a6

Continuare
Exilat de sine însuşi (II)

Vlad Caragiale   

Capitolul VI

Tocmai se trezise. Era frig în cameră şi încă întuneric afară. Era mai bine să aştepte la căldură, sub pături, sosirea micului dejun. Ruthi avea să-l întrebe negreşit:
„Ei, aţi dormit bine?“ şi el îi va răspunde pe acelaşi ton:
„Bine. Mulţumesc, Ruthi. Şi dumneata?“
Totul s-a petrecut aşa cum era de prevăzut. După care, el se ridică şi se îndreptă cu precauţie spre chiuvetă. De acum înainte trebuia să-şi facă abluţiunile fără ajutorul nimănui, ceea ce îl îngrijora puţin. În afară de asta, firicelul de apă care curgea de la robinet era abia călduţ.
„Ah, suspină el, banditul ăsta de Süssli nu se va schimba niciodată.“
Acest protest mut, atât de inutil, îl făcu aproape să zâmbească. Trândăvie. Nu, gândi, nu e nici măcar asta. Odată toaleta terminată, el făcu câţiva paşi şi se opri nehotărât, în faţa uşii-geam. Înainte de boală, respecta acelaşi ritual. Ce aştepta, de fapt?
După un moment, îi veni cheful să iasă pe balcon.
Un miros de frunze moarte arse îl întâmpină. Pe cerul gri, soarele anemic se desena ca un disc palid. Undeva, un tânăr cocoş răguşit îşi proclama existenţa. În jurul acestui sătuc care tocmai se trezea, ţinutul sărac şi tern păstra încă, ici şi colo, câteva resturi de zăpadă. La orizont, munţii abia se ghiceau.
Iar apoi, dintr-o dată, totul se răsturnă. Vrând să se întoarcă în cameră, picioarele i se muiaseră. Din fericire, în cădere, ateriză pe un fotoliu care, după expresia consacrată, îi întindea braţele. Şocul fu, astfel, amortizat în parte. Puţin mai târziu, Ruthi reveni şi îi dădu un plic pe care el îl aşeză distrat alături. După ce ieşi Ruthi, continuă să rămână în acelaşi loc, încremenit. Un gând curios îi trecu prin minte. Care i-ar fi fost reacţia, dacă ar fi căzut aşa, înainte de boală? Fără îndoială, o criză de turbare plină de ură faţă de un persecutor invizibil, dar şi faţă de el însuşi. Acum, era calm, chiar surâzător. Care ar fi putut fi originea unei astfel de schimbări? Ezită… Involuntar, aproape în mod inconştient, îşi aminti o impresie de vid, de absenţă, pe care i se păru că o cunoscuse înainte de întoarcerea la viaţa reală. Nu mai putea încerca această impresie de linişte desăvârşită, dar asta nu îi împiedica spiritul să rătăcească, în van, în căutarea ei.
La douăsprezece fix, o sonerie stridentă invita locatarii pensiunii „Edelweiss“ să meargă în sala de mese. Asta nu îl privea pe Alcée. El ştia că Ruthi mai trebuia, pentru încă o vreme, să îi aducă mâncarea în cameră. Mai ştia, de asemenea, că intrând, ea avea să îi recomande să mănânce bine pentru a se însănătoşi. Aceasta era, de asemenea, părerea Domnului Doctor Witz. Iar el, Alcée, avea să aprobe, amabil, distrat. Apoi, avea să vină, pentru el, ora siestei.

Ea chiar veni, dar într-un mod destul de neaşteptat. Abia se întinse pe pat, conform recomandărilor medicilor săi, când un gând neplăcut îi traversă mintea: „Pentru a supravieţui, va trebui ca într-o zi să găsesc un mijloc de a-mi câştiga existenţa“.
Acelaşi gând îl sâcâise în ultimele zile, dar niciodată cu o asemenea acuitate. Şi el îşi repeta strângându-şi pumnii: „Da, trebuie să acţionezi fără întârziere“, ştiind prea bine că sarcina i-ar depăşi, probabil, forţele. Înainte de boală, nu se izbise el de mai multe ori de un obstacol care se dovedise de netrecut? Încercă să retrăiască mental această veche scenă care, până la urmă, nici nu era chiar aşa de veche.

