a6

Cercetarea umanistă în anii stalinismului

Cristian Vasile

Problema reformării în sens comunist a sistemului educaţional şi de cercetare s-a pus cu adevărat abia spre sfârşitul anului 1947 din iniţiativa echipei comuniste conduse de subsecretarul de stat de la Ministerul Educaţiei, Gheorghe Vasilichi. După toate indiciile, Vasilichi a lucrat cu activiştii Secţiei ideologice, condusă de Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu. Aceste proiecte de transformare radicală a învăţământului şi cercetării erau strâns legate de iniţiativele privind eliminarea universitarilor şi a directorilor de institute care erau indezirabili din punctul de vedere al PCR. Iniţial, Chişinevschi a conceput un act normativ de înfiinţare a unei Comisii interministeriale care să aibă în atribuţii comprimarea raţională a corpului didactic, în fapt o înlăturare din funcţie a universitarilor aflaţi pe listele negre. Comisia putea uza de o varietate de măsuri pentru comprimare: pensionări, eliminări din post pentru motive de inutilitate a catedrei, incapacitate, atitudine fascistă, reacţionară sau contrară prevederilor tratatului de pace, atitudine şi activitate contrară eticii universitare. La punctul 4 al acestui material asumat de Chişinevschi se preciza că: „Atribuţiile Comisiei interministeriale se extind şi asupra Academiei Române“. De asemenea, Comisia urma să facă propuneri concrete şi în privinţa institutelor de cercetare extrauniversitare. Se contura deja ideea subordonării acestor institute unei Academii dependente de guvern şi de partidul comunist.
Într-un alt document, intitulat Reforma învăţământului din primăvara anului 1948, elaborat probabil de sus-amintita echipă de specialişti comunişti de la Ministerul Educaţiei, era inclusă la punctul B atât Academia de stat a RPR, cât şi Institutele de cercetări ştiinţifice. În această schiţă de reformă a educaţiei se preciza că: „Cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării este Academia de stat a RPR. Actuala Academie Română trebuie să fie reorganizată ca instituţie de stat pe bază de lege. Criteriul alegerii ca membru al Academiei trebuie să fie valoarea ştiinţifică, ţinuta morală şi atitudinea democrată [procomunistă]. După aceleaşi criterii, se vor integra în această instituţie Academia de Medicină şi instituţiile similare, denumirea de Academie fiind unică pe întreaga ţară. Academia de stat a RPR va fi organizată pe secţii. Dependent de ea se vor organiza institutele de cercetări ştiinţifice. Academia de stat a RPR depinde de Preşedinţia Consiliului de Miniştri“. Orice urmă de autonomie a noii instituţii academice urma să dispară.
E important să precizăm încă de la început faptul că factorii de decizie care s-au ocupat de redactarea textului constituţional au ţinut în mod expres să menţioneze şi institutele de cercetare în noua Constituţie din 1948. La art. 23 se stipula că: „statul încurajează şi sprijină dezvoltarea ştiinţei şi a artei şi organizează institute de cercetări [subl. n.], biblioteci, edituri, teatre, muzee, conservatoare“. Motivul includerii poate fi bănuit: se sublinia, o dată în plus, faptul că înainte de 1945, sub regimurile burgheze, nu s-a acordat atenţie acestui domeniu, înfiinţarea institutelor fiind mai degrabă rezultatul unor iniţiative personale. În plus, din perspectivă comunistă, institutele şi centrele de cercetare au fost ataşate în mod inadecvat universităţilor, fără a fi propriu-zis instituţii „de stat“. Mult mai important, ideea care se dorea a fi scoasă în evidenţă era aceea că statul burghez a neglijat rolul acestor institute şi nu le-a coordonat activitatea pentru a le utiliza spre progresul general al societăţii. A rezultat izolarea lor de societate, situaţie ce urma să înceteze odată cu consolidarea noului regim. De altfel, Decretul din 9 iunie 1948, prin care era desfiinţată Academia şi înfiinţată Academia RPR, se inspira din Constituţia recent promulgată şi trasa Academiei obligaţia de a-şi „desfăşura activitatea potrivit cu nevoile de întărire şi dezvoltare a RPR“ şi de a promova ştiinţa şi cultura „în toate domeniile“; iar acest lucru urma să îl realizeze „în vederea ridicării nivelului material şi cultural al poporului“. Decretul prelua o mare parte din prevederile şi spiritul planurilor de reformă de la începutul anului 1948.
