a2

Caragiale după Caragiale
Povestea urmaşilor

Ion Vartic

1894
La 30 mai se naşte, în Bucureşti, Ecaterina Caragiale, fiica lui Ion Luca Caragiale şi a Alexandrinei (născută Burelly). Va fi cunoscută între rude şi prieteni, precum şi în lumea bună a Bucureştiului, sub apelativul Tuşki.

1898
Se naşte, la Craiova, Vasile Geblescu, fiul moşierului Constantin Ioniţă Geblescu şi al unei fiice a moşierului Gogu Matei. Istoria urbanistică a Craiovei este strâns legată de cele două ilustre familii ale locului.

1904-1905
În toamna anului 1904, familia Caragiale se stabileşte la Berlin.
Din cauza spaimei maniacale a tatălui de posibile boli ori accidente, Tuşki, precum şi Luki, aproape sechestrată în casă, face studii în particular, fără să meargă vreodată la şcoală sau, mai târziu, la liceu.
Mateiu e adus şi el la Berlin, locuind tot în apartamentul Caragialeştilor din Hohenzollern-Platz 4. E silit de Caragiale să urmeze cursurile de Drept de la Universitatea berlineză. Descoperind însă că Mateiu urmează doar „şcoala de hoinăreală“, prin Tiergarten şi pe Insula Muzeelor, tatăl, după o mare criză de furie, îşi expediază fiul înapoi la Bucureşti.

1907
După un pojar grav, Mateiu îşi petrece o lungă convalescenţă fericită la Berlin.

1912
În 9 iunie, în zori, Ion Luca Caragiale moare fulgerător.

1914
Alexandrina Caragiale, împreună cu Luki şi Tuşki, rămâne încă doi ani la Berlin, trăind din pensia viageră acordată de statul român. În vara acestui an, Caragialeştii se află, la invitaţia familiei Zarifopol, în Italia. În urma atentatului de la Sarajevo, presimţind izbucnirea războiului, se întorc cu toţii în ţară. Din cauza tulburei situaţii europene, cade proiectul Alexandrinei de a se muta la Paris, unde Luki ar fi urmat să-şi facă studiile universitare.
La 12 august, moare, la Craiova, Constantin Ion Geblescu, tatăl lui Vasile Geblescu, viitorul soţ al lui Tuşki.

1916-1917
Familiarizat cu limba şi mentalitatea ocupanţilor, Luca Ion Caragiale funcţionează o vreme, în timpul administraţiei militare germane, ca şef de cabinet al lui Virgil Arion, girantul de ministru al Instrucţiunii Publice şi al Cultelor.

1916-1917-1918
Adeseori, seara, Mateiu cinează la Alexandrina Caragiale, împreună cu Luki şi Tuşki, în casa de pe strada General Lahovary 8. De altfel, în 1918, de Sf. Petru, Mateiu şi Luca Ion Caragiale semnează, între alţii, apelul adresat lui P. P. Carp de a reveni în viaţa politică.

1919
Tuşki Caragiale se mărită, la Bucureşti, cu Vasile Geblescu. Cu această ocazie, Mateiu provoacă un incident rămas până astăzi neclarificat.
Probabil tot în acest an, Luki Caragiale se căsătoreşte cu Fanny, fiica lui Alexandru Dobrogeanu-Gherea şi a Mariei Solner, o müncheneză.

1920
În colaborare cu Ionel Gherea, Luca Ion Caragiale publică, în trei numere succesive ale revistei Viaţa românească, micul roman Nevinovăţiile viclene. Datorită lui Paul Zarifopol, prieten şi rudă, textul apare necenzurat.
La Editura „Viaţa Românească“, apare romanul Pan al lui Knut Hamsun în traducerea lui Luca Ion Caragiale.