Bărbatul era pricăjit şi spălăcit şi părea îndărătnic. Doar capul îi apărea în cadrul ghişeului. El se exprima cu o voce blândă, monocordă, dar care îi păruse implacabilă.
„Regret că vă dezamăgesc, dar trebuie să vă anunţ că cererea dumneavoastră a fost respinsă. Nu avea nici o şansă să fie acceptată. Nu se acordă permis de muncă apatrizilor. Mai ales în actualul context internaţional…“
Alcée tăcu. Fixa cu o vertiginoasă repulsie mărul lui Adam al funcţionarului, care aluneca sub pielea ridată. Ar fi dat orice pentru a nu mai auzi această voce, pentru a nu mai vedea acest gât bătrân, dar conştiinciosul birocrat considera de datoria sa să nu omită nimic:
„Pe lângă asta, trebuie să vă previn că dacă, din întâmplare, încercaţi să încălcaţi această decizie, veţi fi, negreşit, expulzat din această ţară în ţara dumnea­voastră de origine.“

Toate acestea aparţineau trecutului şi, deşi rămâneau de actualitate, nu-l mai mirau prea tare. În schimb, ceea ce îl surprindea era calmul său în faţa unei situaţii rămase neschimbate (sau chiar înrăutăţite). Ce se întâmplase cu angoasa, înjositoarea angoasă pe care o cunoscuse atâta timp? Nu o mai regăsea. Unde se putea ea ascunde? Dar, de fapt, de când cu boala sa, o mai resimţise? Începu chiar să creadă că ceva important se petrecuse în el.
Desigur, nu era atât de naiv ca să creadă, cu adevărat, că ar fi putut redeveni tânărul înfumurat care fusese odinioară. Nu se mai recunoştea în el, nu mai putea nici măcar să conceapă cât de mult putuse să iubească viaţa şi propria-i persoană. Cu toate acestea, el se supraveghea, îşi reţinea răsuflarea. I se păru că simte, fugitiv, un sentiment vechi, miraculos de vechi. Ceva se repeta cu el: acelaşi mincinos, acelaşi condamnat la dispariţie într-o clipă; nu respinge această chemare venită înspre tine de atât de departe…

