a12

Sentimentul transilvan al istoriei

Marta Petreu 

          Cînd vine vorba de Transilvania, eu mă gîndesc întîi de toate, ca I. Negoiţescu, la mărunta şi minunat-înduioşătoarea familie Herdelea a lui Rebreanu, apoi la peisajul aspru şi la mîinile crăpate şi înnegrite ale ţăranilor care i-au lucrat (vai, nu mai pot folosi timpul prezent fără să fie o exagerare!) pămîntul. Şi-apoi la cîmpiile ei ca arse de var, aşa cum le-a descris Bălcescu, şi la toate conacele şi bisericile ei vechi, astăzi multe năruite, ascunse în parcuri, ca parcul de pe vremuri de la Bonţida, şi ele astăzi ciumpăvite. Şi la altele de felul acesta.
De la o stare de suflet transilvană porneşte în mod declarat şi Ioan-Aurel Pop în cea mai recentă carte a sa, Transilvania, starea noastră de veghe (cuvînt înainte de Mircea Muthu, Cluj-Napoca: Şcoala Ardeleană, 2016). În cultura noastră, literatura pe seama specificului românesc se întinde, cronologic vorbind, de la cronicari şi pînă astăzi, autori de formaţie diferită şi specialităţi diferite – istorici, geografi, filosofi, sociologi, psihologi, scriitori etc. din toate timpurile – simţindu-se mereu datori şi deopotrivă îndreptăţiţi să scrie despre trăsăturile noastre de neam devenite pînă la urmă specific naţional; iar la un moment dat, în modernitate şi contemporaneitate, tema a căpătat denumirea de „românism“. În această temă aş încadra şi noua carte a optzecistului clujean, cu specificarea că, aşa cum sugerează şi titlul, specificul românesc este privit din perspectiva ultimei provincii unite cu ţara, Transilvania. Alcătuită din discursuri ocazionale – dar nu spunea Goethe că de fapt orice text este ocazional, adică stîrnit de un stimul din mediul exterior? –, din comunicări ştiinţifice la felurite simpozioane, lecţii la ceremonii universitare, evocări ale unor mari dascăli ai Universităţii din Cluj etc., cartea se încheagă pas cu pas, în mod cronologic, în jurul temei mari, Transilvania şi specificul ei. Iar consideraţiile despre provincia noastră iradiază asupra întregului spaţiu românesc, privirea istoriografului îndreptîndu-se dinspre aproape spre departe.
Spre deosebire de autorii care au scris cu voluptate şi mînie cele mai negative şi insultătoare lucruri cu putinţă despre România (ca să dau un singur exemplu, nu cel mai negativ, dar foarte cunoscut: Cioran, cu articolele lui politice şi cu Schimbarea la faţă a României, din 1936), şi spre deosebire de exaltaţii elogiatori şi vulgarizatori ai unei românităţi sublime dar închipuite, Ioan-Aurel Pop are o privire pur şi simplu echilibrată: el consideră românii un popor/ o naţiune normal/ă, cu defecte şi calităţi cum are toată lumea şi cu posibilităţi fireşti de evoluţie. Nici nu trebuie să fim altceva decît un popor, respectiv o naţiune, în rînd cu lumea.
Documentată şi sobră, cartea lui I.-A. Pop nu este lipsită de un perceptibil freamăt liric. Emoţionant în acest sens este portretul lui Hadrian Daicoviciu, marele istoric care, în preziua morţii lui subite, a împărţit cu tînărul lui coleg nou-venit în catedră miezul de la o nucă verde. Impresionante cele cîteva luări de poziţie despre şcoala de azi, de aici şi din Europa. Astfel, două texte, „Despre educaţie prin limbă şi istorie“ şi „Atentatul împotriva educaţiei naţionale şi consecinţele acestuia“, discută cîteva dintre inepţiile ridicate la rang de principii ale actualului sistem preuniversitar de învăţămînt, de la dispariţia manualelor de limbă şi literatură română la dispariţia principiului cronologic în manualele de istorie; sau, altă aberaţie a noii pedagogii, ideea că elevii trebuie să primească de la şcoală metode, nu cunoştinţe – „ceea ce este absurd, fiindcă metodele singure nu există în afara cunoştinţelor“ (p. 238), observă corect Ioan-Aurel Pop. Plină de învăţăminte este şi povestea unui proiect de manual de „educaţie europeană“ (vezi „Povestea unui manual unic de educaţie europeană“), gîndit de occidentali ca un fel de basm ad usum Delphini, căci epurat de trecutul/ istoria tuturor conflictelor petrecute; cam aşa cum s-a făcut în 1977 cu The Sounds of Earth, discul de aur trimis prin Voyager în cosmos pentru un posibil destinatar extraterestru, disc pe care au fost gravate numai informaţii înălţătoare despre omenire… Oricum, citind relatarea făcută de Ioan-Aurel Pop ne dăm seama că în „staff-ul“ diverselor comitete şi comiţii ale UE bornaţii nu lipsesc.
În concluzie, o carte sobră, interesantă, plină de informaţii, caldă şi foarte frumos scrisă, care ni se adresează nouă, tuturor.