1921
La 5 mai, la Bucureşti, se naşte Vlad Geblescu, „în casa părinţilor din str. General Lahovary 8“. Conform extrasului din Registrul actelor de naştere pe anul 1921, este „fiul lui Vasile C. Geblescu, de ani 23, de profesie fără, şi al D-nei Ecaterina, născută Caragiale, de ani 25, de profesie fără“. Declararea noului născut se face în prezenţa martorilor „Luca Ion Caragiale, de ani 27, de profesie liber, domiciliat în str. General Lahovary 8, şi Ion Duţescu-Duţu, 22 ani, student“ (vărul lui Luki şi Tuşki, nepotul Alexandrinei Caragiale). În fine, dacă nu e o neatenţie a notarului, atunci e vorba de o cochetărie a lui Tuşki, care, în acest moment, are 27, iar nu 25 de ani.
În 7 iunie, în urma unei gripe complicate cu o pneumonie, moare Luca Ion Caragiale. „Aici, în familia noastră, suntem încă sub spaima şi tristeţea morţii lui [Luki] Caragiale“, îi scrie, în 13 iulie, Paul Zarifopol lui Ibrăileanu: „…în ce torturi a murit bietul băiat. Un ceas aproape de agonie groaznică! Şi-a spart o sticlă de cap, şi-a smuls smocuri întregi de păr, aşa de infernal îl chinuia sufocaţia şi durerile nebune de inimă. Nu-ţi mai spun ce dezolare fără seamăn este în sufletul mamei-se, care acum este şi ea aici în Sinaia, nici spaimele pe care le am eu când o întâlnesc. Zic, spaime, fiindcă fizionomia şi ţipetele ei lângă patul mortului mă persecută aproape halucinatoare şi mi se pare că, de aş trăi sute de ani, tot aşa violent m-ar urmări ca astăzi“. În această ultimă jumătate de an de viaţă, Luki tocmai îşi pregătise pentru tipar un prim volum de versuri, Jocul oglinzilor.
În 26 decembrie se pronunţă sentinţa de divorţ dintre Ecaterina Caragiale şi Vasile Geblescu. Prin aceeaşi sentinţă, Vlad este încredinţat mamei „pentru creştere şi îngrijire“.

1922
„Pe Caragialeştele le văz rar. Sie scheinen sich in einen Schleier von Kälte und Misstrauen verhüllt zu haben.[Ele par să se fi ascuns sub un văl de răceală şi de neîncredere.] N-am curaj să mă duc mai des p-acolo.“ (Paul Zarifopol, în scrisoarea lui către Elena Dona, din 3 iunie.)

1923
În 18 iunie, în cadru privat, are loc căsătoria civilă dintre „Domnul Matei I. Caragiale major necăsătorit în vârstă de ani 38 (…) şi Doamna Maria G. Sion, majoră necăsătorită în vârstă de ani 63 (…) domiciliată (…) în strada Robert de Flers 9“. Mateiu îşi dă ca adresă pe aceea a Alexandrinei.

1923-1924
Către sfârşitul lui 1923 sau cândva în cursul anului următor, Vasile Geblescu, tatăl lui Vlad, dispare pentru totdeauna, existenţa sa ulterioară, subterană, în ţară sau în străinătate, rămânând sub pecetea tainei.
Alexandrina Caragiale, Tuşki şi Vlad îşi petrec, ca de obicei, verile la Sinaia, locuind în vila familiei Zarifopol.

1924
În condiţii grafice de lux funerar, lui Mateiu Caragiale îi apare Remember, la „Cultura Naţională“, editură fondată de Aristide Blank, bancher fantast şi dandy cu generozităţi de mecenat, pe deasupra şi dramaturg.
La 24 decembrie, Tuşki Caragiale se căsătoreşte cu regizorul avangardist Soare Z. Soare, care tocmai debutase în chip strălucit, cu spectacolele sale de la Compania „Bulandra“ şi Teatrul Naţional din Bucureşti.