Capitolul VII

Pentru prima lui ieşire, Alcée alese o după-amiază însorită. Vântul sufla cu furie la ferestre, dar asta nu era îndeajuns pentru a-l împiedica să facă puţină mişcare. În rest, „aerul curat e sănătate“ îşi spunea el, nu-i aşa Doctore Steiner?
În vestibulul hotelului se găsea un dulăpior compartimentat în care erau aşezate provizoriu scrisorile adresate locatarilor. Aruncă o privire şi recunoscu pe un plic, scrisul mare şi dezordonat al Corinnei. Îl deschise, spunându-şi că răspunsul nu putea fi decât negativ. Aşa şi era.
Corinne îl anunţa că îl revăzuse pe Julian Jackson, aflat în trecere prin Vertumes. Încântător şi atent ca întotdeauna, dragul de Julian. O invitase la teatru, să vadă o piesă nouă pe care toată lumea o lăuda; apoi, să supeze într-un bistrou cu adevărat deşucheat… Caraghios!
Nu ratase ocazia de a-i vorbi lui Julian despre el. Ghinion! Bietul Julian avea mari probleme cu trezoreria şi se vedea constrâns să concedieze, curând, o parte a personalului. Ea era, cu adevărat, dezolată.
Apoi, trecea la un subiect, de altminteri pasionant: „Emmie, cea mai bună prietenă a ei, îl înşela într-un mod scandalos pe Ferdinand, bietul ei soţ. Şi asta, cu un omuleţ îngrozitor, urât şi vulgar pe deasupra. Cu toate acestea, ea o puse în gardă: «Emmie, nu întinde prea mult coarda»…“.
Alcée ridică din umeri: „Iată o scrisoare la care mă voi grăbi să nu răspund“. Această reacţie, care se voia dezinvoltă şi sarcastică, ascundea prost amploarea decepţiei sale. Îşi repetase fără încetare că Corinne nu ar face nimic ca să-i vină în ajutor, iar acum descoperea că păstrase, totuşi, un dram de speranţă. Nu era, neapărat, supărat pe Corinne. În schimb, o ură surdă, impersonală îl invada.
Afară, o furtună uscată mătura regiunea, ridicând în vârtejuri zăpada proaspătă ca pulberea, îngrămădită de-a lungul drumurilor. Cerul era de un albastru-lavandă, iar soarele strălucitor. „Vântul caută să mă împiedice să înaintez“, îşi spunea el. Cu atât mai bine! Ce plăcere să-l înfrunt…! Înaintă, cu capul plecat în vârtej.
Mergea foarte repede, cobora în fugă şoseaua care ducea la Froel. Acelaşi gând turbat îl împingea înainte: forţă oarbă, îndârjită – forţă imbecilă – întotdeauna împotriva mea – întotdeauna, întotdeauna…
După vreo douăzeci de minute, cu răsuflarea tăiată, se opri. În spatele lui, se ivise o nouă pantă, iar Froel dispăruse complet. Nimeni pe şosea. Cerul era, în continuare, de culoarea lavandei; nebunatici, norişori aurii se fugăreau unii pe alţii. Şi deodată, suflul unui urlet, depăşindu-le în violenţă pe toate cele dinainte, îl înşfăcă şi aproape îl răsturnă. Era prea mult! Acest om, de obicei atât de calm şi atât de stăpân pe reacţiile lui, se apucase să strige din toate puterile lui blesteme fără noimă, ameninţând, totodată, furtuna, cu pumnul. În mod curios, ea păru că se calmează.
Fu un învins, conştient de ridicolul său însă deloc alinat, cu care făcu cale întoarsă.

Începând cu acea zi, Alcée avu impresia că a intrat într-o nouă eră. Fenomene curioase începură să-l asalteze. Evita, mai mult ca oricând, să le vorbească oamenilor, dar lucrul de care se temea era acela de a-şi auzi propria voce. Ea îi devenise odioasă, insuportabilă. Platitudinea vorbelor sale îl ameţea.
Renunţă să citească sau chiar să parcurgă, în ziare, rubrica ofertelor de muncă. La ce bun? Se ştia dinainte condamnat la eşec, dar, în acelaşi timp, descoperea în acest refuz gustul amar al răzbunării şi al provocării. Pe cine se răzbuna? Era el conştient de nebunia acestei renunţări? Era mândru de asta?
Faptul nu-l împiedica să se constrângă, în alte domenii, la o disciplină strictă, pretinzând un efort greu şi gratuit. Luă obiceiul de a se trezi foarte devreme. Odată terminată toaleta, ieşea. Era cel mai bun moment al zilei. Sufletul încă domolit de somn întâmpina cu oarecare plăcere liniştea şi singurătatea. În obscuritatea care pălea, se putea distinge masa lanţurilor muntoase. Dar cerul continua să se lumineze. Ultimele stele se stingeau. O rază de lumină urma să ţâşnească curând între două piscuri: altele nu vor întârzia să se arate. Soarele avea să îmbrăţişeze, uniform, albele întinderi de diamant. Singur, într-o încreţitură a terenului, un mic voal albăstrui va mai dăinui.
Ah, cât de detestabil îi părea acest decor de carte poştală ilustrată. Acest cer atât de albastru, prostesc de albastru, şi această albeaţă de care îl dureau ochii. Dar continua să înainteze. Ce îl aştepta la „Edelweiss“: mirosul de untură arsă? Flecăreala clienţilor? Eternul Süssli-Paillard? Prefera să îşi întârzie întoarcerea, ştiind-o inevitabilă. Ajuns la hotel, se împleticea. După prânz, urma să se trântească pe pat, la capătul puterilor.
Seara, în căutarea unei destinderi, ieşea din nou. Soarele apunea. Ultimele sale raze luminau un pisc îndepărtat, făcându-l vaporos, asemănător unui mic nor. Dar acest spectacol, atât de pur, atât de impersonal, îi vorbea mereu de el însuşi, mereu.
„Sufletul omului se acoperă de josnicie, atunci când devine asemănător unui abces, unei tumori maladive pe armonia lumii.“
Împăratul-filosof încercase, cu adevărat, această impresie pe care o descria atât de bine?
Alcée continua să contemple cerul, care se întrista, devenea treptat de culoarea ardeziei sau a cenuşii. Munţii se detaşau pe el ca desenaţi cu cretă.

