a9

Pânza de păianjen a libertăţii

Irina Petraş

Deloc pasionată de mă­cinarea în gol a dezbaterilor televizate, simplu nutreţ mediatic fără urmări practice (nicio rană pe care s-a pus degetul de vreo două decenii încoace n-a dat semne de vindecare!), am deschis cartea lui Bogdan Teodorescu (Libertate, Bucureşti: Cartea Românească, 2016, 268 pagini) fără pre-judecăţi, incitată de textul escortă semnat de Horia Gârbea: „Cartea are toate datele unui roman de succes: acţiune palpitantă, suspans, personaje puternice care-şi prezintă hotărâte punctele de vedere, ironie şi un final neaşteptat. Dar este mai mult decât o naraţiune antrenantă. Există în acest roman un plan de profunzime tulburător, o privire în abisul unei societăţi – cea românească a începutului de secol XXI – întocmită greşit, imprevizibilă, capabilă să distrugă vieţi cu un cinism absolut. Un strat social destinat aparent succesului, relaxat şi superficial trăieşte, fără s-o ştie sau ignorând pericolul, pe muchia prăpastiei“. Am început lectura suspendat, fără a-mi recapitula întâlnirile anterioare cu scriitorul, cu cărţile sale. Foarte bine scrisă, cartea începe abrupt, te afli dintr-o dată printre oameni mai mult sau mai puţin obişnuiţi care îşi vorbesc firesc, dezinvolt, mult, despre toate nimicurile cotidiene. Deşi „calitatea zgomotului“ care bruiază auscultarea interioară e menţionată anume („Prietenii lui Dan au mereu această calitate a zgomotului. E atâta zarvă în jurul lor, încât uiţi de orice şi te simţi eliberat. Eşti înghiţit de o voioşie de împrumut, ceva ce n-are niciodată legătură cu tine, dar care te acoperă şi te rupe de orice supărare“), o doză cam prea consistentă de probleme amoroase m-a făcut circumspectă. Nu gust deloc aşa-numitele „romane de dragoste“, nu urmăresc telenovele. Paginile ameninţau să se înece în siropuri, filele mi se lipeau, îngălate, de degete. Curând, însă, personajelor li se acordă acces direct în pagină (procedeu foarte la modă în proza de azi, de la noi şi de aiurea, care nu-mi displace deloc – sugerează diversitatea unghiurilor de vedere, introduce necesarul relativism al perspectivei). Pe nesimţite, dar extrem de alert, fără băltiri, dar şi fără a face rabat la detaliul psihologic ori de cadru, cartea începe să taie în carne vie. Te opreşti la fiecare pagină, aprobi, meditezi, te înfiori. Radiografia e nemiloasă, dar şi blurată, cât să nu te împotmoleşti într-o singură explicaţie/interpretare. Pe măsură ce personajele sunt mai agitate, cuprinse de furie, ruşine, disperare, zbucium, desenul din covor se limpezeşte, cartea e tot mai coerentă, îi descoperi biografia şi bibliografia. Fără ca asta să pună în pericol plăcerea lecturii.
Fac o pauză de documentare. În Cinci milenii de manipulare, citesc despre presiunea sporită a fenomenului comunicaţional asupra societăţii graţie progreselor tehnologice: „Omul modern este o victimă probabilă a propagandei, omul modern este o victimă sigură a manipulării din partea organizaţiilor politice, dar şi a celor comerciale sau de media. Omul modern este măsurabil din punct de vedere sociologic, este determinabil din punct de vedere psihologic, el este parte a unui organism complex, dar perfect analizabil care se numeşte opinie publică. […] Un individ unidimensional prins între multiple canale de comunicare“. Adaug o mărturisire a prozatorului: „Am fost întotdeauna interesat de felul în care se comportă individul pus faţă în faţă cu ceilalţi, cei pe care îi cunoaşte sau cei pe care nu-i cunoaşte, dar este judecat de ei; cum se comportă individul acuzat de comunitatea sa ori de societate, fie că se consideră sau nu vinovat; cum se comportă individul adus în situaţia de a se lupta cu forţe mult superioare lui nu pentru un ţel impresionant, ci doar pentru propria lui supravieţuire şi pentru reîntoarcerea la normalitatea pierdută – reîntoarcerea la viaţa din interiorul iluziei“. Tema a fost deja abordată în Spada şi Băieţi aproape buni. Cele trei romane, cum bine observă Marius Miheţ, „pot fi citite ca o trilogie a manipulării“. Lucru pe care autorul îl recunoaşte singur, de altminteri: Libertate încheie o trilogie „în care nu există nici personaje şi nici linii comune epice, ci doar dezvoltarea a trei cadre din societatea românească post-revoluţionară, fiecare urmărind aspecte ale spaţiului public românesc – zona politică, media, dar şi vieţile cetăţenilor“.