1926
La 2 octombrie, Tuşki se desparte legal de Soare Z. Soare. Opiniile radicale – azi cât se poate de penibile! – ale regizorului despre dramaturgia lui Caragiale trebuie să fi desăvârşit probabilele conflicte conjugale. Fapt curios, tocmai în acest an, Mateiu îl frecventează asiduu pe Soare Z. Soare.

1928
Mateiu Caragiale notează la 22 august, în agendă, că stindardul său „vert et jaune“ flutură pe conacul de la Sionu.

1929
La Editura „Cartea Românească“ apare romanul Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu Caragiale.

1930
Apare, în îngrijirea lui Paul Zarifopol, în format monumental, primul volum de Opere al lui I.L. Caragiale.
E, probabil, darul lui Aristide Blank pentru Tuşki: primele trei volume de Opere apar, până în 1932, la Editura „Cultura Naţională“.
În Bibliografia ediţiei din 1982 a istoriei sale, G. Călinescu menţionează căsătoria lui Tuşki cu extravagantul bancher, fără a da, însă, date precise.

1932
Neidentificat de editorii corespondenţei lui Paul Zarifopol, Vlad, copil, sub apelativul românizat „Şuşu“ – originar, franţuzeşte, „Chouchou“ – este figura centrală într-o scrisoare a eseistului, trimisă din Sinaia.

1933
18 martie: „Dejun şi ceai la soră-sa“, adică la Tuşki (cum transcrie Perpessicius nota din agenda lui Mateiu). Poate că acum a avut loc şi întâlnirea nepotului cu unchiul său, pe care Vlad o va ţine minte toată viaţa.
Într-o scrisoare din 15 august a lui Zarifopol, este semnalată prezenţa în lumea Caragialeştilor a avocatului Petre Logadi, văr de-al doilea cu Vasile Geblescu. Familia Logadi, altădată renumită în Craiova, mai ales prin colonelul Ion Logadi, era originară din Moldova. Din documentele aflate la Busset nu rezultă anul în care Tuşki s-a măritat cu Petre Logadi.

1934
La 1 mai moare, în condiţii misterioase, se pare, Paul Zarifopol.

1935
7 ianuarie: „Incendie maison de Touchki Caragiale“ (notă în agenda lui Mateiu). Vila superbă se află pe strada Sofia 21, din Parcul Filipescu.
31 decembrie: „Reveillon la Touchki“, notează Mateiu în agendă. Pare că, de câte ori apare câte un soţ – fie bogat, fie influent ori celebru – al lui Tuşki, răsare în preajmă şi Mateiu.

1936
În noaptea de 17 ianuarie moare, pe neaşteptate, Mateiu Caragiale.

1938
„Petre Logadi avea un unchi la Odobeşti, generalul Chintescu, şi tot venind la el, vara, a îndrăgit locurile. Îi plăceau mult soţiei lui, Ecaterina, căci era pictoriţă. Pentru asta au luat ei via, pentru că avea o poiană unde au pus multe flori şi Ecaterina venea să picteze acolo. Picta foarte frumos. Bărbatu-meu, Vasile – povesteşte soţia administratorului – a ajuns prieten cu Logadi când acesta trecea pe lângă viile pe care le lucram. Via a cumpărat-o de la unul Velniţă, nouă pogoane, pe care le lucrase mai înainte Vasile. Când a auzit că Velniţă vrea să vândă via, doamna a spus: «Gata, Petruş, luăm noi via asta, eu vreau să stau aici, îmi faci aici casă».“ Proiectul casei l-a realizat, în 1938, arhitecta Henrieta Delavrancea-Gibory, prietenă din adolescenţă a lui Tuşki. Micul conac a fost clădit pe dealul Şarba, la poalele Măgurii Odobeştilor, iar amintirea „femeii de aur“ care a fost Tuşki persistă până astăzi printre sătencele care au slujit la conac.
Se reia, la Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol ii“, cu volumul iv, în îngrijirea lui Şerban Cioculescu, editarea Operelor lui I.L. Caragiale. Cu acest prilej, luându-i un interviu Alexandrinei, criticul îl cunoaşte pe nepotul acesteia, Vlad, licean.