Se făceau mai bine de trei luni de când Alcée plecase din Vertumes. Acest interval de timp i se părea când prea scurt, când nemăsurat. Zilele care se scurgeau se confundau între ele.

Capitolul VIII

Zorile se iveau, ireale, curioasă înlănţuire de imagini, de impresii: munţi translucizi, verzui, cascade abrupte, canale lucioase, de un auriu pal, sunet de clopoţei vechi.
În pragul unei construcţii înalte, cu acoperişul ascuţit, cu mai multe etaje, se află stăpânul acestor locuri, un băieţandru. Este aşezat cu picioarele încrucişate sub el, având ca unic veşmânt doar o bucată de pânză în jurul rinichilor. Un surâs binevoitor flutură pe buzele lui. Din când în când, ia câte un pumn de nisip, pe care îl filtrează apoi printre degete. O bucurie liniştită emană din fiinţa lui.
Şi cu toate acestea, trupele sale au fost învinse, zdrobite. Părinţii săi, supuşii săi au pierit cu toţii sub loviturile duşmanului. E singur. În orice moment, cei care i-au jurat moartea pot apărea, pot pune stăpânire pe el… Însă nimic nu alterează pacea profundă a sufletului său. El e deja altundeva. Continuă să surâdă, cu un surâs deopotrivă indiferent şi înţelept.
Fu ca o alunecare. Tânărul nu mai e. Sau poate că cel care dormea i s-a substituit şi înaintează acum pe un câmp nisipos. În inima lui speranţa slăbeşte, deoarece acum ştie că acolo, în spatele acestui fluviu care luceşte, îl aşteaptă fericirea pe care nu s-a îndoit că o va găsi. E aproape de ea, aproape că o atinge. Dar, dintr-o dată, survine un zgomot care îl îngheaţă. Asemenea unui castel din cărţi de joc, iluziile lui se prăbuşesc, o lumină crudă îl orbeşte. E Ruthi, bondoaca, care îi aduce micul dejun cu invariabila întrebare: „Ei bine, merge?“ sau: „Aţi dormit bine?“.
Ca de fiecare dată, se aude răspunzând: „Foarte bine, Ruthi, foarte bine. Mulţumesc“.
„Nu, tava, pune-o acolo, pe masă. Aşa, e perfect…!“
Ea era pe punctul de a ieşi, când el o chemă: „Ruthi, am o uşoară durere de cap. Aş dori să rămân în cameră în această dimineaţă“.

