a16

Reeditarea lui Cristian Popescu

George Neagoe

          A apărut, la 20 de ani de la despărţirea de scriitor, volumul întâi din Opere de Cristian Popescu (Familia Popescu, Tracus Arte, 2015), îngrijit de Dana Popescu-Jourdy, sora poetului, şi de Corina Ciocârlie. Tirajul „cuprinde primele două apariţii editoriale semnate de Cristian Popescu, Familia Popescu (1987) şi Cuvânt înainte (1988), în forma în care acestea au apărut în ediţiile princeps. O parte din poemele incluse în Familia Popescu se repetă în Cuvânt înainte, cu unele modificări, dorite de autor sau impuse de cenzura ulterioară“ („Notă asupra ediţiei“, p. 21). Poemele comune sunt: local familial, arborele genealogic, la comemorarea bunicii şi despre tata şi noi. Ce s-a putut întâmpla cu altele, pe care Cristian Popescu le-ar fi văzut în Cuvânt înainte, sugerează Mircea Martin: „Florin Mugur, redactorul cărţii, a mai operat câteva mici ajustări «asigurătoare» pe care Cristi le-a acceptat, a eliminat, printre altele sfaturi din partea mamei, dar parcursul editorial s-a desfăşurat în continuare fără oprelişti. (Publicăm acum versiunea apărută atunci)“ (p. 13). În Addenda (p. 55-56) este aşezat poemul Dana Popescu, propus în sumarul Familiei Popescu (în formatul „livre de poche“), tipărit de suplimentul Atelier literar al revistei Convingeri comuniste (nr. 4-5, 1987), în colecţia Cartea cea mai mică. De altfel, volumaşul este reprodus anastatic şi aşezat, cu delicateţe bibliofilă, în buzunarul copertei a treia.
Birocraţia vremii era tracasantă. Mircea Martin explică: „Am găsit însă o mică stratagemă care a funcţionat şi care a rămas, din fericire, fără consecinţe punitive: am pus în pagină un fel de titlu sau de subtitlu care descria situaţia de fapt, ca şi cum nimic nu ar fi tulburat calea poemului spre cititor“ (p. 11-12). Criticul literar, mentor al celui dispărut, scrie cu empatie şi îndreptăţire o substanţială prefaţă: „impresia de «nemaipomenit» rezistă la o lectură reluată peste decenii“ (p. 6). Mircea Martin evită discuţia despre prospeţimea versurilor, descoperită la relectură, semnalând recuperarea nealterată a senzaţiei din urmă cu 30 de ani (p. 19-20). Autorul a fost genialoid. Însuşirea se limpezeşte înţelegându-i nevoia de poezie. Cristian Popescu îl observă pe om agresând lumea. Urmările sunt fizice (paguba, rana) şi afective (durerea). Aici intervine metafora, readusă la întrebuinţarea originară. Ea poartă povara lipsurilor, aşa cum le resimte fiecare sensibilitate, fără a repara întregul. Sensul figurat inspiră un nou proces. Doar cine moare atinge învierea:

Mama e grijulie. Când tai pâinea, ea o bandajează şi când eu o rup, mama o pune în ghips.
După ce a ieşit din mine, mă simţeam, aşa, infirmă, oloagă şi aş fi plătit oricât la doctor să mă taie şi să-mi îndese o proteză în pântec. Nu puteam fără el. Dar încetul cu încetul m-am obişnuit. A început să-mi placă. Eram tânără şi de abia la primul copil. Asta e. Când avea două luni îi desenam păr la subţiori, pe piept, pe barbă. I-l desenam cu creionul chimic. (sfaturi din partea mamei, p. 31)

Fragmentul extras, rostit pe două voci, transmite deznădejdea lui Arghezi de a nu reuşi, în pofida gesturilor divine, să iasă din starea de creatură. Frângerea pâinii – împărţirea ei – aminteşte de cuminecătură. Naşterea are pecetea miraculosului. Dar intervine un blocaj, care nu împlineşte duhul. E neîncrederea, venită de nicăieri, în lucrarea de adâncime a poeziei, tocmai când stafia primeşte trup să umble pe mare sau să treacă prin ziduri:

Asta-i tot ce-aş vrea eu de la viaţă: când s-or strica manechinele astea de-acum, din vitrine, să le facă pe-alea noi după chipul meu, să-mi semene. Să se mândrească şi copiii mei când or trece prin faţă pe la „Adam“. (dorinţa, p. 120)