1939
Absolvent al liceului „Spiru Haret“, Vlad Geblescu e înmatriculat ca student la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti.

1940
Petre Logadi este, între 4 iulie şi 4 septembrie, ministru subsecretar de Stat la Ministerul de Interne, în guvernul Ion Gigurtu. Rămâne subsecretar de Stat, în acelaşi minister, între 4-14 septembrie, în guvernul Ion Antonescu.

1942
În Monitorul oficial, cx, nr. 75, din 28 martie, la secţiunea Anunţuri judiciare. Ministerul Justiţiei, p. 2492, ultima coloană din dreapta: „D-na Ecaterina Logadi, născută Caragiale, domiciliată în Bucureşti, str. Sofia nr. 35, a făcut cerere pentru fiul său minor Vlad Geblescu, acestui minister, de a fi autorizată să-i schimbe numele patronimic de Geblescu în acela de Caragiale, spre a se numi Vlad Caragiale“. Anunţul este repetat, conform legii, în nr. 97 (28 aprilie) şi 121 (28 mai) din acelaşi an.
Se încheie, sub îngrijirea lui Şerban Cioculescu, ediţia de Opere a lui Caragiale, care, în volumul al vii-lea, conţine o mare revelaţie: scrisorile sale berlineze, trimise la Leipzig, lui Paul Zarifopol.
„D-l avocat consilier“ Petre Logadi activează în Ministerul de Finanţe, conducând una dintre comisiile de resort. În 1945 este încă în funcţie.

1943
Prin decretul nr. 3730 al Ministerului Justiţiei, publicat în Monitorul oficial cxi, nr. 21, din 26 ianuarie, „s-a [în]cuviinţat că d-l Vlad Geblescu şi-a schimbat numele său patronimic de Geblescu în acela de Caragiale“.
„Văzând Procesul verbal nr. 339 din anul 1943 luna Octombrie 18 încheiat de comisiunea examinatoare şi aprobat de Rectorul Universităţii prin care se constată că D-l Caragiale V. Vlad a trecut examenul de licenţă cu cinci bile albe «magna cum laude»“, i se conferă, în consecinţă, Diploma de Licenţă în Drept, eliberată în 10 decembrie 1943.

1944
Din semestrul de iarnă 1943-1944, Vlad Caragiale este deja înmatriculat ca doctorand la Universitatea din Geneva, res­pectiv la Institutul Universitar de Înalte Studii Internaţionale. Coordonatori ai tezei sale de doctorat sunt: profesorul Paul Mantoux – istoric al economiei, unul dintre fondatorii respectivului institut – şi profesorul Maurice Bourquin, profesor de istorie diplomatică şi de drept internaţional public; ambii activează, totodată, ca diplomaţi la Societatea Naţiunilor din Geneva.
În noaptea de 23 spre 24 august, neoprind maşina la somaţia unei santinele panicate, Soare Z. Soare este împuşcat mortal în plină stradă.
Din octombrie, Tuşki Caragiale-Logadi se află şi ea, timp de un an, la Geneva, locuind împreună cu Vlad pe rue de Lausanne 131, lângă Universitate. Cum fosta soţie a lui Luki, Fanny, se recăsătorise cu Radu Lipatti, Tuşki, care se cunoştea cu Dinu Lipatti, reia aici legătura cu pianistul şi cu soţia acestuia, pianista elveţiană Madeleine Dannhauer (fostă Cantacuzino). Cei doi locuiesc în „la Vieille Ville“, deoarece Dinu Lipatti a fost numit, din aprilie 1944, titularul „de la classe supérieure de virtuosité au piano“ la Conservatorul de Muzică din Geneva. Fotograf pasionat, Dinu Lipatti îi surprinde pe Tuşki şi Vlad într-un superb instantaneu. Decupate din fotografie, capetele lor se regăsesc în colţul „certificatelor de înmatriculare“ ce le sunt eliberate de Consulatul General al României de la Geneva.
Unchiul lui Vlad, Dan Geblescu – fiu al lui C.R. Geblescu, din cealaltă ramură a boierilor Gebleşti, şi al Alexandrinei, sora lui C.I. Geblescu, tatăl lui Vasile Geblescu – diplomat de carieră, ministru plenipotenţiar, este, din toamna lui 1943 până în vara lui 1944, consul general al Consulatului României de la Geneva. Rechemat de Mihai Antonescu în Centrala Ministerului de Externe, Dan Geblescu demisionează din post, rămânând, încă o vreme, în Geneva.
La 9 noiembrie, moare, la Bucureşti, Marica M. Caragiale, în vârstă de 84 de ani.

