a17

Cuvântul rectorului

Ioan-Aurel Pop

Distinşi ascultători,
Îngăduiţi-mi mai întâi să-i mulţumesc domnului profesor Ilie Rad pentru admirabila iniţiativă, pentru organizare, pentru faptul că a înlesnit şi o întâlnire a scriitorului Mircea Cărtărescu cu studenţii Colegiului Studenţesc de Performanţă Academică al Universităţii „Babeş-Bolyai“.
Gustul pentru ceremonii bine echilibrate este un atribut al popoarelor făuritoare de civilizaţie, iar venirea aici a lui Mircea Cărtărescu este nu doar o simplă ocazie de dialog cu publicul, ci şi o ceremonie, o sărbătoare printr-o ceremonie.
Este bine că v-aţi luat măsuri de precauţie, pentru ca, istoric fiind de meserie, să nu vorbesc despre roman! Nici nu o voi face, deoarece aş spune doar o poveste, ivită din impresii. Ar fi o poveste despre recrearea realităţii, spusă de un amator, care a primit sfios şi frumos romanul Solenoid, dar nu aşa cum o face, profesionist, criticul literar. Nu mă pricep să comentez un roman după rigorile criticii literare. În schimb, am să vă spun două lucruri care – cine ştie? – vor ţine cândva de istoria literară, dacă nu de viaţa în ansamblu, de curgerea ei. În fond viaţa noastră, a tuturor – şi cu atât mai mult a personalităţilor –, se cheamă, printr-o convenţie, istorie.
Venirea lui Mircea Cărtărescu la Cluj este, prin urmare, o sărbătoare şi o ceremonie. Este o sărbătoare pentru că scriitorul Mircea Cărtărescu – o emblemă a culturii româneşti actuale, a culturii europene actuale – poartă în sine un mesaj extraordinar, plin de sevă. În acelaşi timp, vreau să vă spun că Domnia Sa este un coleg de breaslă. Este profesor universitar la Universitatea din Bucureşti, iar Universitatea „Babeş-Bolyai“ are o relaţie specială cu Universitatea din Bucureşti. Ceremonia o vom percepe cu toţii mai bine în final, după cuvântul Martei Petreu şi după confesiunea invitatului de onoare.
Vreau să evoc foarte pe scurt, aşa cum spuneam, doar două episoade din viaţa noastră, din ceea ce ne-au adus coincidenţele destinului. Primul episod este de acum câteva luni. În 2015, ne-am reîntâlnit cu Mircea Cărtărescu la Berlin, chiar în ziua în care se instala noul ambasador al României acolo, Excelenţa Sa, domnul Emil Hurezeanu, absolvent al acestei universităţi şi vajnic echinoxist. Am avut şansa să fiu împreună cu scriitorul Mircea Cărtărescu nu neapărat din pricina instalării ambasadorului – alumn de-al nostru, cum spuneam –, ci datorită unei reuniuni pe care Institutul Cultural Român şi Ministerul Educaţiei au organizat-o acolo, cu lectorii care predau limba română în străinătate. Întrucât Mircea Cărtărescu era la Berlin, ştiu că a răspuns cu bucurie invitaţiei de a vorbi acolo, la Ambasada României din Berlin, în faţa celor îndrăgostiţi de limba, literatura şi cultura română, în prezenţa unui public avizat şi generos, avid de mesaje decente. Au vorbit mai mulţi, dar a fost receptată, în mod absolut special, prelegerea lui Mircea Cărtărescu, legată de evoluţia literaturii române în ultimele decenii, de curentele şi direcţiile literare, care ne-au marcat viaţa şi destinul în contemporaneitate. Şi-am fost fericit să-l revăd, după o lungă întrerupere a încrucişărilor noastre de drumuri.
Celălalt episod demn de evocare s-a petrecut, dacă nu mă înşel, în 2006, la Veneţia, când i se conferise un premiu literar prestigios în Italia, fiind invitat şi la un festival de poezie în cetatea lagunară. Eu eram director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia, unde fusesem invitat temporar şi să predau la universitatea locală, „Ca’ Foscari“. Mi-a făcut plăcere să-l văd, să ne întâlnim împreună cu un prieten comun – îmi face mare plăcere să-i menţionez aici numele –, cu profesorul Bruno Mazzoni, mare romanist şi românist, ajuns, între timp, decan al Facultăţii de Litere a Universităţii din Pisa. Bruno Mazzoni a tradus, cum ştiţi, o mare parte din proza lui Mircea Cărtărescu în limba italiană, într-o manieră deosebită, fidelă mesajului originar. Astfel, în 2003, se publicau în Peninsulă Nostalgia şi Quando hai bisogno d’amore, după ce, în 2000, apăruse Travesti. Despre toate s-a scris foarte elogios în presă, şi nu numai în presa literară, citită de puţinii iniţiaţi, ci şi în presa de mare tiraj, în presa cu adresabilitate politică şi cotidiană, cea care avea suplimente literare, precum La Repubblica, La Stampa... A fost atunci o mare bucurie să ne întâlnim, în ambianţa Serenissimei, şi cu Bruno Mazzoni, să colindăm oraşul de pe ape, să admirăm scriitura şi traducerea acestor cărţi deosebite şi foarte bine primite de publicul italian. De altminteri, cum se ştie de mult, noi, românii, avem cu Italia o afinitate specială. De-atunci încoace, tot Bruno Mazzoni a tradus şi Orbitor şi, din câte ştiu, în 2015, s-au organizat mai multe evenimente literare în Peninsulă, dedicate acestei lucrări speciale, care incumbă la modul plenar fascinaţia romanului.
Ce pot eu să vă spun, ca simplu cititor fidel, este faptul că o asemenea curgere a povestirii, pe care ne-o oferă Mircea Cărtărescu, este rară în literatura universală. Cărţile curg în şuvoaie, care par abătute, spre a se strânge în chip neaşteptat, într-un mesaj unic, ivit spre finalul lor. Cărţile lui Mircea Cărtărescu sunt primite cu atâta entuziasm fiindcă sunt născute nu doar dintr-un talent genuin, ci şi din bucuria povestirii autentice, menite să nască în cititor bucuria lecturii.
Îi urez bun venit aici, în Auditorium Maximum şi în inima Transilvaniei, unde, de la 1700 încoace, se ştie că „prin cultură se ajunge la libertate“, după cum scrie pe fundalul acestei scene, deasupra frescei lui Costin Petrescu. Îngăduiţi-mi însă să-i las pe cei care se pricep la arta literară, ca să ne-o explice mai bine.
Mulţumesc! (Aplauze)