După-amiază decise să iasă. Durerea de cap îl mai sâcâia puţin, dar atât de puţin…! În rest, o plimbare nu putea decât să-i facă bine.
Se gândea să meargă până la cariera de piatră a lui Sammel, urmând şoseaua care o lega de Froel. Dar vederea unei poteci strâmte îl tentă mai mult şi schimbă itinerariul.
Această potecă era în pantă, alunecoasă şi desfundată. Coborârea era mai dificilă decât şi-o imaginase. Pentru a nu risca să cadă, trebuia să-şi pună picioarele unul în faţa celuilalt cu o extremă precauţie şi, de asemenea, adesea, să se agaţe de o creangă sau de câte un tufiş, un exerciţiu cu atât mai greu cu cât durerea de cap i se reactiva cu o violenţă extremă. Se opri de cum i-o permise terenul.
Se găsea într-un mic luminiş, acoperit de un strat de gheaţă şi de trestii uscate, care foşneau, atingându-se unele de altele. „Când e vreme bună, îşi spunea, aici trebuie să fie un teren mlăştinos şi acum e aproape un patinoar.“
Ce consideraţii de prisos şi cât de iritante. Ce noimă aveau ele, din moment ce durerea lui de cap se înrăutăţea şi se simţea, dintr-o dată, atât de slăbit şi cuprins de ameţeală. Niciodată n-o să aibă forţa de a urca înapoi pe această cărăruie pe care coborâse atât de greu. Contempla un broscoi fără viaţă, prins în gheaţă, şi îşi spunea: „Dacă mi s-ar face rău aici, aş sfârşi congelat ca el… Nimeni nu m-ar auzi strigând după ajutor, aş servi de hrană şobolanilor sau corbilor“.
Dar, dintr-o dată, avu o tresărire: trebuia să meargă înainte, să respingă cu orice preţ vocea asta insidioasă care îl incita la inerţie şi la somnolenţă. Se repuse în mişcare.
Reuşise să iasă din pădure şi avansa pe o întindere de zăpadă pe care o percepea ca prin ceaţă. Unde era? Încotro mergea? Nu ştia. Ştia doar că discul roşu al soarelui era deja îngrijorător de jos. Când va fi dispărut, va veni noaptea. Cum să lupte împotriva oboselii şi a tentaţiei de a adormi?
Era, oare, un miraj? I se părea că distinge în ceaţa simţurilor sale o căsuţă sau, mai degrabă, o cocioabă. Un fir de fum ieşea din horn.
Când se apropie, un câine costeliv ieşi din cuşca lui şi începu să latre fără prea mare convingere. Animalul tăcu atunci când uşa se deschise, lăsând să treacă o ţărancă mare şi robustă cu un aer hotărât. Picioarele ei erau musculoase. Era încălţată cu cizmuliţe de cauciuc şi îl fixa pe Alcée cu o privire neîncrezătoare. Fetiţa care era agăţată de fusta ei părea speriată.
„Scuzaţi-mă că vă deranjez, doamnă, articulă Alcée cu o voce jalnică pe care o dorea amabilă şi liniştitoare, nu doresc decât să vă cer o mică informaţie. Aţi putea să-mi indicaţi drumul cel mai scurt pentru a ajunge la Froel? Nu cunosc bine regiunea. Mă tem că m-am pierdut.“
Chipul femeii se mai îndulci puţintel. „Sunteţi străin, nu-i aşa? Bănuiam. Ei bine, e simplu, o să urcaţi coasta din spatele dumneavoastră. Veţi ajunge la o şosea. Atunci, o veţi lua la dreapta şi veţi continua drept înainte, drept înainte. În mai puţin de jumătate de oră veţi fi la Froel.
Alcée o asculta mai degrabă distrat, fără, totuşi, a o slăbi din privire. O şuviţă blondă scăpa de sub scufie. Trăsăturile destul de regulate erau tăbăcite de soare şi de aerul tare. Privirea sa limpede avea o strălucire dură, care putea displace cu uşurinţă. Nu era nici frumoasă, nici prea simpatică. Cu toate astea, pentru acest bărbat suferind, care abia se ţinea pe picioare, ea încarna o formă, încă necunoscută, de seducţie.