1947
Având un testimonial dat, în 6 septembrie, de Paul Mantoux, lui Vlad Caragiale îi apare teza, prezentată comisiei universitare pentru obţinerea titlului de doctor în ştiinţe politice: La politique des grandes puissances et la question d’Egypte. 1875-1882 (Thèse nr. 56), Genève, Imprimerie Genevoise.
La Opera Naţională din Bucureşti, soprana Ioana Nicola debuteză în rolul Margareta din Faust. Probabil că prietenia care o va lega de Tuşki s-a închegat începând cu joile muzicale din salonul Cellei Delavrancea.

1948
„Au nom du Sénat de l’Université de Genève, nous Recteur de l’Université, vu le certificate de la Commission mixte constatant que Monsieur Vlad Caragiale a subi les épreuves exigées par les lois et règlements, lui conférons le grade de Docteur ès Sciences Politiques avec les droits et prérogatives qui y sont attachés. Expédié à Genève, le 2 juin 1948 avec le sceau de l’Université.“

1949
În 30 octombrie, Vlad Caragiale se stabileşte la Paris, având o recomandare din partea profesorului Maurice Bourquin: „Il est doué d’une intelligence pénétrante et d’un esprit scientifique scrupuleux, qui va au fond des choses et ne se contente jamais d’à-peu-près. Les travaux qu’il présente sont toujours solides, bien ordonnés et élégamment écrits“. Recomandarea subliniază, totodată, că „sa parfaite courtoisie rend extrê­mement agréables les rapports qu’on en­tretient avec lui“ (6 octombrie 1949).

1950
Vlad Caragiale este angajat în 1 iunie de Law Offices of S.G. Archibald, „în calitate de jurist international“.

1951
Dintr-o „Fişă matricolă penală“ aflăm că, în iunie, juristul Petre Logadi, ginerele lui I.L. Caragiale, este închis la penitenciarul Jilava. La rubrica „Ocupaţiunea, în prezent“, deţinutul declară: „Viticultor“. La numele soţiei, a dictat, probabil, nu fără speranţă: „Ecaterina I.L. Caragiale“. „Descrierea pe scurt a faptului“ pentru care este închis: „Crimă contra păcii, art. 2 litera a“, căci „În calitate de subsecretar de Stat din Guvernul Gigurtu s-a pus în slujba hitlerismului, contribuind la cedarea Ardealului de Nord“.
Ziarul Scânteia din 18 decembrie anunţă „Hotărârea Consiliului de Miniştri al r.p.r. pentru sărbătorirea aniversării a 100 de ani de la naşterea scriitorului Ion L. Caragiale“ din 14 decembrie 1951, prin care „Comitetul Naţional Jubiliar“ (din care, însă, nu fac parte nici văduva scriitorului, nici fiica lui) „are sarcina de a conduce şi a lua toate măsurile în legătură cu sărbătorirea acestei aniversări“. „Ciclul de conferinţe“, cu exemplificări dramatizate, începe chiar în ultima decadă a anului, anticipându-le pe acelea din anul aniversar propriu-zis.