Personajele sunt smulse brutal din convingerea că indiferenţa faţă de politic securizează, că nimic din ce se întâmplă afară, dacă nu iei în seamă, nu poate tulbura calmul şi armonia pe care le-ai construit în intimitatea vieţii de familie. Sonia nu e interesată de politică, nu se uită la televizor, nu citeşte ziarele. Se aşteaptă ca indiferenţa ei să fie răsplătită cu o indiferenţă egală, să nu fie agresată de cei din afară. Dar lucrurile nu stau aşa, „nimeni nu este în afara acestui joc“, „politicul şi politica se află, practic, printre noi, cu toate aspectele lor: şi cele pe care le înţelegem şi cele pe care nu le înţelegem sau nu le acceptăm“.
La început, am fost tentată să fiu de acord cu o voce foarte bine modulată de pe net (Ana) care zice: „să ai aşa peniţă şi să te ştie (aproape) toată România ca analist politic?! Să scrii astfel de romane şi să-ţi pierzi vremea pe la televizor, prin talk-showuri?“ Dar mi-e la fel de limpede că, fără această cunoaştere de aproape, dinăuntru şi chiar parţial „academizată“, Bogdan Teodorescu nu putea scrie aşa cum o face. Şi-a ascuţit peniţa confruntându-se cu toate culisele, cu toate mizeriile, cu toate jocurile şi dansurile de societate. De societăţi, aş zice, fiindcă România de azi, lumea de azi e una hărţuită, hărtănită, ruptă în bucăţi care se cred independente, dar pe care le joacă pe degete sistemul, el însuşi inconsistent. O lume „fluidă“, cum se spune în Băieţi aproape buni, neînchegată, alunecând pe nesimţite din alb în negru şi înapoi. Viaţa nu e un film american, unde „nu e sigur că câştigă mereu binele, dar sigur întotdeauna răul e învins“.
Libertatea e o pânză de păianjen, la pândă, insinuantă, subversivă, imprevizibilă. Ea se poate ţese în cel mai tainic ungher al adăpostului tău de fiinţă dornică de privacy. Emoţia frisonantă pe care o transmite cartea se datorează unui truc de arhitectură romanescă mai puţin luat în seamă de comentatori. În prima parte a cărţii, personajele sunt ficţiuni, pactul e respectat şi cititorul află cele mai intime secrete ale lor privind dezinvolt prin gaura cheii pe care i-o pune la dispoziţie orice poveste cu şi despre oameni. Vorba lui G. Simenon, oamenii urmăresc fascinaţi detaliile cele mai mărunte, mai banale despre viaţa omenească pură şi simplă dacă acestea se reproduc aidoma pe scena teatrală ori romanescă. Treptat, lucrurile iau o întorsătură foarte bine regizată. În cartea lui B.T., personajele descoperă că viaţa lor intimă este transcrisă într-o carte care, culmea, le e dedicată. Dintr-o dată, pactul e sfâşiat. Personajele, ultragiate, devin cumva oameni adevăraţi, de vreme ce viaţa lor a devenit sursă de inspiraţie pentru o altă carte, care, deşi ficţiune, e stânjenitor de adevărată. Dubla oglindire e ameţitoare. Oricât de neruşinate, amănuntele vieţii omeneşti stau legitim în filele unei cărţi dacă pactul ficţiunii e respectat, iar viaţa tainică a individului nu e violată. Când, însă, convorbirile telefonice private, e-mailurile, sms-urile, chat-urile de tot soiul au devenit bun public, viaţa nu poate merge mai departe. Exhibarea secretelor umane poate fi oricât de violentă într-un roman (piaţa o cere!), te poţi recunoaşte, în taină, într-un segment sau altul, poţi spiona nepedepsit oricâte intimităţi, dar e de nesuportat când romanul e despre tine şi e scos pe tarabă! „Sistemul“, în sens foarte larg, spionează şi manipulează fără restricţii. Axiomatic şi ignorabil când e vorba, vag, despre toţi ceilalţi. Dar când toate vorbele tale secrete pot fi utilizate de oricine, din interes obscur, din capriciu, pentru amuzament, lucrurile nu mai stau deloc bine. Dintr-o dată, nu doar Caius e muritor.
Radiografia e a societăţii româneşti de mileniu trei, dar e şi a lumii noastre fermecate de „calitatea zgomotului“ propagată prin toate mijloacele de socializare. Libertatea de a comunica liber se preschimbă în cea mai teribilă pierdere a identităţii şi autonomiei. Acesta e avertismentul cel mai puternic al romanului: „marea flecăreală“ în care ne bălăcim cu voluptate e (sin)ucigaşă.