Aşa se încheie volumul Cuvânt înainte (1988), epilog şi prefigurare deopotrivă. Literatura lui Cristian Popescu a funcţionat ca o mutaţie genetică. Exemplarul alfa şi-a modelat specia fără intervenţie directă. Dan Coman, Claudiu Komartin, Radu Vancu şi, de curând, Dumitru Crudu (La revedere tată, 2015) îi datorează cât unui strămoş şi unui întemeietor. De asemenea, merită reţinută remarca lui Marin Mincu – din Textualism şi autenticitate (1993) – referitoare la faptul că scriitorul propune poeme în proză. E un hibrid pe care l-a reconsacrat. Au continuat tradiţia scriitori greu încadrabili în generaţii de creaţie: Nicolae Coande, Radu Andriescu, O. Nimigean, Iustin Panţa, Constantin Acosmei, Adela Greceanu sau Svetlana Cârstean. Preluarea ştafetei s-a petrecut firesc. Filogeneza a repetat ontogeneza.
Poetul s-a bucurat de simpatie, creându-şi un public fidel. După Hortensia, Camil, Mateiu sau Nichita, s-a perpetuat şi amicalul Cristi. Aproprierea onomastică ar fi de evitat. Argumentul principal e livresc: „Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală“ (Nichita Stănescu). Un bun al comunităţii merită atenţie, deferenţă şi chiar admiraţie. Totuşi, imaginea a devansat circulaţia restrânsă a cărţilor lui. Senzaţia personală e că, din această pricină, a întârziat identificarea resurselor valorice. Pe strada Cercului (nr. 6, sector 2) din Capitală s-a deschis, în 2013, cafeneaua „Tramvaiul 26“. Ştim că acest mijloc de locomoţie reprezintă un laitmotiv pentru Cristian Popescu. Ne ajută opinia lui Radu Sergiu Ruba: „S-au străduit ei optzeciştii să aşeze accente mitologice pe Bucureşti. Înşirând însă toposurile în ordinea strictă a geograficului, nu cred că au reuşit. A izbutit în schimb Popescu, pogorând asupra acestui Tramvai 26 o binecuvântare şi răpindu-l în felul acesta nu numai spre munte, ci deturnându-l spre cer“ (Manuscriptum, nr. 1-4, 1999, p. 29).
E şi o reminiscenţă din La ţigănci de Mircea Eliade, dramatizată de Cristian Popescu. Intră şi factorul biografic. În 1959, când se năştea poetul, municipalitatea a introdus primul traseu public inelar. Din 1966 funcţia respectivă a fost îndeplinită de linia 26, desfiinţată prin 1986-1987. Pe atunci, Cristian Popescu a prezentat, după tipicul epocii, o dactilogramă la concursul de debut al Editurii Cartea Românească. Juriul îi număra pe: George Bălăiţă, directorul instituţiei; Mircea Ciobanu, redactor; Ştefan Aug. Doinaş; Mircea Martin, directorul Cenaclului Universitas, unde se afirmase poetul; Laurenţiu Ulici, susţinătorul cel mai aprig în dezbatere; D. R. Popescu, invitat special, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Mircea Martin relatează dezbaterea cu trăiri contradictorii, specifice perioadei. Era un context cu restricţii multe (şi nu neapărat mărunte), care apăra totuşi luciditatea, simţul de observaţie, spiritul critic şi vocaţia (p. 12-13). E inutil să menţionez că în acele pagini a pierit şi s-a născut o lume. Au rămas poeziile cu efect sublim, care au copiat realitatea şi au închis-o acolo definitiv:

De când circulă douăşase, familia mea are locul ăsta rezervat în tramvai. Uite plăcuţa cu numele noastre. Aici a stat întotdeauna tata, aici a stat bunicul. Şedeau nemişcaţi cu biletul în mână, cu zâmbetul pe buze. Uite, acum eu păstrez colecţia de vederi din toate staţiile în care opreşte douăşase. (tradiţie, p. 91)

Cristian Popescu are în buzunare biletul-poem, care, din nefericire, nu plăteşte vămile văzduhului. Nici Gavrilescu din La ţigănci nu deţinea nici suma, nici tichetul pentru a ajunge la destinaţie. Învârtindu-se în cerc, nu-şi găseşte liniştea.
Cu argumentele precedente, acest scriitor excepţional merita să fie readus pe piaţă. Proiectul asumat de Editura Tracus Arte propune „să republice mai întâi poezia antumă, să facă apoi accesibile numeroasele poeme şi pagini de jurnal inedite şi să dedice un volum scrierilor pentru teatru“ (Mircea Martin, p. 5). Ar fi bine-venită şi o secţiune rezervată publicisticii: eseuri, manifeste, recenzii, confesiuni. Trebuie acceptată ideea că, deocamdată, energiile implicate sunt limitate şi că ediţia Opere (I, Familia Popescu) are caracter restitutiv. Convingerea personală e că, în curând, va fi pus la punct şi un aparat consistent de note, de variante şi de referinţe. Urgenţele au fost de altă natură. E necesar însă un comentariu filologic esenţial. În prezentarea poetului (p. 4), data decesului e 25 ianuarie 1995, ceea ce contrazice informaţiile din sursele autorizate. E un amănunt ce nu schimbă nici impresia favorabilă despre rezultatul editorial, nici bucuria întâlnirii cu textul.