1952
În noaptea de 14 spre 15 aprilie, fiica sărbătoritului, Ecaterina Caragiale-Logadi, este arestată şi dusă, împreună cu alte 26 de soţii şi fiice din „familii de foşti demnitari“, în lagărul, cu barăci, de la Ghencea-Bucureşti. Abia după câteva zile autorităţile îşi dau seama de grotescul situaţiei şi o eliberează.
Aristide Blank e arestat şi condamnat la 20 de ani de închisoare.
Într-o lume paralelă, la Paris, Vlad Caragiale renunţă, în 15 iunie, la postul său de jurist internaţional la agenţia de jurisprudenţă Law Offices of S.G. Archibald: „Monsieur Caragiale nous a quitté de son plain gré pour prendre une situation plus favorable“. La vremea respectivă, el locuieşte pe 166, rue Faubourg St. Honoré.
Un jurnalier din epocă notează în caietul său că, în august, a întâlnit-o pe fiica lui Caragiale, ca tehniciană, la Institutul „Cantacuzino“. De altfel, ulterior, într-un interviu, ea declară că „am lucrat mulţi ani la Institutul «Cantacuzino». Se zice că executam desene foarte bune“.

1954
La 16 aprilie, moare bunica lui Vlad, Alexandrina Caragiale, în vârstă de 89 de ani. În vremea când lucra la ediţia Caragiale, Şerban Cioculescu îşi aminteşte că ea i-a spus odată: „Când voi muri, doresc să fiu înmormântată la locul familiei mele, alături de iubitul meu fiu Luki. Am ţinut din capul locului ca el (adică I.L. Caragiale – n.n.) să fie singur. El e al neamului“. Apoi, criticul adaugă că: „La înmormântarea Alexandrinei – locul lui Caragiale era încă în spatele capelei, la Bellu, pe stânga, când te uiţi în faţă – cortegiul a luat-o, însă, spre poarta de ieşire, unde, spre dreapta, se făcea un coridor spre mormântul familiei ei. Eu am urmat cortegiul, însă, nefiind din familie, în ultimul rând. În faţa mea, două babe, micşorate, cu boneţici de mătase, aşa ca pe timpul mamei-mari, amândouă surde, ţipa una la ureche alteia: «Soro, de ce n-a înmormântat-o lângă bărbatu-său?». La care cealaltă îi răspunde: «N-a mai vrut, că el se făcuse mare comunist». I-am spus acest lucru ginerelui lui Caragiale, Logadi, care trăia atunci şi care a făcut haz. Când s-a întors de la locul de mormânt şi doamna Tuş­ki, care a stat până când s-a aruncat ultima lopată de pământ peste mormânt, i-a spus această întâmplare. La care Tuşki, care era foarte cochetă, făcându-mi cu degetul, zice: «Asta e din capul dumitale, domnule Cioculescu». Iar eu i-am răspuns: «Mă cred om de spirit, da’ vorba e prea bună, declar că mă depăşeşte»“.
Deoarece Crédit Minier Franco-Roumain se desfiinţează, Vlad Caragiale e anunţat că postul său de „şef al contenciosului“, ocupat încă din 1951, dispare.

1955
Vlad Caragiale devine „Editor-Writer“ la Departamentul românesc al Radioului „Europa liberă“ din München. Îi displace, însă, gazetăria, fiindcă e obligat să scrie rapid, într-o oră-două, texte pe teme diverse şi neaşteptate.

1956
La modul matein, Vlad Caragiale se căsătoreşte, în 31 mai, cu englezoaica Elsie Linda Clarke, mai în vârstă cu şaisprezece ani decât el, funcţionară la unesco. Se mută pe rue Vaneau 23. Mai târziu, va evoca întâlnirea lor – dintre un apatrid şi o „frumoasă străină“ – în mai multe variante epice.

