a8

Pravila vasiliană: 370 de ani

Ovidiu Pecican

          Prefaţa fostului logofăt de-al treilea Eustratie Berindei, cărturarul pe care voievodul semeţ al Moldovei Vasile Lupu l-a făcut să traducă din greceşte „pravilele împărăteşti“ – adică legile imperiale –, lămureşte de ce rezultatul acestei strădanii, culegerea de legi tipărită la Trei Ierarhi, în 1646, este una dintre cele mai preţioase moşteniri culturale ale secolului al XVII-lea. Încununare a operei de traducător a lui Eustratie, boier devenit încă din 1632 disponibil, ca unul ce încetase cu acel prilej să mai servească la cancelaria domnească – poate din pricini de vârstă înaintată deja –, Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeaţe a fost şi apoteoza laborioaselor lui eforturi, ilustrate şi de alte traduceri cu valoare legislativă (Şapte taine ale bisericii, 1644). Exact în anul apariţiei cărţii, viaţa lui Eustratie se încheia, după ce înzestrase însă Moldova vasiliană cu câteva culegeri de legi laice şi ecleziastice inspirate iniţial de nomocanoanele bizantine.
Eustratie spune limpede ce anume l-a determinat pe domnitor să poruncească o asemenea întreprindere dificilă: „… vădzând nedreptăţile şi asuprealele mişeilor [= asupra oamenilor simpli] carele fac cei neînvăţaţi şi neînţelegători, diregătorii şi giudeaţele de pre la toate scaunele [= de la toate nivelurile de judecată ale] Moldovei…“, Vasile Lupu a dorit să îndrepte această situaţie, în care cei ce împart dreptatea nu ştiu ce se cuvine decis în fiecare tip de cauză. I-a poruncit deci – cărturarul formulează diferit: „datu-s-au învăţătură şi mie“ – să cerceteze, să selecteze şi apoi să traducă din legislaţia greacă („am scos aceaste pravile şi le-am tălmăcit den scrisoare grecească“), dar şi din cea latină („au scos den cărţi elineşti şi lătineşti“), cele mai bune legi adoptate de-a lungul timpului de împăraţii creştini („toate tocmealele ceale bune şi giudeaţele celor buni creştini şi svinţi împăraţi“).
Aceste legi au o valoare mai mare decât doar una practică. Ele ghidează şi deschid orizonturi chiar şi dincolo de obiectivele imediate ale actului de justiţie, îndrumând în direcţia binelui (şi nu a răului) şi pe cei care nu au călcat strâmb, înlăturând ignoranţa din capetele celor needucaţi şi ajutându-i să stabilească şi să administreze dreptatea. Eustratie acordă acestei iniţiative esenţiale o valoare oarecum testamentară şi un rost în durata lungă a istoriei. În „aceastea înţelepciuni şi aceastea învăţături“, scrie el într-o frumoasă limbă română – prin urmare, în respectivele reglementări (învăţături) şi în respectivele expresii ale cunoaşterii şi înţelegerii (înţelepciuni) – el vede un „izvor de viiaţia în veaci nescădzut şi nesvârşit“, cu alte cuvinte o sursă îndestulătoare şi nesecabilă, „carile ca o lumină lumineadză“. Ele sunt destinate, fapt semnificativ, nu generaţiei respective de locuitori ai Moldovei, ci „noo tuturor rodului românesc“, nouă românilor de oriunde şi de pretutindeni, din vremea aceea şi din timpurile care vor urma.
Expresia „rod românesc“, o metaforă ce face din ansamblul românilor un arbore pe crengile căruia fiecare nou născut român este un fruct şi o încununare a efortului spornic de a fi, rămâne un fericit unicat în istoria viziunilor culturale ale cărturărimii noastre moderne. Îi corespunde, poate, la fel de iscusita potrivire a lui Miron Costin, câteva decenii mai târziu, care aseamănă ţara Italiei cu o rodie, plină cu cetăţi înfloritoare, atât sub raportul prosperităţii, cât şi sub acela al culturii lor, identificând în ea un teritoriu paradisiac: „Ieste Ţara Italiei, cum se zice, plină ca o rodie, plină de cetăţi şi oraşă iscusite, mulţime şi desime de oameni, târguri vestite, pline de toate bivşuguri şi pentru mare iscusenii şi frumuseţuri a pământului acelui i-au zis raiul pământului etc.“
Pentru motivul arătat, el, Eustratie, „mai mic şi nice de o treabă a Mării Sale rob“, a tălmăcit legile selectate „pre limbă românească ca să poată înţeleage toţi“. Evident că reverenţa încărcată de o modestie dusă până la umilinţă, dictată de eticheta şi de morala epocii (privilegierea atitudinii de umilinţă creştină, deferenţa dusă până la minimizare de sine faţă de conducătorul ţării), cu echivalenţe şi în formulele de adresare din Apusul Europei, nu pune în niciun fel în penumbră meritul de seamă, solitar, al cărturarului moldovean despre care au ajuns până la noi atât de puţine date.
