a15
Mereu Cioran
Marta Petreu
Dezvrăjirea lui Cioran se numeşte cartea scrisă de Giovanni Rotiroti, universitar italian, specializat în românistică şi psihanaliză, apărută în 2015 în România, cu o prefaţă de Ciprian Vălcan, la Editura Napoca Star din Cluj.
Ca toţi universitarii italieni specializaţi în românistică pe care i-am cunoscut (începînd cu Marco Cugno, pe care l-am admirat pentru extraordinara cuprindere asupra culturii noastre), Giovanni Rotiroti stăpîneşte cultura românească în intimitatea ei, mai ales cînd vine vorba de cîteva „teme“ şi cîţiva autori din secolul al XX-lea la care s-a întors mereu. Cioran, alături de avangardişti, este unul dintre aceşti preferaţi. Exegetul îi cunoaşte atît opera românească, cît şi aceea franceză şi are asupra ei o privire filtrată prin psihanaliză şi marcată de locul de unde scrie, adică de Occident: cartea lui Giovanni Rotiroti este a unui intelectual occidental, cu valorile moral-politice ale locului şi cu lecturile făcute firesc, la timp şi în bună rînduială formatoare. (Nu aş putea spune despre generaţia optzecistă din România, de care aparţin, că şi-ar fi făcut lecturile într-o ordine formatoare ideală, căci pentru noi, în cea mai importantă epocă formatoare, adică la sfîrşitul anilor 1970 şi în anii 1980, multe cărţi importante au fost la fel de greu de găsit ca-n Evul Mediu, iar despre unele lecturi obligatorii am auzit şi noi după ce lagărul mare al socialismului românesc a căzut, cărţile şi oamenii putînd să circule mai firesc.) Aşa că genul de asociaţii hermeneutice pe care le face Giovanni Rotiroti sînt într-o bună măsură altele decît le facem noi, comentatorii români ai lui Cioran, întrebările lui pot fi adesea altele. Încă o dată, mi-am dat seama ce instructiv e să citeşti o carte despre Cioran scrisă de un admirator de-al lui occidental, pentru că abia aşa poţi să îţi dai seama ce loc ocupă cu adevărat răşinăreanul, dacă ocupă vreunul, în cultura lumii. După Giovanni Rotiroti, cota universală a lui Cioran ar fi următoarea: „este considerat de critica mai subtilă drept cel mai mare prozator după Valéry şi drept cel mai original dintre gînditorii francezi ai secolului trecut. Autor important din secolul al XX-lea, se bucură de un public vast în toată lumea“, fiind totodată un „gînditor dintre cei mai controversaţi din Occident“ (p. 9).
Exegetul italian se referă în acest volum de studii (le-aş putea numi la fel de îndreptăţit „eseuri“, căci libertatea insolită a asociaţiilor interpretative le dă o notă artistică, ademenitoare la lectură) mai ales la opera românească a răşinăreanului, deci la aceea generatoare de controverse. Problematica politică, adică adeziunea revoluţionar-extremistă a lui Cioran, declarată negru pe alb în articolele politice şi-n Schimbarea la faţă a României, este discutată minuţios. Primul studiu înfruntă de altfel direct chestiunea, şi anume polemic la adresa unei autoare franceze, Alexandra Laignel-Lavastine, care, într-o carte ce-a stîrnit destulă vîlvă la vremea apariţiei, la începutul anilor 2000, se întreba serios dacă „Faut-il brûler Emil Cioran?“. Din punctul de vedere al lui Giovanni Rotiroti, faptele sînt clare, culpa este clară; dar la fel de clară, deşi nuanţată, este şi distanţa faţă de poziţia autoarei franceze: „Cioran e vinovat, desigur, dar cu un iresponsabil fragment de fatalitate“ (p. 18), căci psihanalistul italian priveşte culpa tînărului autor român în contextul unei discuţii largi, filosofice, despre rău ca stare generică a existenţei omului; iar absenţa credinţei religioase ar explica şi de ce filosoful, ajuns la maturitate şi bătrîneţe, nu şi-a cerut iertare pentru greşelile lui: tocmai pentru că lipsea instanţa care poate acorda iertarea… Problema este mutată din istoric şi politic în transcendentul vid, deci.