1958
În vară, Vlad Caragiale renunţă la funcţia lui de la „Europa liberă“, dar rămâne încă un an corespondent de la Paris al acestui post de radio.

1961
Datorită fiului său Aristide Patrice Blank –, figură proeminentă a presei franceze – fostului bancher i se permite să părăsească ţara. Aristide Blank moare la Paris în 1 ianuarie.

1964
Împlinind 70 de ani, Tuşki este invitată în mediul academic să povestească amintiri despre tatăl ei. „Se ţinea atât de bine, îşi aminteşte tot Şerban Cioculescu, încât un coleg m-a întrebat: «Are cincizeci de ani? ». «Să fii sănătos, a împlinit şaptezeci…». Încă avea cochetării de femeie tânără, la şaptezeci de ani. A avut o vitalitate şi o frumuseţe, care a ţinut până la o vârstă foarte înaintată.“

1966
În mai, ar fi urmat ca Vlad Caragiale să devină „colaborator liber (freelancer)“ la „Europa liberă“, dar, pe parcurs, amână colaborarea din cauza unor motive medicale. În octombrie, Noel Bernard îi scrie că „Dacă voi avea ocazia să trec pe la Paris în cursul toamnei sau iernei, am să-ţi dau un telefon ca de obicei ca să ne întâlnim“.

1969
În 13 februarie, fiind în excursie cu un grup de prietene, Simone Lemaire, se opreşte – joc al hazardului! – la hotelul „Victoria“ din sta­ţiunea montană elveţiană Villars-sur-Ollon, pentru că maşina cu care călătoreşte are o defecţiune. În timp ce maşina este reparată, Simone Lemaire aşteaptă în sala de mese. Aude, intrigată, cum la etaj cineva circulă continuu în lung şi în lat. Hotelierul îi spune că sus stă un domn, care nu coboară niciodată la masă. Întâmplarea a făcut ca tocmai în acea zi Vlad Caragiale să coboare, totuşi, la masă. Aşa are loc întâlnirea dintre el şi Simone Lemaire. De la doar câteva cuvinte schimbate între ei, cei doi ajung la discuţii pasionate, continuate într-o lungă plimbare prin staţiune. Ca amintire a întâlnirii, Vlad îi dăruieşte unul din volumele de Œuvres littéraires de Tolstoi, din care tocmai citea.
Toamna, într-un interviu, Tuşki anun­ţă că fiul ei „a terminat de curând un roman“. E, probabil, vorba despre Les Voyageurs de Sheba. De altfel, scriindu-i fiului său, Tuşki – fără ca vreodată să o numească direct – se referă obsesiv la cartea pe care Vlad, făcând abstracţie de situaţia neliniştitoare în care se află ea, trebuie nepărat să o scrie: „Pentru nimic în lume nu aşi vrea să te întrerup de la decizia de-a lucra ferm, chiar dacă am fi împreună. Nu mi-ai mai vorbit nimic relativ la acest subiect, îţi aştept cu nerăbdare un răspuns sincer“.

1970
Simone Lemaire, normandă de origine, se instalează la Busset, unde deschide, într-o casă din secolul al xvii-lea, restaurantul de patru stele „Le Haut-Tourne-Bride“, o replică a celui pe care îl deţinuse în Normandia.

1973
După aproape 30 de ani, Tuşki, însoţită de Petre Logadi, îl întâlneşte pe Vlad la Paris.

1975
Vlad Caragiale o cunoaşte pe Andrée Aron, plasticiană modelistă, care – aşa cum reiese din corespondenţa ei cu Tuşki – devine una dintre persoanele care îl ajută şi protejează.
Simone Lemaire înfiinţează „L’Associ­ation des restauratrices-cuisinières (France et Etranger)“ a cărei preşedintă este şi al cărei sediu social se află la Busset.

