a8

Un cer senin pe-adâncile ape. Eminescu în faţa abisului fiinţei

Alin Vara

          Departe de a reprezenta o culme a „simţirii ortodoxe“ sau a „credinţei simple a neamului românesc“ (singura sa poezie explicit religioasă, „Rugăciune“, o numeşte pe Maica Domnului „luceafărul mărilor“ şi „regină a îngerilor“, formulări clasice catolice), opera lirică a lui Eminescu este, din contră, o ipostază a nihilismului european din secolul al XIX-lea. Palidele referinţe la vreun Demiurg sau la diverşi zei nu ies din repertoriul romantismului literar în care divinitatea este oglindă fie a artistului, fie a unui vitalism panteist exaltat ce încearcă să recupereze ce nu mai putea fi recuperat: „revrăjirea“ unei lumi golite de viaţă de către iluminism. „Rugăciune“ apare doar ca o încercare literară disparată. Ontologia eminesciană este dominată de absenţa unui orizont eshatologic, de ciclicitate, de figuri divine fie distante, fie ele însele determinate de o lege care le transcende; în sfârşit, de dialectica obsedantă dintre iubire erotică şi moarte.
Chiar şi la nivel estetic, poezia eminesciană are prea puţin din universul folcloric sau din creştinismul românesc naiv pe care unii au încercat să le găsească în operă. Atmosfera, dimpotrivă, este adesea nocturnă, onirică, solemnă; nu ne aflăm în faţa unei icoane făurite de un meşter anonim popular, ci în faţa unei picturi prerafaelite, a unui romantism european cu accente gotice. Apariţia lunii, şopotul izvorului din pădure, adierea dintre frunzele unui tei sunt întotdeauna semne ale intrării într-o lume a oglinzilor întoarse, a unor esenţe create, teatrale, mult prea umane. Lumea eminesciană este cu adevărat o emanaţie a minţii artistului, replică a subiectivismului cartezian/ kantian/ hegelian aflat într-o permanentă filtrare reducţionistă a realităţii, iar romantismul apare din nou ca un fenomen cu adevărat modern, care a recreat realitatea în loc să o descopere. Iar acolo, dincolo, se află doar iubirea erotică desăvârşită, uneori carnală, alteori rarefiat-angelică, într-o îmbrăţişare disperată care tinde către nemurire, o nemurire care, uneori, coincide cu depersonalizarea şi pierderea într-un univers încremenit. Încremenit în devenire, devenind întru moarte.
Această ultimă formulă, unire a contrariilor, dialectică a doi poli care se întâlnesc, defineşte ontologia lui Eminescu. „Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric“, citim în Scrisoarea I, un manifest al futilităţii oricărui proiect uman, pe fondul unei cosmologii impersonale, ciclice, zdrobitoare. Dumnezeu este el însuşi rod al unei legi misterioase a necesităţii, apare din haos şi va fi la sfârşit înghiţit de acelaşi haos, într-o logică ce nu lasă loc transcendenţei, libertăţii, mântuirii. În acest punct, aproape că nu mai contează că, „uite, totuşi, poetul nostru aminteşte şi de Dumnezeu“, căci între ce găsim aici şi cel mai crunt materialism nu mai există diferenţe substanţiale.
Fondul e cel mai probabil hegelian. Doar proiectul filosofului german a ţintit atât de sus, unind ontologic divinitatea şi creatul într-o singură mişcare dialectică care e nimic altceva decât tiparul funcţionării minţii. Eminescu nu face investigaţii logice, dar propune o „teologie“ în care viaţa şi moartea, devenirea şi eternitatea coincid, alcătuind un fundal întunecat al unor vieţi mărunte, mizere, a căror singură fericire este erotismul. „Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?/  De e sens într-asta, e-ntors şi ateu, / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.“ citim în Mortua est, poezie de tinereţe, revoltă în faţa absurdului morţii unei tinere. Iar mai devreme poetul se întreabă dacă este mai bine „a fi sau a nu fi“, punctul final al unei viziuni în care „aici“ şi „dincolo“ fac parte din aceeaşi oscilaţie eternă a unui Nimic ce stăpâneşte totul într-o lege a lipsei de lege.
„Eu nu cred nici în Iehova,/ Nici în Buddha-Sakya-Muni,/ Nici în viaţă, nici în moarte,/ Nici în stingere ca unii./ Visuri sunt şi unul ş-altul,/  Şi tot una mi-este mie /  De-oi trăi în veci pe lume,/ De-oi muri în vecinicie.“ reia Eminescu peste câţiva ani, proclamând refuzul oricărei distincţii, respingerea greutăţii ontologice a lumii şi a relevanţei morale a existenţei. Vedem aici că, de fapt, consecinţa logică a oricărui sistem de gândire din afara celui iudeo-creştin este nihilismul. Heraclit şi Parmenide privindu-se faţă în faţă, devenire şi pluralitate fără finalitate sau analogie vs Fiinţa eternă fixă pe fondul căreia nu are relevanţă niciun fel de finitudine, diferenţă, multiplicitate. Eternitatea lumii e de fapt eternitatea nimicului, e nimicul însuşi. Viaţa veşnică în lume este aceeaşi cu moartea veşnică. Persoana, viaţa, alegerile nu pot avea importanţă pe un fond în care totul se naşte şi moare pentru totdeauna, iar lumea şi nimicul sunt măşti dialectice ale aceleiaşi mişcări nesfârşite.
Cu toate acestea, Eminescu e înainte de toate un om. Un om care a gustat până la capăt frumuseţea şi, inevitabil, tragedia vieţii de dincoace de moarte. „Jalnic ard de viu, chinuit cu Nessus, ori ca Hercul, înveninat în haina-i“, sună versurile din Odă (în metru antic), în perioada vârfului creativităţii eminesciene, dangăt de clopot al subiectivităţii sfâşiate şi înstrăinate („Pe mine, mie redă-mă!“). Poetul e cineva care a băut până la fund „voluptatea morţii/ ne’îndurătoare“, adică ceea ce se afla în spatele suferinţei „dureros de dulce“, căutată după ce renunţase la a contempla „steaua singurătăţii“.
Ieşire din sine, relaţii cu ceilalţi, iubire, istorie, mizerie, strigăt, scâncet, elegie: Eminescu urmează în creaţia sa destinul unui om care a ţintit sus, a crezut, a iubit nebuneşte, a creat dar a fost înghiţit de vâltoarea lumii şi de vraja morţii. Iubirea faţă de o femeie pare să fi fost miza mântuitoare a vieţii sale, poate mai mult decât creaţia artistică. Şi, după multe poezii de dragoste uşor repetitive, către sfârşit el intuieşte rostul transcendent şi mântuitor al iubirii:

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ (…)

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

Găsim astfel în Pe lângă plopii fără soţ ceva din dorul după infinit al „Cântării Cântărilor“ şi, de fapt, din acea convingere creştină fundamentală conform căreia iubirea e pentru totdeauna; iubirea e mântuitoare şi e singura care învinge moartea. Dragostea celor doi trebuia să fie o scânteie de eternitate şi de sfinţenie, semn („candelă“, „stea“) care ar fi strălucit dincolo de veacuri în întunericul lumii.
Poeziile eminesciene târzii sunt strigăte de ajutor tot mai palide, în care revolta lasă loc resemnării în faţa unei lumi exterioare crude şi a unei lumi interioare care se stinge. Sunt versuri a căror sonoritate va marca pentru totdeauna cultura română:

Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.
(Şi dacă…)

Aceste cuvinte evocă mecanismul unei amintiri, fiorul unui spirit al lumii care mişcă o persoană anume, dintr-o ţară uitată a secolului 19, consumată treptat de o căutare febrilă, de patimi, nostalgii, şi dor, un infinit dor. Edith Stein vorbea despre empatie ca ceea ce se primeşte de la celălalt, care poate fi o persoană, dar poate fi şi un obiect sau un peisaj. Un spirit obiectiv, infinit mai misterios decât creaţia sinistră hegeliană, imposibil de „prins“, care ne scrie în trăirile noastre; un logos al lumii, un cifru al sensului, care trimite către o Persoană. Eminescu e aici cuprins de o intuiţie minunată, a cărei logică se vede în chiar structura gramaticală: „Şi dacă stele bat în lac… e ca durerea mea s-o-mpac, înseninându-mi gândul“. Iar structura revine, aproape ca o temă principală, de trei ori. E o descriere a unei cauzalităţi finale: tocmai de aceea frumuseţea se revelează, pentru ca cineva să-şi aducă aminte pentru totdeauna de altcineva, fiind vindecat şi câştigând seninătate. Eminescu în ultima parte a vieţii devine cu adevărat un simplu martor al misterului lumii, şi nu un creator al acestuia, pe care îl intuieşte ca revelându-se pentru om, căutându-l şi chemându-l către… ceva, altfel, infinit altfel.
Nihilismul lui Eminescu nu poate fi aşadar ultimul cuvânt, taina cea mai adâncă a acestui om. Oare negaţia nu este uneori condiţia unei învieri? Oare dărâmarea idolilor nu poate fi citită ca o premisă a căutării unei Persoane care transcende infinit imaginile noastre adesea anecdotice despre divinitate? Oare rebeliunea nu poate face loc unei nebunii sfinte? Primii creştini erau adesea acuzaţi de ateism. Ei răspundeau liniştiţi: Da, suntem atei. Nu credem în nimic din ceea ce credeţi voi: în zeii voştri descreieraţi, în cultul erosului şi al violenţei, în împăraţi şi putere. Noi vă propunem pe altcineva, cu totul diferit de tot ceea ce şi noi şi voi ne-am imaginat.
Eminescu nu a făcut acest ultim pas. Dar negarea absolută din ontologia sa, scepticismul final cu privire la orice fel de idealuri din această lume lasă intact, ba chiar adâncesc caracterul radical al întrebării tuturor veacurilor: Care este orizontul ultim al vieţii? Faza târzie a operei eminesciene intră sub semnul unui autentic spirit contemplativ, venit însă nu din exerciţiul minţii sau din excelenţa intelectuală, ci din declinul biologic şi sufletesc, acea smerire care, vrând-nevrând, ne ajunge pe toţi din urmă dacă nu am ales-o liber mai devreme. Tot mai obosit, cu mintea pe cale de a-şi pierde coerenţa, scârbit, măcinat de griji şi un ritm de viaţă nebunesc, Eminescu se va exprima cu o voce mai plăpândă şi mai tainică. Trupul moare treptat, sufletul se simte copleşit: „iar timpul creşte-n urma mea… Mă întunec!“ Dar spiritul e viu, tremură, e interogat, intuieşte. Materialitatea omului şi a lumii se slăbeşte, se clatină, alunecă în uitare, dar adâncul omului tresare în faţa infinitului care se apropie. Eminescu rămâne astfel acel om din cultura română care ne-a dus până la „marginea“ fiinţei finite, fără a privi în urmă, lăsând generaţiile viitoare să pună întrebarea ce traversează orice abis.

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Să am un cer senin
Pe-adâncile ape.

S-aud pe valuri vânt,
Din munte talanga,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Vor arde-n preajma mea
Luminile-n dealuri,
Izbind s-or frământa
Eternele valuri
(Iar când voi fi pământ)