D. Prodan, retrogradat însă şi izolat), predarea istoriei încape pe mâna unor figuri noi, a unor novici care trebuiau să insufle un alt spirit.
Următorul episod a avut loc spre sfârşitul lunii noiembrie. Trei dintre istoricii recent excluşi din universitate (Pascu, Pall şi Dan) au fost scoşi atunci şi din schema Institutului de Istorie şi Filosofie, din postura de angajaţi cu statut de titulari. (Doar Virgil Vătăşianu a reuşit să-şi menţină postul, graţie sprijinului acordat de Constantin Daicoviciu, cumnatul său.) În „fişa de pensie“ a lui Ştefan Pascu apare şi data încetării activităţii sale acolo: 1.12.1952. Avusese loc un nou val de „epurări“ în institutele de cercetare din ţară, căruia i-a căzut victimă, la Bucureşti, Şerban Papacostea. Clujenilor li s-a oferit totuşi varianta „muncii în acord“ în cadrul institutului, cea mai de jos şi mai precară dintre soluţiile posibile în acel sistem. Intrau şi ei în categoria celor îndepărtaţi ca periculoşi din sălile de curs, din preajma studenţilor, dar menţinuţi în „frontul istoriografic“, pentru pregătirea corpusurilor de documente. Au devenit un fel de salahori cu înaltă calificare, îndatoraţi pentru şansa acordată într-un moment când nu se mai întrevedeau speranţe de salvare în plan profesional. Or, tocmai pe asta, pe „înmuierea“ lor mizau cei din aparatul de partid care deciseseră să-i pedepsească. Dacă visau ca măcar carierele lor de cercetători să se relanseze cumva, nu le rămânea decât să pornească disciplinaţi de jos, de la baza unei piramide instituţionale în care apucaseră deja să urce câteva trepte.

Ştefan Pascu a fost ajutat să iasă din acel impas de Constantin Daicoviciu, directorul institutului. Sub protecţia lui a străbătut asprul deceniu care a urmat. Afirmat deja drept cercetător prolific (în pofida sincopelor intervenite pe parcurs), nu a mai publicat nimic până în 1954, fără ca aceasta să însemne că se oprise din munca sa de zi cu zi. Dovada: când a putut să-şi pună din nou semnătura pe ceea ce scrisese, a scos la iveală cărţile şi articolele lucrate în anii de marginalizare. Ani în care şi-a restrâns mult paleta tematică a investigaţiilor, concentrându-se pe genul agreat şi îngăduit atunci: istoria economică şi socială. A început să revină la suprafaţă încet-încet, în cadenţa procesului de destalinizare a ţării şi a ieşirii, anevoioase şi oscilante, a istoriografiei române de sub autoritatea lui Mihail Roller. A rămas aproape de Constantin Daicoviciu, dar şi de David Prodan, tandemul de la Cluj implicat în schimbarea treptată a direcţiei; tandem care şi-a consolidat în 1955 poziţiile în Academie, prin alegerea celor doi ca membri titulari. E tocmai anul când Ştefan Pascu revine la catedră, cu o jumătate de normă doar, pentru a preda cursul de „Ştiinţe auxiliare“. „Tov. Pascu e un bun specialist în istorie medie şi modernă a RPR, cu calităţi ştiinţifice şi didactice remarcabile. Nivelul său ideologic este ridicat, fiind bine orientat în domeniul concepţiei marxiste asupra istoriei. Prin lecturi şi cercetări individuale, el îşi ridică necontenit atît pregătirea profesională, cît şi nivelul ideologic“, spunea atunci, pledându-i cauza aşa cum se cerea, şeful Catedrei de istoria RPR, profesorul Constantin Daicoviciu. Un an mai târziu, va fi reangajat la universitate cu normă întreagă, pe poziţia de conferenţiar suplinitor. Dispariţia lui Roller şi afirmarea curentului ideologic ce viza, la rându-i, reaşezări instituţionale şi rescrierea trecutului (acum din perspectivă naţională, atât de familiară specialiştilor formaţi în perioada interbelică) au eliminat şi ultimele piedici din calea stabilizării statutului lui Ştefan Pascu în universitate. În iulie 1960, prin decizia Comisiei Superioare de Diplome, obţine atestatul de conferenţiar universitar. În martie 1961, se prezintă la concursul pentru ocuparea postului de profesor universitar, norma fiind alcătuită din disciplinele „Istoriografie“, „Izvoarele istoriei românilor“ şi „Istorie medie a românilor“. Obţine postul, primind girul comisiei alcătuite din Constantin Daicoviciu, David Prodan şi Ioan Ionaşcu. În 1962, din luna iulie, redevine decan, acum al facultăţii denumite, din septembrie 1957, de Istorie şi Filozofie. Doi ani mai târziu, la 7 aprilie 1964, redevine şi membru de partid. Ştefan Pascu închide astfel o paranteză în existenţa sa. Recuperează tot ceea ce pierduse în 1950 şi 1951, ca statut politic şi funcţie de conducere în universitate. Trecuse între timp printr-un purgatoriu, care l-a constrâns să se familiarizeze cu noile reguli ale jocului, să se adapteze. Dovadă cariera sa ulterioară.
Între 1968 şi 1976 a fost rector al Universităţii „Babeş-Bolyai“. Din 1973 (până în 1990) a ocupat funcţia de director al Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj. Şi-a adjudecat treptat poziţiile deţinute anterior în mediul academic clujean de Constantin Daicoviciu (mort în 1973). Ştefan Pascu i-a păşit pe urme şi în Academia RSR, unde ajunge membru titular în 1974. În acel an a fost ales şi preşedinte al Secţiei de ştiinţe istorice a înaltului for. De la mijlocul deceniului 8 creşte nu doar influenţa sa în breasla istoricilor din România (influenţă consolidată prin preluarea conducerii Comitetului Naţional al Istoricilor din RSR, în 1978), ci şi vizibilitatea lui externă, prin preşedinţia Comisiei Internaţionale de Demografie Istorică, deţinută între 1975 şi 1985. În 1969 a dobândit şi importante poziţii politice, care au arătat că i se rezervase un rol major în noul „front istoriografic“: membru supleant al Comitetului Central al PCR şi deputat în Marea Adunare Naţională.
Când i-am fost student, profesorul Pascu era încă în prim-plan. Se îndrepta spre hotarul vârstei de 70 de ani, pe care l-a şi trecut în ultimul an de facultate al promoţiei mele. Probabil că nu mai avea la catedră energia de odinioară, dar nici nu a dat vreodată impresia de lipsă de vitalitate sau de pasiune. În 1986, ştiindu-ne în armată la Cluj, ne-a invitat într-o dumincă, pe Ovidiu Pecican şi pe mine, la masa de prânz. Urma să discutăm proiectul unui volum de interviuri cu Domnia Sa, pe care colegul meu i-l propusese. În sufrageria locuinţei de pe strada Braşov, din vorbă în vorbă, am aflat în ce condiţii a scris cartea despre Răscoala de la Bobâlna, apărută după ce şi-a recăpătat dreptul de a publica. Nu ştiam că profesorul avusese parte de o asemenea experienţă la începutul anilor ’50. De aceea am ţinut să cunosc mai multe despre cele întâmplate atunci, despre trecerea sa pe sub furcile caudine, şi să evoc momentul de răscruce al unui om care ajunsese, vorba cronicarului, „supt vremi“.

Din motive de spaţiu, cele peste 150 de note au fost scoase. (A.)