1979
Vlad Caragiale şi Simone Lemaire se reîntâlnesc la Paris. „Vous êtes un chef-d’oeuvre en péril.“ – i s-a adresat Simone. În decursul anilor vor avea prilejul să se revadă fie la Paris, fie la Busset.

1980
Au supravieţuit, din perioada 1980-1984, opt scrisori ale aproape nonagenarei Tuşki către Vlad, în care tema repetitivă o constituie speranţa disperată şi planurile zadarnice făcute de amândoi pentru a se revedea. Acestea sunt, deopotrivă, presărate cu câteva expresii uzual folosite în familia lor – „coraj“, „cestiuni“, „a dormi cannone“, „chéri des damouzelles“ – precum şi cu urarea epistolară a tatălui ei: „Fii sănătos şi vesel!“. Apoi, îndemnul autoironic pe care şi-l face de a se dezbăra de „pigritia ticăloasă“, adică de lene, este o trimitere codificată tot la tatăl ei, care dedicase acestei stări o întreagă scrisoare către Zarifopol.

1982
Simone Lemaire îşi închide restaurantul „Le Haut-Tourne-Bride“ din Busset.
În urma unui accident, Tuşki face o fractură de col femural.

1987
20 februarie: „Mă pregătesc pentru moarte“, îi mărturiseşte Tuşki, într-un moment de luciditate, Ioanei Nicola, care a îngrijit-o pe aceasta în ultimii ei ani de viaţă. „Nu, nu trebuie, nu mai vreau“, repeta ea mereu.
Tuşki Caragiale moare în 15 aprilie, în apartamentul ei din strada Matei Millo 12. E înmormântată în 18 aprilie la Bellu. Sunt prezenţi soprana Ioana Nicola, pianista Lisette Georgescu, Barbu Brezianu, Alexandru Paleologu, arhitectul Radu Patrulius, familia Adrian Popescu-Necşeşti ş.a. De teama autorităţilor comuniste şi la sfatul insistent al prietenilor lui, Vlad Caragiale nu a venit la înmormîntarea mamei sale.

1989
Vlad Caragiale părăseşte „la Ville“, adică Parisul, şi se instalează – aşa cum inspirat spune prietenul său Paul Monnet – într-o „agreste retraite“, la Busset, „un village du Bourbonnais, au coeur de la vieille Auvergne“, foarte aproape de Vichy. În acelaşi timp, scriitorul şi cineastul Jean-Baptiste Rossi, celebru sub numele anagramat de Sébastien Japrisot, se retrage lângă Busset, unde îşi cumpără o casă de ţară. Pe cei doi îi va lega, până la moartea, în 2003, a prozatorului francez, o strânsă prietenie.
Decembrie. În timp ce toţi locuitorii din Busset urmăresc fascinaţi, la televizor, aşa-zisa revoluţie, transmisă în direct de la Bucureşti, Vlad exclamă: „C’est une cacialma!“, şi, refuzând să participe la naiva lor bucurie colectivă, asezonată cu scoici şi vin, se retrage în camera lui de la etaj, căci, le mai spune el, „Ce n’est plus ma Roumanie“.

1990-2006
La Busset, Vlad Caragiale se reapucă de scris, lucrând cu intermitenţe la romanul L’Exilé de lui-même, conceput în două părţi.

1994
Vlad Caragiale şi Simone Lemaire se căsătoresc.

2006
În 28 august, ca într-un scenariu preimaginat – asemeni exilatului Alcée, personajul romanului său, care, bolnav, este coborât, într-o ambulanţă, de la Froel spre o destinaţie necunoscută – Vlad Caragiale este coborât de la Busset la Vichy, unde va fi internat, de urgenţă, la spital. Moare în 31 august. E înmormântat, în 4 septembrie, în cimitirul din Busset.