a4
Caietul albastru al lui Vlad Caragiale
Anca Daniela Mihuț
Rămas nefinisat, romanul autobiografic L’Exilé de lui-même a fost conceput şi scris, cu intermitenţe, de Vlad Caragiale în perioada retragerii lui la Busset, adică între 1990 şi 2006. În acest sens, unul dintre indicii îl constituie faptul că pe versoul paginilor de manuscris apare sigla ARC („Association des Restauratrices-Cuisinières“, cu sediul social la Busset, a cărei preşedintă continuă să fie Simone Lemaire-Caragiale, a doua sa soţie). Romanul este gândit în două părţi. Din multele schiţe, continuu şi chinuit refăcute, ale capitolelor disparate, se poate deduce că prima parte se petrece, cu precădere, în oraşul Vertumes, avându-l în centru pe Alcée, un apatrid. Tot din unele fragmente se poate înţelege că ar exista un narator, intrat în posesia caietelor de însemnări ale lui Alcée, pe baza cărora el încearcă să-i reconstituie acestuia biografia. Parcurgând şi partea a doua a romanului devine evident faptul că atât naratorul, cât şi Alcée sunt cele două feţe ale aceleiaşi personalităţi sub care se ascunde Vlad Caragiale. Încercările aşa-zisului narator de a recompune coerent biografia lui Alcée nu sunt decât încercările mediate ale lui Vlad Caragiale, trezit dintr-o existenţă abulică, datorată dezrădăcinării, de-a-şi reconstrui propria viaţă şi identitate. Partea a doua conţine, în întregime, etapa retragerii – poate temporare, poate definitive – a lui Alcée din lume, şi nu este, la urma urmei, decât descrierea indirectă a retragerii în izolare a lui Vlad Caragiale într-un moment de cumpănă al vieţii sale. Regresia accentuată a eroului reflectă, de fapt, însăşi regresia autorului. Chiar prima frază a părţii a doua a romanului conţine o serie de cuvinte care descriu, în mod transparent, solitudinea eroului, îndepărtarea de lume şi glisarea lui într-o zonă populată de amintiri, resimţite de el ca venind, parcă, de dincolo de viaţă, dintr-o dimensiune primordială, vegetativă, a existenţei.
Dacă partea întâi a rămas doar sub forma unor pagini manuscrise, înţesate de tot felul de „gribouillages“, partea a doua a ajuns şi în faza dactilografierii, conţinând, în cele 49 de pagini ale sale, şapte capitole legate între coperţi de carton albastre. Cu toate acestea, chiar şi această versiune dactilografiată mai conţine ştersături, tăieturi şi adăugiri de mână, iar în unele locuri, pasaje în întregime refăcute şi notate pe versoul paginii, toate acestea denotând obsesia lui Vlad Caragiale atât pentru o exprimare cât mai esenţializată, cât şi pentru camuflarea unor detalii prea explicit autobiografice. Semnificative în acest sens sunt capitolul V (evocarea unei situaţii ambigue, când el, copil fiind, o irită pe Ea – niciodată denumită direct mama lui) şi finalul capitolului XIV – neselectat însă de Vlad Caragiale în dactilograma prinsă între coperţi albastre – care conţine o referinţă voalată la repetarea unui comportament traumatic existent în tiparul său familial.
În afara acestor şapte capitole, ajunse într-o stare de finisare şi dactilografiere, în teancul de manuscrise am descoperit alte două fascicole separate, de asemenea dactilografiate, intitulate Chute (capitol despre care am vorbit deja) şi Réveil.
Totul a devenit mai clar în momentul în care, pe faţa unui plic, format A4, am găsit notat de Vlad Caragiale planul ultimelor capitole ale părţii a doua, care, în intenţie, ar fi urmat să aibă paisprezece capitole. În această schiţă de cuprins, precum şi în anumite eboşe manuscrise, în dreptul capitolelor numerotate apar şi titluri ca de pildă: Salle à manger (pentru capitolul II), Rupture (capitolul IV), Du rêve au coma (capitolul VII). Aceste titluri, pe care, ulterior, le-a considerat, poate, prea explicite, dispar, însă, în versiunea dactilografiată, lăsându-l pe cititor să descopere conţinutul şi sensul episoadelor descrise.
Încălcând parţial voinţa autorului, dar fără a dezechilibra unitatea întregului gândit de el, şi urmându-i procedeul, adică eliminându-i titlul, am introdus capitolul XIV între capitolele V şi VI, decalând astfel numerotarea iniţială a ultimelor capitole. L-am introdus, pe de-o parte, pentru informaţia biografică pe care o aduce, chiar dacă într-un mod extrem de abscons, iar, pe de altă parte, pentru că altfel ar fi rămas izolat, celelalte capitole proiectate lipsind.
Cel intitulat Réveil ar putea fi înţeles ca o eventuală continuare a textului cuprins în caietul albastru. Dându-şi, probabil, seama că, din cauza vârstei, nu mai are răgazul să scrie şi să finiseze şi celelalte capitole, Vlad Caragiale decide să încheie partea a doua cu capitolul al VII-lea (care, în prezenta versiune, devine al VIII-lea). Şi asta, fie pentru a da impresia unei poveşti care, chiar desprinsă de partea întâi a romanului, rămâne unitară şi coerentă, fie pentru a crea, prin finalul său deschis, efectul unui perfect echivoc.