a17

Promiscuitate socialistă

Constantin Cubleşan

          Romanele monografice asupra unor epoci, sau romanele panoramice, în orice caz romanele de anvergură în care să se reflecte dominantele politice, sociale, morale etc. ale unui timp istoric semnificativ, s-au scris, de regulă, fie la începutul unor asemenea perioade (propunând deschideri, în finalitatea existenţială, teziste), fie la sfârşitul acestora, scriitorii având astfel posibilitatea unor concluzionări, a unor descripţii factologice simptomatice, care au marcat fundamental destinele protagoniştilor. Romanul Gabrielei Adameşteanu, Provizorat (ediţia a doua, Iaşi: Polirom, 2011), face parte din această a doua categorie de construcţii cu ambiţionări de monumentalitate. Nu este doar un simplu roman al cuplurilor, al vieţii duplicitare, adulterine, ilicite, cu „întâlniri promiscue în case străine“ –  o asemenea înţelegere ar fi mult prea îngustă, mult prea obtuză. Gabriela Adameşteanu implică, într-o asemenea relaţie erotică, spectrul realităţilor cotidiene în care aceasta se consumă, o relaţie dintr-o lume colcăitoare („lume, întoarsă pe dos, de după război“), lipsită de libertăţi („nimeni nu este liber în această lume, fiecare trebuie să-şi controleze comportarea“), din care singura evadare posibilă pare a fi tocmai angajarea într-un exerciţiu al acuplărilor („dragostea de la 9,30 la 13,30“ în „garsoniera liberă pentru câteva ore, a lectorului universitar Florinel“), conştientizând totuşi sentimentul că se află „pe o plută împinsă de curenţi nevăzuţi“, punându-şi acut obsedanta, obscura întrebare despre acel când şi acel mod în care „au să eşueze“, lamentabil, consumându-şi destinul într-o „faţă invizibilă a lumii“.
Factologic vorbind, romanul se derulează în anii socialismului, la noi, deci după cel de al Doilea Război, până la evenimentele din ’89, autoarea urmărind încrengăturile de rubedenie ale unor membri din familii (de intelectuali) bine poziţionate social în perioada interbelică, unii dintre membrii acestora fiind implicaţi în derularea evenimentelor guvernării legionare. Faptul determină condamnarea lor de către regimul comunist, dosarele de cadre ale acestora şi ale descendenţilor atârnând greu în aprecierea şi în ascensiunea pe scară profesională („Vrei neapărat să ştii de ce nu îmi vine confirmarea tezei? – o întreabă iritat Petru pe Letiţia, soţia sa – Pentru un unchi al tău, secretar de stat în guvernul Antonescu, cu condamnare la moarte, comutată în închisoare silnică pe viaţă! Pentru altul, spion al englezilor! Pentru cel care te-a crescut, simpatizant legionar! Pentru taică-tu, condamnat într-un lot de douăzeci de persoane, omisiune de denunţ, colportare de materiale duşmănoase contra regimului!“), viaţa tuturor în ţară, de altfel, cheltuindu-se în condiţii tensionate de supraveghere şi suspicionare, la care se adaugă condiţiile materiale precare, îngrădirile de toate felurile ale indivizilor, de la imposibilitatea de a pleca în străinătate, fără avizul forurilor de partid, până la cenzurarea exprimării în presă ori fie şi numai în public. Cinismul Gabrielei Adameşteanu este evident în relatarea detaliată a actelor erotice în sine („O ţine strâns, ea e goală, el dezbrăcat pe jumătate, prin bumbacul lăsat al chilotului tetra îi simte erecţia […] sexul de fier o să îi spargă oasele pubisului ca să o pătrundă, ea geme printre dinţii strânşi […] Sorin o ciupeşte de sfârcuri, o trage peste el în braţe, ea simte erecţia între fese […] ea se lasă întoarsă pe o parte, pe alta, el îi desface cu blândeţe picioarele şi-i priveşte cu atenţie micile volane cărnoase, în culori asortate, ieşind una din alta, parcă fără alt rol decât să ascundă cât mai bine intrarea“), în intimitatea desfăşurării cărora se poartă discuţii politice, comentarii privitoare la plenarele de partid, la situaţiile speciale, opresive, din instituţiile unde lucrează,  cei doi neavând încredere decât în puterea complicităţii lor, mai mult sau mai puţin sinceră („stau, amândoi, goi sub cearşaful umed, cu paharele de Zubrowka în mână, şi vorbesc liber despre subiecte interzise“).
Conflictul romanului pare simplu, într-o primă instanţă: Letiţia, soţia lui Petru, angajată într-o redacţie din Clădirea nenominalizată, dar sugerând ambianţa fostei Case a Scânteii („priveşti de la ferestrele Clădirii statuia de bronz a lui Lenin…“), are o relaţie de mai lungă durată cu Sorin (activist de partid, „secretar cu propaganda“ la unul dintre sectoarele Bucureştilor), având la orizont spectrul divorţului, mereu amânat însă, pentru că o asemenea decizie contravine codului moralei comuniste. Relaţia lor duplicitară se consumă pe fundalul stării faptice precare, generală în ţară („prin uşa larg deschisă spre Bulevardul Magheru, unde viermuiau vieţile neştiute ale Oraşului“), ternă, fără evenimente spectaculoase, recompusă de prozatoare din detalii banale, ce alcătuiesc în fond existenţa de rutină a eroilor săi şi a tuturor celor din jurul lor. Meritul aparte al romancierei este tocmai acela de a fi intercalat firesc drama individuală a eroinei („Tinereţea i se întinde nesfârşită în faţă şi totul poartă încă semnul improvizaţiei“) într-un context al dinamicii sociale şi istorice a epocii. Paginile referitoare la mişcarea legionară, bunăoară, au tensiune evocatoare fără nicio conotaţie ostentativă. Transformările ce se derulează după război în ţară sunt excelent sugerate de recapitularea istoricului funcţionalităţii unui palat important din capitală, reprezentând tocmai procesul căderii şi decăderii reperelor reprezentative pentru identitatea naţională:

După 23 august 1944, în fosta locuinţă a Mariei Obrenovici s-a instalat Cartierul general al Armatei Sovietice. El a fost înlocuit curând de o centrală a Sovromurilor, întreprinderi româno-sovietice, special înfiinţate ca să gestioneze trenurile cu cereale, lemn şi petrol trimise în URSS […] După un timp, Sovromurile şi-au construit sedii speciale. În fostul salon al Mariei Obrenovici au început să se ţină concerte de muzică sovietică şi spectacole de teatru în limba rusă, sub auspiciile Asociaţiei Culturale Româno-Sovietice. Pe urmă, Armata sovietică s-a retras din România […] În casa construită pentru Maria Obrenovici se instalase Poşta pentru Străinătate. În hall-ul cu vitralii şi în fostul salon s-au pus ghişee de placaj […] Dej a murit, a fost ales Ceauşescu. Competiţia dintre instituţii pentru fosta casă a Mariei Obrenovici fusese câştigată de secretarul de Partid al sectorului 7, un activist din noua lui echipă […] povestea Sediului de partid al Sectorului 7 se dovedi întortocheată…

Fără îndoială, romanul Gabrielei Adameşteanu are monumentalitate în tocmai recrearea atmosferei apăsătoare a epocii, factologia terifiantă a subiectului decurgând din malaxorul istoriei contemporane în care individul este împins, într-o mocnită stare de disperare, spre ieşiri existenţiale maculate. Echilibrul interior al oamenilor este fragil menţinut, fiind mereu ameninţat de un neprevăzut ce stă deasupra capetelor lor ca o sabie mânuită de forţe brutale şi obtuze: „Ne păstrăm liniştea interioară pentru că suntem incapabili să ghicim cum existăm pentru ceilalţi. Chiar momentele când suntem vorbiţi de bine ne-ar da crunte insomnii“.
Poate mai mult decât în celelalte romane ale sale, Gabriela Adameşteanu este aici rezonera fidelă a unui timp derizoriu revolut, ce a marcat existenţa societăţii româneşti pe parcursul atâtor decenii. Personajele sale, cu portrete desenate mereu în aqua-forte, se impun şi se reţin pentru o galerie de eroi literari tipici acelui moment istoric, reprezentând de fapt, metaforic vorbind, profilul stării morale a unei societăţi imorale în înseşi coordonatele esenţei sale structurale. Romanciera se dovedeşte a fi, încă o dată, în Provizorat, aceeaşi fină şi profundă observatoare a mişcărilor sociale generale, freatice, urmărind efectele lor în intimitatea relaţiilor interumane, bulversate şi bulversante deopotrivă.