Constituţia din 1948 a introdus şi sintagma bunuri comune ale poporului, iar mai multe documente ale epocii, în special din intervalul 1948-1960, sugerează ideea că astfel erau percepute şi lucrările produse de institutele de cercetări care depindeau de Academie. Şefii Agitprop s-au exprimat în acest fel, indicând şi ce trebuie înţeles prin popor (clasa muncitoare reprezentată numai de Partid). Prin urmare, conducerea Partidului avea dreptul legitim de a dicta în ceea ce priveşte profilul lucrărilor redactate în institutele de cercetare. Era o justificare „legală“ a cenzurii.
Sublinierea în Constituţie a importanţei reprezentate de institutele de cercetări a ţinut de conjunctura anului 1948, ruptura legală de România veche, deoarece această precizare nu s-a mai regăsit în Constituţia din 1952. Însă din textul constituţional reiese destul de clar faptul că cercetarea ştiinţifică, inclusiv prin institutele sale umaniste, trebuie să ţină cont de anumite imperative politice, economice şi ideologice, cum ar fi: creşterea neîncetată a bunăstării materiale şi culturale, de exemplu, prevăzută la art. 13; lichidarea înapoierii culturale (art. 17); asigurarea dezvoltării „culturii poporului român şi a culturii minorităţilor naţionale, socialistă în conţinut, naţională în formă“. Această menţiune era strict contemporană cu înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare. Cu timpul, sintagma minorităţi naţionale avea să dispară, fiind înlocuită cu naţionalităţi conlocuitoare; în plus, accentul se va pune aproape exclusiv asupra culturii române, în sens etnic. Prevederea constituţională deschisă către minorităţi s-a reflectat, cel puţin în prima jumătate a anilor 1950, dacă nu şi a întregii decade, inclusiv asupra compoziţiei naţionale din institute, bine reprezentate cu cercetători de origine evreiască şi maghiară.
Constituţia din 1952 făcea doar referiri vagi la institutele de cercetări (prin precizarea că instituţiile de cultură sunt puse la dispoziţia oamenilor muncii – art. 78); în fond, era o menţiune similară cu cea din aprilie 1948, însă acum acele instituţii nu mai erau enumerate. Dacă în 1952 anumite instituţii nu mai sunt amintite, în schimb literatura este menţionată în mod expres în Constituţie, spre deosebire de momentul 1948. În art. 80 al Constituţiei din 1952 se preciza că statul se îngrijeşte de dezvoltarea ştiinţei, literaturii şi artei. Un alt articol care viza tangenţial şi cercetarea ştiinţifică, în special asociaţiile şi societăţile ştiinţifice reunindu-i pe cercetători, era art. 85 care se referea la dreptul de asociere: „în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în scopul dezvoltării activităţii politice şi obşteşti a maselor populare, cetăţenilor RPR li se asigură dreptul de asociere. Orice asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă“. Această prevedere restrictivă, care a şi fost aplicată abuziv (oricine putea deveni antidemocrat, fascist), avea să împiedice orice asociere semnificativă, spontană, nedirijată, în lumea ştiinţifică umanistă. În fine, ultima referire la spaţiul cercetării se regăsea la art. 91, care trata problema progresului cultural ştiinţific: „fiecare cetăţean e dator să contribuie activ la propăşirea economică şi culturală“.
Constituţia din 1965 a deplasat accentul asupra instituţiilor social-culturale de stat şi a consacrat eliminarea sintagmei minorităţi naţionale. Acest din urmă fenomen era congruent cu preocuparea conducerii de partid – vădită încă din primii ani de după 1960 – de a asigura o aşa-zisă compoziţie naţională justă în universităţi şi în institute de cercetare, o compoziţie care să respecte cât mai fidel din punct de vedere procentual configuraţia etnică majoritară.