Pentru autorul italian, o caracteristică importantă a lui Cioran este luciditatea. De unde starea de rău fără soluţie în care s-a aflat el permanent, ca un mare neîmpăcat cu existenţa (în alt eseu, îl priveşte ca pe-un tînăr ce resimte un deficit de autoritate paternă, cu tot ceea ce înseamnă asta, carenţă rezolvată cît se poate de nefast, prin adoptarea de către lucidul Cioran a lui Nae Ionescu drept substitut simbolic de tată). În sens larg şi eliberat de orice dogmatică psihanalitică, Rotiroti îi aplică lui Cioran o interpretare ancorată atît în contextul istoric, cît şi în particularităţile lui psihologice.
Din cele opt eseuri înlănţuite ale cărţii, cele mai surprinzătoare şi inovatoare sînt acelea despre relaţiile din interiorul grupului de elită Criterion şi, mai larg, din interiorul generaţiei tinere. De relaţiile dintre unii membri ai generaţiei ’27 s-au mai ocupat şi alţii, Matei Călinescu de exemplu, dar nu numai, dar interpretarea lor nu a fost – ne-o dovedeşte chiar această carte cu surprize – nici pe departe epuizată. În „Erezia inteligenţei“, autorul pune în discuţie relaţia complicată şi plină de tensiune dintre Cioran şi Eliade şi o diagnostichează categoric drept relaţie de concurenţă (intelectuală şi amoroasă, vezi accentele prieteniei celor doi cu Sorana Ţopa). Apoi exegetul ia în discuţie legăturile lui Cioran cu Petru Comarnescu şi aceea, foarte accidentată în timp, cu Eugen Ionescu, şi, bazîndu-se pe fragmente de texte literare şi pe informaţii epistolare, demonstrează că pasaje din Jocul de-a masacrul trebuie citite ca o adresare a lui Ionescu, devenit Ionesco, către Cioran, deoarece acel personaj „Emil“ e chiar Emil al nostru… iar „Alexandre“ („Mirciulică“ din anii 1930) e Eliade…; şi că dialogul criterioniştilor, cu frecuşuri la pornire, în România anilor 1930, nu e lipsit de săgeţi cu vîrful bont nici în anii tîrzii, ai maturităţii lor glorioase.
Exact în acelaşi sens este spectaculos şi ultimul eseu al cărţii, despre Cioran şi Gherasim Luca, în care sînt puşi în „oglinda libertăţii“ un fascist ambiguu (căci inspirîndu-se şi din comunism) şi un comunist din anii 1930 care s-a manifestat atunci ca antifascist explicit; amîndoi români; amîndoi exilaţi şi căutînd adăpost în limba şi cultura franceză; unul mare filosof, celălalt mare poet; amîndoi obsedaţi de sinucidere. Scopul nu este inculparea vreunuia dintre ei, ci înţelegerea mecanismelor lor psihice şi investigarea condiţiei umane prin aceşti adversari ideologici care în Franţa se realizează ignorîndu-se reciproc. Evitîndu-se. Ignorîndu-se? pare că se miră în culise Giovanni Rotiroti. Nu, nicidecum… deoarece, deşi s-au ocolit, dialogul lor a continuat se pare pe-ascuns, în texte. Aşa că, folosind inspirat textele celor doi, exegetul scoate la lumină un foarte probabil dialog secret: despre sinucidere, despre revoluţie şi fascism, despre vină. Deşi probele de natură istorico-literară că Gherasim Luca s-ar fi adresat, prin straniile lui scrisori de la Paris, din 1954, adunate în „volumaşul
Levée d’écrou“, lui Cioran, nu sînt clare, cititorul este sedus de ipoteză, care este foarte plauzibilă şi tentantă. Or, un asemenea dialog nu mai priveşte responsabilitatea politică, ci condiţia umană cu toate ale ei.
Instrumentul de lucru al lui Giovanni Rotiroti este psihanaliza, dar nu aceea freudiană, ci nivelul ei lacanian. Ceea ce-l interesează pe filosoful italian nu mai este nici biografia, nici dimensiunea sociopolitică, ci unicitatea personalităţii lui Cioran şi corelaţia dintre biografia, interioritatea lui psihică şi felul cum ele s-au manifestat, ca mecanisme general-umane, în texte. Înţelegerea umană cu care îl priveşte şi primeşte pe Cioran (şi pe alţi autori români aflaţi în bitumul fumegînd al secolului care abia s-a încheiat) este fără rest, iar interesul său pentru fiinţa lui lucidă şi pururi doloriferă arată că, departe de a-l fi „dezvrăjit“ pe răşinăreanul nostru, Giovanni Rotiroti s-a lăsat el însuşi atras în orbita lui. Pentru toate aceste motive, cartea lui Giovanni Rotiroti merită citită şi reţinută între reuşite. A, da. Giovanni Rotiroti şi-a scris cartea direct în limba română.