Alcée îşi dădea seama, cu regret, că starea lui de sănătate îi interzicea, pentru moment, orice intimitate. Chiar şi a o privi cu prea multă insistenţă îi sporea răul, accelerându-i pulsul. Se temea să-şi dubleze suferinţa, deşi nu ezita să şi-o provoace cu o ocheadă, un surâs, o intonaţie mai apăsată. Dar acest limbaj mut neputând dura la infinit, el se auzi spunând cu o voce aproape de nerecunoscut: „Mulţumesc, mulţumesc din toată inima pentru extrema dumneavoastră amabilitate. Şi… pe curând, sper…“
Cu aceste cuvinte şi cu un salut curtenitor, se despărţi de ea. În mod curios, nu-i displăcu să o surprindă, chiar cu riscul de a părea puţin demodat. Urma drumul pe care i-l indicase ea. Se opri pentru o clipă şi aruncă o privire înapoi. Ea dispăruse. Atunci, îşi reluă urcuşul, cuprins de ameţeală şi greaţă…
După ce dădu de şosea, o luă la dreapta. Durerea de cap părea că se înrăutăţise şi mai mult. Din când în când, trebui să se sprijine de câte un copac şi să respire adânc. De două ori vomă. Asta îl uşură puţin. Era deja noapte când ajunse la „Edelweiss“. Tremura. Nu era nimeni să-l întâmpine. „Unde naiba a dispărut acest nenorocit de Süssli, gândi. Ajunge să ai nevoie de el, ca să dispară!“
Patronul se afla în sufragerie, în spatele barului, ştergând pahare. În faţa lui stătea adus de spate, pe un taburet, un obişnuit al casei, un bărbat grizonat cu faţa vineţie şi obosită. Sporovăiau alene. Alcée li s-a alăturat şi a comandat un pahar cu ceai fierbinte. Patronul s-a grăbit să i-l aducă, apoi, se adresă celui din faţă:
„Şi tu, domnule preşedinte al Ligii Anti-Alcoolice, ce iei?“
„Eu nu iau nimic, mormăi celălalt, nu-s hoţ…“
Patronul zâmbea răutăcios:
– Greşeşti. Casa chiar se pregătea să-ţi ofere o consumaţie.
– Atunci, merge un şnaps mic…
Alcée evita, pe cât posibil, să vorbească de el însuşi şi să pomenească de faptele şi gesturile lui. Dar, de data asta, simţea nevoia să povestească ceea ce i se întâmplase. La lăsarea serii, se rătăcise şi ar fi fost, cu siguranţă, incapabil să regăsească drumul, dacă nu ar fi întâlnit o femeie, care, cu multă amabilitate, îi indicase calea pe care trebuia să meargă. O femeie, ţinu să precizeze, care locuieşte într-o căsuţă, în josul şoselei care duce la cariera lui Sammel…
Patronul ciuli urechea:
– O femeie mare, blondă, cu o fetiţă blondă şi ea…?
– Da, ea era…
Domnul Süssli-Paillard izbucni în râs.
– Dar e Maria Stolz, bietul meu domn, e Maria Stolz…
Şi cum Alcée îşi încreţi puţin sprâncenele şi ceru să cunoască motivele acestei ilarităţi intempestive, domnul Süssli-Paillard îşi făcu o datorie din a-l pune în gardă. Pe viitor, ar face bine să evite această persoană, foarte puţin recomandabilă, din toate punctele de vedere. Soţul ei sau, mai degrabă, bărbatul cu care trăise ispăşea o pedeapsă în închisoare. Lăcătuş fiind de meserie, profitase de ştiinţa lui pentru a jefui, în timpul sezonului mort, diferite cabane nelocuite. Sfârşise prin a fi prins asupra faptului. Maria fusese cât pe ce să fie acuzată de complicitate, dar, în lipsa unor probe suficiente, scăpase.
„Oameni de teapa asta, conchise Patronul cu o strâmbătură de dezgust, eu zic că ar trebui spânzuraţi cu toţii.“
Dar ce se întâmpla cu Alcée? Nu faptele condamnabile ale lăcătuşului-hoţ şi ale concubinei sale fură cele care îl aduseseră în starea asta, şi nici sancţiunile penale radicale, preconizate de Patron. Buimăcit, cu gura întredeschisă, se agăţă de bar pentru a nu cădea. Din fericire, Patronul era, ca întotdeauna, prezent pentru a veni în ajutorul unui client aflat în stare critică. Cu ajutorul preşedintelui Ligii Anti-Alcoolice, el reuşi să-l ducă pe Alcée până în camera lui şi să-l culce. După aceea, cei doi buni samariteni s-au reîntors la ocupaţiile lor.