În Moldova vasiliană nici măcar clerul nu ştia întotdeauna să citească, după cum observau străinii. În acest sens, Petre Baksič, un misionar venit în Moldova, scria în 1641: „…călugării şi preoţii lor slujesc în biserică în slavoneşte, au cărţi tipărite în Ţara Moscovită şi la Veneţia“, apoi adăuga: „Episcopii şi preoţii lor sunt atât de ignoranţi, încât puţini din ei – dacă nu niciunul – pot să înţeleagă ceea ce citesc, deoarece citesc în limba sârbească [= slavonă] pe care nu o cunosc, şi astfel nu înţeleg nimic nici ei, nici aceia care îi aud în biserică. Spun aceasta despre aceia care nu ştiu altceva decât buchile slavone, dar nu cunosc limba, căci în preajma domnului se găsesc şi unii care ştiu câte ceva, fiind greci; dar cât priveşte pe cei din ţară, aceştia sunt aşa cum am arătat mai sus…“. Că Baksič nu minte se vede din faptul că el nu generalizează, totuşi, situaţia semnalată: „Moldovenii sunt în legătură cu polonii, ba chiar boierii îşi trimit copiii la studii în Polonia, şi sunt boieri care vorbesc foarte bine limba latină; şi acest domn a făcut în Iaşi o mănăstire, în care a adus călugări din Rusia şi ţin şcoală latinească şi aproape toţi ştiu limba latină; mai mult chiar, stareţul, […] e un bun teolog […] Acel stareţ are pe toţi autorii catolici, ca de ex. Sf. Toma, Sanchez şi alţii…“. Cum, dintre aceştia, Aquinatul este cunoscut, voi spune doar că al doilea autor identificat în posesia stareţului rus din Moldova este Thomas Sanchez, autorul lucrării Disputationes de sancti matrimonii sacramento, apărută în trei volume, Opus morale in præcepta Decalogi, lucrare apărută postum, sau Consilia moralia.
Faptul că nucleul de cărturari kievieni aduşi de Vasile Lupu pentru Academia domnească era instruit nu este de mirare. Dar chiar şi dincolo de acest grup de elită, cum se vede, în mediile laice, precum cele reprezentate de boieri ca Eustratie logofătul însuşi, ori ca Grigore Ureche, existau preocupări de ordin intelectual demne de o cunoaştere mai nuanţată. Fireşte, asemenea excepţii nu puteau corecta o situaţie socotită de voievod şi, alături de el, de Eustratie însuşi, drept regretabilă şi demnă de a fi îndreptată cât mai iute. Iar îndreptarea cea mai radicală cu putinţă a fost întocmirea unui instrument al bunei guvernări în acord cu convingerile voievodale, dar care să ofere şi necesarul ghidaj moral supuşilor principelui.
Ar fi fost de aşteptat, în aceste condiţii, ca decizia să vizeze realizarea unei traduceri integrale a Bibliei. Aşa făcuseră, spune Eustratie în aceeaşi prefaţă, „Mulţi înţelepţi şi putearnici împăraţi“ care, „cu multă rugă şi nevoinţă şi cu mare osârdie s-au cumpătat de-au cercat pănă s-au spodobit de-au găsit izvorul vieţii cel nescădzut, ce să dzice Svânta Scriptură“. Acest adevărat far călăuzitor, „cu multă dragoste şi bucurie lumii l-au arătat pentru binele şi folosul a mulţi“. Aşa se petrecuse şi în vremea voievozilor moldoveni dinainte, a căror politică vizând cultura scrisă a însemnat, până atunci, mai mereu, înzestrarea bisericilor de mir şi a mănăstirilor cu cărţi având un conţinut religios, de la Psaltiri la Evangheliare. Deocamdată însă, transpunerea în limba vorbită a întregii Scripturi depăşea puterea de coagulare a mediilor cărturăreşti din Moldova sau din Ţara Românească. Trebuia să mai treacă un număr de decenii până când, în ţara învecinată, de la sud de Carpaţi, iniţiativa voievodală a lui Şerban Cantacuzino să conducă la publicarea Bibliei din 1688.
De astă dată însă, lăsând deoparte preocupările de natură religioasă şi teologică pentru a da prioritate interesului pentru arta guvernării şi a organizării mai judicioase a unei societăţi conduse autoritar, domnitorul Vasile Lupu a hotărât cu totul altceva. Ideea nu îi va fi venit fără poveţe cărturăreşti, cu siguranţă, ştiut fiind că în ambianţa curţii se afla şi savantul grec Meletie Sirigos, despre care unii exegeţi cred că ar fi contribuit efectiv şi la munca lui Eustratie, poate furnizându-i cărţi şi ajutându-l la selecţia legilor păstrate în Pravilă, cine ştie. Domnitorul a dorit să se realizeze o culegere de legi care să îmbine, practic, tradiţia cea mai ilustră sud-est europeană (romană şi bizantină), cu interpretările moderne consonante cu moştenirea aureolată a vremurilor vechi. Se cuvenea însă astfel triat şi adaptat, încât toate acestea să se potrivească şi cu legea nescrisă, cutumiară, a românilor. Şi peste toate, să întrunească, în acelaşi timp, caracteristicile unei culegeri legiuitoare aflate în acord cu gândirea voievodului.
Stranie poate părea, în contextul unei astfel de înlănţuiri, încrederea prioritară acordată unei alte cărţi decât Biblia în rolul de a ghida comportamentele oamenilor. Asta cu atât mai mult cu cât ea urma să fie oferită ştiutorilor de scris-citit în chiar limba vorbită. Ambele idei au fost posibile doar pe urma răspândirii ideilor Reformei religioase. Ele dezvăluie adaptabilitate pragmatică la imperativele actualităţii vasiliene în mediile unei curţi profund ortodoxe, unde însă ierarhii catolici, precum Marco Bandini, erau bine primiţi şi trataţi cu respect. Venise vremea ca românii să înţeleagă şi să respecte ceea ce convenea unui trai pe cât posibil armonios în societatea moldovenească vasiliană.