Alcée petrecu o noapte atroce, delirând şi ascultându-şi propriile gemete pe care nu reuşea nici măcar să şi le recunoască. Îşi simţea capul în flăcări şi abia îndrăznea să respire. Tremura. O lume de durere şi angoasă îl acoperi. Lângă el, peretele devenise o pastă moale, care se apropia lent pentru a-l înghiţi, iar apoi se reîntorcea la locul lui, la fel de lent. Acest du-te-vino se repeta, întretăiat de apariţia fugitivă a unor măşti care se strâmbau. Spre dimineaţă adormi sau îşi pierdu cunoştinţa.
Când Ruthi intră, a doua zi, în camera lui, îl găsi imobil, cu ochii închişi, faţa roşie şi umflată. Ea îi vorbi fără a obţine alte răspunsuri în afara unor gemete slabe. Îngrozită, fugi să-l caute pe Patron pentru a-i spune că domnul de la 14 îşi dădea sufletul.
Domnul Süssli-Paillard era un om dibaci. La acea oră matinală, se ocupa, deja, să consolideze un scaun şchiop cu lipici şi sfoară. Explicaţiile confuze ale lui Ruthi avuseseră darul de a-l indispune. Se opri din lucru, aşeză cu calm lipiciul şi sfoara, apoi urcă să vadă ce se petrece sus. Urcând scările, înjura cu glas scăzut.
„Nici o clipă de linişte, în casa asta afurisită!“
Alcée, întins pe spate, se încăpăţâna să nu răspundă întrebărilor care i se puneau. Îngrijorat, Patronul se scărpina în cap. „Un bolnav, la el în hotel? Nici vorbă! Teama de contagiune va face să-i fugă toată clientela.“
Dar domnul Süssli-Paillard era mai puţin îngrijorat decât voia să pară. Ştia deja calea de urmat: să facă apel la prietenul său, doctorul Witz, care va şti să-l scoată din belea. De altfel, îl şi îngrijise pe Alcée când acesta avusese gripă.
Witz nu putu să treacă pe la hotel decât seara. Era un chel jovial, între două vârste, rotunjor. Purta ochelari mari, cu ramă de bagá şi-i plăceau mult propriile glume, pe care le acompania întotdeauna cu un râs răsunător. Întrând la Alcée, îl interpelă conform tehnicii sale obişnuite pentru a-i ridica moralul:
„Carevasăzică, dragă domnule, mi s-a spus că v-aţi exprimat dorinţa de a mă vedea. Îmi închipui că nu-i doar din pură simpatie…“ Dar izbucnirea în râs nu mai urmă. O privire aruncată asupra bolnavului ajunse să-l convingă că momentul ar fi fost prost ales. Cu buzele strânse, Witz îl examină conştiincios. Asta a durat destul de mult timp. La sfârşit i-a făcut o injecţie, şi-a închis trusa şi s-a ridicat.
„Deci, întrebă Patronul cu o voce îngrijorată, deci…?“
– Fii liniştit, bătrâne, şopti celălalt, nu e grozav, dar mâine îl internez.
Cei doi cumetri au ieşit după ce au stins lumina.
Era, oare, efectul injecţiei? Suferinţa lui Alcée părea să se domolească. Cu pleoapele închise, stele verzi îi dansau în faţa ochilor.
Copil fiind, atunci când era bolnav, Ea era cea care îl veghea. Noaptea, lungi fluierături se auzeau, iar altele le răspundeau de tot mai departe. Tovarăşă a misterului orei, Ea se apleca asupra lui, îi atingea cu buzele fruntea fierbinte.
Această reminiscenţă fuse ultimul contact mental pe care îl avu cu el însuşi. Spiritul său se stinse brusc, aşa cum i se stinsese lampa de căpătâi.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, o ambulanţă se opri în faţă la „Edelweiss“ pentru a-l duce pe Alcée spre o destinaţie necunoscută. Doctorul Witz se ţinuse de cuvânt.

Traducere de Anca Daniela Mihuţ